Onesa râdea din toată inima, în timp ce unchiul Sile povestea, râzând el însuși, cum îi propusese unei țigănci să-i ghicească el în ghioc, iar aceasta declanșase o viitură de înjurături și pentru a o opri fusese nevoia de intervenția armată a bulibașei — a se citi cu parul din gard. De fapt, toți se prăpădeau de râs, iar vărul ei, dolofanul Gică, sprijinit de vitrină, hohotea atât de tare, încât geamurile acesteia și bibelourile zornăiau isteric, de păreau să râdă și ele. Mai ciudat, își dădu seama ceva mai târziu Onesa cu jumătate de gând, începu să fie când Gică se îndepărtă și totuși vitrina continuă să se miște și să zornăie… De fapt, stai, toată camera se clătina; bibelourile nu râdeau, ci mai curând țipau speriate, așa cum făceau și Onesa și toți din încăpere, îngroziți, în timp ce lumina se stinse brusc și tot apartamentul, cu mobile și oameni, se zgâlțâia în beznă…

— Cutremur!… strigă ea și își dădu seama că se trezise țipând.

Când văzu că era la ea acasă, în sat, la curte, se mai liniști puțin.

Tatăl ei apăru în ușă, cu o figură obosită, nedormită.

— Sunt bine, tată… Am visat iar că era cutremur.

Onesa ieși la poartă. Era o dimineață rece și sumbră. Îți venea greu să crezi că după nenorocirea de aseară totul era neschimbat aici. Câmpia care se contopea în depărtare cu norii, munții calmi de dincolo de sat, râul tulbure, uriaș și liniștit, care curgea indiferent.

— Onesa!

Nu se așteptase în niciun caz la vocea asta. Se întoarse — Horia îi zâmbea, de peste drum, în fața porții lui. Ce căuta el acasă? Nu era la facultate, în București? Numai el mai lipsea…

Dar bineînțeles, își dădu seama în aceeași clipă. Se vede că Horia venise acasă din cauza cutremurului. Îi făcu semn din cap, fără să-i zică nimic.

Se pomeni deodată că ar fi vrut să sară și să-l ia la palme, să-l lovească cu pumnii, ca să se mai liniștească. Firește, nu putea. Și sub nicio formă în fața porții, unde-i putea vedea toată lumea.

— Ce faci? o întrebă Horia, ajuns lângă poarta lor.

— Nu știu.

— Toți suntem puțin confuzi, îi zâmbi el.

Zâmbetul ăla al lui nesuferit!

— Am dormit cam târziu…

— Măcar ai dormit.

— Vorba vine somn… Am adormit spre dimineață, și cum adormeam, visam iar… și mă trezeam… și tot așa.

— S-a simțit așa rău aici?

— Am fost în oraș, la bloc… Parcă și acum, aici, în curte, simt cum se mișcă…

— Te cred. Sărut mâna, tanti Lenuța! strigă el deodată către mama fetei. Voiam să vă întreb dacă o lăsați pe Onesa la o plimbare cu barca!

— Ce barcă visezi?! protestă Onesa, revenind la starea inițială.

— Sigur, Horia, o să-i facă bine…

— Nu merg nicăieri, mamă! strigă Onesa.

— O să-ți facă bine să plutești puțin pe râu. Hai, fă o plimbare cu Horia.

— Dunărea e furioasă, făcu Onesa o ultimă încercare.

— Nu mai furioasă ca tine, râse mama ei. Aveți grijă!

Horia vâslea cu siguranță, în timp ce barca își făcea loc discret printre valurile mici. Era pe porțiunea liniștită, unde nu trebuia să se lupte cu râul. Onesa își dădu seama că, deși îl știa pe Horia de-o viață, parcă prima imagine pe care o avea în minte despre el îl înfățișa vâslind, cu brațele puternice trăgând la rame atât de tare încât parcă împingea toată Dunărea spre mare. „Prostii de puștoaică îndrăgostită!” își spuse ea, scuturând capul pentru a goni gândul.

— Țânțari? întrebă el râzând.

— Unde ai mai văzut tu țânțari în martie?!

— Tu parcă ai văzut unul…

— Da, și l-am gonit. Gonesc tot ce mă enervează.

— Și ce te enervează acum cel mai rău?

Onesa zâmbi și își feri privirea, uitându-se spre Dunăre.

— Nu știu ce idei îți faci tu, îi spuse fata continuând să nu se uite spre el.

— Nu sunt idei, Onesa. Pentru că nu vin din cap. Vin de mai jos.

Fata se întoarse brusc spre el, cu ochii măriți.

— Nu, stai, râse Horia. Am vrut să zic de aici.

— Adică ce vrei să insinuezi? Că ai inimă?

— Onesa…

— Ascultă, a fost o sărutare și atâta tot! îi aruncă ea. O greșeală, care fii sigur că n-o să se mai repete!

— Ah, dar știu foarte bine că n-o să se mai repete.

Fata îl privi cu multă îndoială, dar, spera el în ascuns, și curioasă. Barca se oprise, începuse să iasă puțin soarele, iar un șlep venea molcom din amonte. Cum adică să nu se mai repete?…

— Și deci ai fost ieri la Cernavodă, îi spuse Horia.

— Din toate zilele, tocmai ieri a trebuit să mergem acolo, la etajul 4!

— Dar știu că-ți plăcea să mergi la Cernavodă…

— Îmi plăcea, ridică ea din umeri.

— Se pare că nu e mereu la fel.

— Adică ce vrei să zici?

— Nici sărutul ăla n-o să se mai repete. Următorul o să fie altfel! spuse el zâmbind și privind-o cu mult curaj în ochi.

Onesa luă apă din râu și-l stropi, ceea ce păru să-l amuze nespus.

— Încurajator, opină Horia. Dacă nu-ți plăcea sărutul ăla, făceam cunoștință nu cu o mână de apă, ci cu toată Dunărea!

— Măi, măi, ce deștept ești tu! Te-ai șmecherit rău la București!

— Să știi că e frumos Bucureștiul și mi-am făcut prieteni… dar m-aș simți mai bine dacă ai fi și tu acolo.

Onesa chiar roși de-a binelea. De rușine, de bucurie, de nervi? Nici ei nu îi era foarte limpede, iar acest lucru o înfurie și mai mult.

— Horia, trebuie să înțelegi un lucru. Nu aș veni cu tine la București, la ne-București, la Honolulu, pe altă planetă, că tot îți plac ție planetele, n-aș veni nicăieri și n-aș fi prietena ta… nici dac-ai fi singurul om de pe pământ! Ba nu, mint, dac-ai fi singurul om de pe Pământ aș veni!

Tânărul continua să fie amuzat și reîncepu să vâslească, aparent fără mare efort.

— Ești și mai frumoasă atunci când ești furioasă, îi aruncă el, dar ești de-a dreptul superbă când faci afirmații hazardate.

— De fapt, ce ai tu cu mine? izbucni ea. Tu o să rămâi la București, o să te faci fizician, o să citești cu planete și extratereștri și alte bazaconii care nu există. Eu o să rămân aici, în sat, toată viața. Mie îmi place aici. Poate lucrez pământul, poate mă fac învățătoare, cine știe? Și crezi că nu știu că mamei îi place de tine? Păi daaa, mă și vede cu tine la braț pe uliță, ia uite, Oana s-a măritat cu Horia, mândria satului, student la București, sportiv, la naiba, chiar și scriitor științifico-fantastic! Deși, dacă-i spun că m-ai sărutat atunci, cred că te fugărește cu furca prin toată Capidava!

Horia o ascultase cu mult interes, râzând în hohote, dar nu încetase să vâslească în tot timpul ăsta.

— Înțelegi, domnu’ astronaut? Eu cu tine, împreună? Abia asta e ceva științifico-fantastic!

— Permite-mi să te contrazic, spuse el și barca se opri în noroi. Horia legă parâma de o cracă ieșită din apă, sări sprinten din barcă și făcu câțiva pași prin noroi, până ajunse pe iarbă.

— Ce îți imaginezi că faci?! îl întrebă ea uimită.

— Ai zis că ai fi prietena mea dac-aș fi ultimul om de pe Pământ! Ei bine, draga mea Onesa, uite-mă, sunt singurul om de pe pământ!

— Ce?!

— Vezi insulița asta?

— Normal, o știu de când eram mică, cum să n-o văd?

— În jur e apă. Aici e pământ. Și sigur nu mai e nimeni pe insulă acum. Așadar, sunt singurul om de pe pământ!

Onesa se făcuse roșie ca focul la față și, mai mult ca să-i dovedească faptul că nu era impresionată, sări și ea din barcă și urcă pe mica insulă pustie, acoperită cu o pădurice deasă, chiar vizavi de satul lor.

— Vin și eu mai mult ca să văd ce prostii mai poți avea în cap. Așa se cuceresc fetele la București? îi ceru ea socoteală.

— N-am de unde să știu. Mie îmi placi tu și numai tu. Și dă-mi voie să-ți mai spun ceva. Ai afirmat adineauri că planetele și extratereștrii nu există.

— Horia, prostiile alea științifico-fantastice sunt bune pentru copiii de zece ani. Asta e lumea noastră, nu mai există altă lume!

— Nu există? Și atunci de ce arheologii scormonesc ruinele cetății?

— Păi cetatea Capidava a existat.

— Da. Acum două mii de ani. Îți dai seama că o navă spațială ar putea ajunge la extratereștri, dacă ei există, dar la cetatea aia de acum două mii de ani nu mai poate ajunge nimeni? Cetatea aia, care a existat aici, e o altă lume. Cine zice că nu există și altfel de alte lumi?

Fata izbucni în râs și se așeză pe o buturugă. Șlepul trecea prin dreptul insulei și marinarii le făcură semn cu mâna.

— Or exista, făcu Onesa o concesie. Dar cui îi pasă? Viața noastră e aici. Nu e nimic științifico-fantastic în asta.

— Adevărat. Dar dacă există lumi paralele? Ai auzit vorbindu-se despre asta?

— Da, sigur, în timp ce mulgeam ieri vaca, am dezbătut problema cu mam’mare!

— Fii atentă, în univers există o infinitate de lumi ca a noastră — dar nu chiar exacto ca a noastră. Lumile astea stau una lângă alta, ca… nu știu… ca niște texte dintr-un volum de povestiri. Fiecare dintre aceste texte e o lume completă, care nu concepe că împarte spațiul cu alte lumi complete, nu concepe că mai există și altele. Sau, dacă vrei, lumile sunt ca niște cărți într-o bibliotecă. Volum lângă volum, aparent același titlu, în nenumărate exemplare. Dar fiecare volum diferă cu o singură literă de cel dinainte. Acum, imaginează-ți că sunt zeci de cărți pe raft, sute de rafturi, mii de…

— Hei, ajutor! strigă deodată Onesa către marinarii de pe șlep. Am aici un nebun!

— Oamenii ăia nu te aud, Onesa, poți să strigi cât vrei. Pe Dunăre nu te aude nimeni când strigi.

— Ooo, o fi o altă lume!

— Nu e altă lume, e o navă care călătorește între lumi. Insula asta e o lume, satul nostru e o lume, Bucureștiul e o cu totul altă lume. Dar între lumile astea poți ajunge ușor; între lumile paralele, nu știu.

— Hm, probabil că personajele din cărți, dacă tot stau lipite cărțile, pot trece dintr-un volum în altul, spuse fata. Sau măcar pot vedea în lumile de lângă ele.

— Bravo! Ai stofă de sefistă!

— Asta nu sunt convinsă că e de bine!…

Băiatul râse, rupse o nuia cu care începu să șfichiuiască aerul și continuă:

— Hai să-ți mai spun un lucru interesant. Mecanica cuantică se referă la particulele subatomice, iar acolo lucrurile se întâmplă altfel decât la nivelul nostru. Uite, șlepul ăla a fost în amonte, apoi a fost lângă insulă, acum e în aval și peste un sfert de oră va fi după cotul Dunării. Sunt poziții diferite și șlepul nu poate fi decât într-o singură poziție o dată. Ei bine, particulele subatomice se comportă diferit de obiectele din lumea noastră; e ca și cum ele ar fi în mai multe poziții deodată, așa-numita superpoziție. Ca și cum șlepul ar fi, în același timp, și în aval, și în amonte.

— Stai să văd dacă am înțeles, domnu’ fizician-amorez. Poate voi fi prietena ta, poate nu voi fi prietena ta, poate chiar ne vom căsători! Iartă-mă că râd, dar e foarte caraghioasă ideea!… Așa. Deci în mecanica cuantică sunt și în același timp nu sunt prietena ta, așa e?

— Nu doar că ești și nu ești prietena mea în același timp, dar ambele variante se produc — însă în lumi paralele. Într-o carte din alea din bibliotecă suntem împreună, în alta nu; în lumea asta eu vin după tine, în alta tu alergi după mine, iar într-o a treia nici nu ne cunoaștem, în timp ce poate în alta suntem frate și soră! În tot cazul însă, nu poți fi în două cărți simultan. Și chiar dacă la nivel de raft suntem și nu suntem împreună (în superpoziție), când citești nu poți citi decât o singură carte o dată. Este așa-numita colapsare a funcției de undă: neobservate, variantele coexistă simultan în superpoziție, dar când cineva face o observație, fiecare posibilitate se produce în altă variantă, în altă lume. Practic poți spune că atâta timp cât nimeni nu citește cartea, toate variantele sunt posibile. Când cineva deschide și citește cartea, una dintre variante se materializează.

— Deci undeva într-o lume paralelă o să-ți spun da?

— Cu siguranță. Iar eu am impresia, și îți zic ca student la fizică, am impresia că asta e lumea aia! Ce zici?

— Dragă Horia, o să-ți răspund.

Onesa îi zâmbea roșie în obraji, iar Horia aștepta un răspuns care însă întârzia. Se opri din șfichiuit cu nuiaua și o îndoi în formă de cerc, apoi o eliberă din nou. În cele din urmă, fata vorbi:

— Am un răspuns cuantic pentru tine. Da… și nu!

— Nu se poate, râse el. Dacă menții incertitudinea, înseamnă că rămânem doar observatori.

— Ai înțeles perfect! izbucni Onesa în râs și sări de pe buturugă, fugind către barcă. Horia rupse nuiaua și o aruncă, dându-și seama că tocmai căzuse în propria-i capcană. Poftim, dă-i unei femei mecanica cuantică — și, în loc să dezlege misterele microcosmosului, îți va da cu ea în cap!

— Pun pariu că știu la ce te gândești, continuă fata, așezându-se în barcă. Să o duc la mal? Să nu o duc la mal?… Hai, colapsează odată funcția de undă!

Horia vâslea puțin abătut, deși încerca să pară liniștit și chiar schiță un zâmbet semiconvingător, care însă dispăru destul de rapid, în timp ce se apropiau de mal.

— Nu mai fi îmbufnat, îi aruncă fata. M-am simțit bine și am mai uitat de cutremur. Îmi place să stau de vorbă cu tine. Dar nu există decât o singură lume. Asta! Nu există alte lumi, înțelegi? Nu te mai gândi la ele, pentru că îți pierzi timpul pe care îl ai în lumea asta.

Horia legă barca și dădu să-i spună ceva, dar Onesa o luase la fugă spre casă. Când ajunse lângă poartă, se întoarse spre el și-i mai strigă o dată:

— Nu există alte lumi!

Cutre mur a re

Onesa ieși la poartă împleticindu-se. Fusese o noapte groaznică, era amețită, obosită. Era o dimineață rece și sumbră de început de martie. Lumea discuta aprins pe uliță. Câteva curți mai încolo, într-un grup de fete și băieți, îl văzu tresărind pe Horia. Ce căuta el acasă? Nu era în București?

— Horia!

Tânărul și ceilalți se întoarseră și izbucniră în exclamații batjocoritoare.

— Aoleo, iar e Onesa beată…

Încurajată că Horia îi zâmbea, Onesa vru să se apropie de el, dar alunecă și căzu într-un genunchi în noroi, spre amuzamentul celorlalți.

— Lăsați-o, le spuse Horia împăciuitor, ajutând-o să se ridice. O fi băut și ea, s-a speriat de cutremur.

— Cutremur? A fost cutremur?! întrebă ea sincer mirată și hohotele de râs izbucniră și mai tare.

— Horia, hai să mergem în poieniță, îl invită Luminița (cutra aia de Luminița, îl pândea de mult!) și o luară toți din loc, lăsând-o singură pe bețiva satului. Onesa nu era însă genul care să se lase cu una, cu două. Se luă după ei și, când Horia rămase puțin în urmă, deschizându-se la pantaloni lângă un tufiș, se pomeni cu fata apărând cu un rânjet victorios.

— Oneso, ai înnebunit de tot?! exclamă el acoperindu-se.

— Nu mai fi așa de rușinos… Nu e ceva ce n-am mai văzut.

Horia păru să se înfurie; se apropie de ea și îi spuse amenințător:

— Dacă mai zici vreodată că… te înec! Ai înțeles, nebuno?!

Și, punându-i palma pe față, o împinse violent, aruncând-o pe spate în noroi, apoi o luă la fugă după ceilalți. Onesa rămase acolo o perioadă; era prea mahmură, o durea capul prea tare, și sufletul și mai tare, ca să mai aibă putere să se ridice.

Așa o găsi, puțin mai târziu, nea Botache, bărbatul gras, alcoolic și cu mințile rătăcite care își avea culcușul într-o fostă magazie, la marginea satului. Se uită la ea, o atinse pe picior, o strigă încet… Părea leșinată, dacă nu chiar moartă. Ce era de făcut? Se uită în jur, se scărpină în cap…

Apoi se urcă pe ea și începu să-i dea fusta la o parte, încercând s-o pătrundă; era o ocazie unică, după câte se părea chiar ultima! Onesa se trezi însă și începu să urle; se luptară puțin și tânăra reuși să-l dea jos de pe ea pe scârbavnicul bețivan.

— Mă duc direct la miliție! îl amenință ea, în timp ce se ridica anevoios de jos.

— Hai, fă, nu te duce, că nu ți-am făcut nimic! Îți dau ce vrei tu!

— Ai țuică?

— Am, fă! Am un jumat de RDV! Ți-l dau ție!

Puțin mai târziu, Onesa dădea pe gât prima înghițitură de rachiu, care o puse pe picioare. „Am terminat cu prostul ăla de Horia! Dă-l în mă-sa!” își spuse ea. La a doua se încălzise și la a treia o porni voinicește spre poieniță, după Horia! Pe drum însă, îi auzi vocea și constată că băiatul și Luminița stăteau de vorbă lângă șandramaua dărăpănată care fusese, cu ani în urmă, grajd. Construcția din ziduri groase din beton, care acum stăteau să cadă în orice clipă, era socotită periculoasă și până și nea Botache o evita, dar acum cei doi tineri stăteau lângă ea, în iarbă, și Horia mâzgălea ceva cu un ciob de cărămidă pe peretele gri.

Onesa se furișă printre boschete și pomi, până când ajunse suficient de aproape de Horia și Luminița încât să-i audă ce vorbesc.

— Așa se cuceresc fetele la București? îi cerea Luminița socoteală, lovindu-l blând, în glumă, cu o carte.

— N-am de unde să știu. Mie îmi placi tu și numai tu.

— Măi, măi, te-ai șmecherit rău la București! Dar, în fine, e interesant ce spui tu acolo.

— Este, dar lucrurile, să știi, merg și mai departe. Nu doar că ești și nu ești prietena mea în același timp, dar fiecare posibilitate se produce — însă în lumi paralele. Într-o carte din alea din bibliotecă suntem împreună, în alta nu. Și chiar dacă la nivel de raft suntem și nu suntem împreună, când citești nu poți citi decât o singură carte deodată. Uite, de pildă, să luăm cartea asta, îi arătă el coperta volumului pe care fata îl ținea în mână.

— „Rău de spațiu Omul fără nume”. Ce titlu mai e și ăsta?!

— Este o ilustrare a superpoziției. Cât timp nu deschizi cartea (respectiv, nu observi particula), cartea are ambele titluri în același timp. Când deschizi însă cartea (observi particula) la pagina de gardă, se produce o singură variantă — ce titlu vezi pe pagina de gardă?

— „Omul fără nume”.

— Da! Cartea asta are două variante, care diferă, printre altele, prin titlul ăsta de pe pagina de gardă: unele se cheamă „Rău de spațiu”, altele „Omul fără nume”. Este așa-numita colapsare a funcției de undă: neobservate, variantele coexistă simultan, dar când cineva face o observație, numai o singură posibilitate se produce.

— Dragul meu Horia, sinceră să fiu, cred că… unda a cam colapsat!

— Asta sună a cedare!

Luminița se ridică de pe buturugă și, emoționată, îi spuse:

— Horia, m-am simțit bine și am mai uitat de… de cutremur. Îmi place să stau de vorbă cu tine. Dar nu există decât o singură lume. Asta! Nu te mai gândi la lumile care nu există, pentru că îți pierzi timpul pe care îl ai în lumea asta, surâse ea atât de expresiv, încât tânărul prinse curaj, o luă în brațe și o sărută.

Onesa, cu ochii în lacrimi, lăsă privirea în pământ și rămase așa o vreme. După ce Horia și mironosița aia plecară, se duse în locul unde stătuseră ei și se holbă la peretele greu, din beton; tânărul mâzgălise formule și cuvinte de neînțeles, unele cu litere mari, care însă nu le făceau mai lesne de priceput. Uitându-se prin jur, văzu cartea căzută în frunze, cu un colț mânjit cu noroi. Cel mai probabil îi căzuse fetei când plecaseră. Onesa deschise la întâmplare și citi în gând: „Bineînțeles, nu putea fi sigur de existența reală a acelor lumi paralele…”. Ce naiba poa’ să însemne asta? Adică sunt bune paralele, dacă le ai, dar…

— Fă, se auzi deodată vocea hârâită a lui nea Botache, care se pare că era atât de dement încât o urmărise, mai ai din rachiu’ ăla de vin?…

Fata oftă adânc și, fără să se întoarcă, îi arătă sticla, în care mai era puțin RDV. Citea cuvintele de pe zid fără să reușească să priceapă nimic, parcă erau din altă lume… „Altă lume?!” își spuse ea.

— Dă, fă, și mie sticla aia!

Îi lăsă sticla tot fără să se uite spre el.

— Oneso… îmi place de tine, șopti el. Îi simți mâinile pe fese, dar nu mai protestă. În fond, ce mai conta? Nu era potrivită pentru Horia. Luminița era potrivită pentru Horia, învăța bine, era cuminte. Și nu bea. Onesa bea și, uite, îl lăsa pe nea Botache s-o pipăie. Poate că Horia chiar era pe altă lume și ea nu va putea ajunge niciodată acolo… Trase o dușcă și își spuse că, în fond, mângâierile lui nea Botache nici nu erau așa de rele.

— Hai înăuntru, îi șopti ea.

Intrară în construcția dezafectată și Onesa se întinse pe jos, pe niște cartoane murdare. După câteva minute, nea Botache era în ea și Onesa, care simțea că se îmbătase deja, prinse a mișca abitir înainte și înapoi și nimic nu mai conta. Și în clipa aia avu loc o replică, pereții șandramalei cedară și aceasta se prăbuși cu o bufnitură groaznică peste cei doi. Se lăsă apoi o liniște asurzitoare, iar praful se ridica încet, lăsând să se vadă, pe un fragment de perete rămas în picioare, cuvintele mâzgălite mai devreme cu cretă, FUNCȚIA DE UNDĂ.

Sub dărâmături, Onesa se agăța de viață cumva parcă din obligație; știa că totul se va termina în următoarele clipe, dar nu mai simțea durere fizică, ci ușurare sufletească. O lumină apăru în moloz, ca și cum cineva îi căuta. Onesa nu se gândea la rai sau iad, știa că așa ceva nu există. Alte lumini apărură și o mână o ridică din moloz, dar era deja prea târziu.

Temblor

Onesa râdea din toată inima, în timp ce unchiul Sile povestea, râzând el însuși, cum îi propusese unei țigănci să-i ghicească el în ghioc, iar aceasta declanșase o viitură de înjurături și, pentru a o opri, fusese nevoie de intervenția armată a bulibașei — a se citi cu parul din gard. De fapt, toți se prăpădeau de râs, iar vărul ei, dolofanul Gică, sprijinit de vitrină, hohotea atât de tare, încât geamurile acesteia și bibelourile zornăiau isteric, de parcă râdeau și ele. Mai ciudat, își dădu seama ceva mai târziu Onesa cu jumătate de gând, începu să fie când Gică se îndepărtă și totuși vitrina continua să se miște și să zornăie… De fapt, stai, toată camera se clătina; bibelourile nu râdeau, ci mai curând țipau speriate, așa cum făceau și Onesa și toți din încăpere, îngroziți, în timp ce lumina se stinse brusc și tot apartamentul, cu mobile și oameni, se zgâlțâia în beznă…

— Cutremur!… strigă ea și se trezi din somn țipând. Era acasă la ea, în sat.

Onesa ieși la poartă. Era o dimineață rece și sumbră de început de martie. Câmpia se contopea în depărtare cu norii și cu fluviul tulbure, uriaș și liniștit, care parcă nici nu știa ce se întâmplase.

— Onesa!

Nu se așteptase în niciun caz la vocea asta. Se întoarse — Horia îi zâmbea de peste drum, în fața porții lui. Se vede că venise acasă din cauza cutremurului.

— Bună, Horia! îi zâmbi ea.

Onesa ar fi vrut să-i sară în brațe, ca el să o strângă într-o îmbrățișare puternică și protectoare, să se liniștească. Firește, nu putea. Și sub nicio formă în fața porții, unde-i putea vedea toată lumea.

— Ce faci? o întrebă el, ajuns lângă poarta lor.

— Am dormit cam târziu… deși ăla n-a fost somn. Cum adormeam, visam iar că e cutremur… și mă trezeam… și tot așa.

— S-a simțit așa rău aici?

— Am fost în oraș, la bloc. Parcă și acum, aici, în curte, simt cum se mișcă pământul sub mine…

— Te-ai simți mai bine pe apă?

Chipul fetei se lumină de-a binelea. Horia vâslea cu siguranța lui înnăscută, în timp ce barca își făcea loc discret printre valurile mici. Era pe porțiunea liniștită, unde nu trebuia să se lupte cu râul. Onesa își dădu seama că, deși îl știa pe Horia de-o viață, parcă prima imagine pe care o avea în minte despre el îl înfățișa vâslind, cu brațele puternice trăgând la rame atât de tare încât parcă împingea toată Dunărea spre mare. Onesa zâmbi și admiră prelung fluviul.

— Onesa…

— Ascultă, a fost o sărutare și atâta tot! se repezi ea. O greșeală, care fii sigur că n-o să se mai repete!

— Ah, dar știu foarte bine că n-o să se mai repete…

Fata îl privi cu ochi de pitulice speriată.

— Nu?!

Horia izbucni în râs și lăsă vâslele, la care Onesa se refugie în fundul bărcii.

— Dacă te apropii de mine acum, țip!

— Pe Dunăre nu te aude nimeni când strigi.

— Știu, chicoti ea. Doar nu strigam ca să mă audă cineva!

— Ce te mai distrează jocul ăsta! îi replică el, fără pic de supărare.

Onesa lua apă din fluviu și-l stropi, ceea ce păru să-l amuze nespus. Apoi fata deveni serioasă și păru că vrea să-i spună ceva, însă ezita. Horia o lăsă în ritmul ei, clipocind cu degetele în apa rece a fluviului. Și până la urmă Onesa vorbi.

— A fost groaznic la cutremur. Am crezut că murim toți. Și știi la cine m-am gândit în clipele alea? La tine. Asta trebuie să însemne ceva, nu?

— Sigur înseamnă, pentru că și eu am venit acasă… nu neapărat pentru ai mei. Și, de altfel, nu e vorba doar de ce s-a întâmplat aseară. E vorba și în general. Bucureștiul e frumos, mi-am făcut prieteni… dar m-aș simți mai bine dacă ai fi și tu acolo.

— Horia, trebuie să înțelegi un lucru. Îmi place foarte mult să stau cu tine, să-mi povestești despre planete și nave și atomi. Te-aș asculta ore în șir. Mă simt liniștită și protejată cu tine. Dar tu n-o să te mai întorci în sat. Ești student la București, o să te faci fizician. Eu, după liceu, n-o să mă duc la facultate. Îmi place când îmi povestești despre lumi paralele, dar nu înțeleg mare lucru. Mie îmi place satul nostru, îmi place Dunărea, îmi place natura. Tu o să pleci luni înapoi la București. Acolo este viața ta, acolo o să te însori. Aici e doar o aventură cu o fată care te place. O fată dintr-o lume paralelă, surâse ea trist.

— Tu chiar nu crezi că sunt îndrăgostit de tine?

— Eu chiar cred că mi-ar plăcea să fii prietenul meu… dar tot așa mă tem că n-o să vrei sau n-o să poți să rămâi cu mine aici și nici eu nu știu dacă aș veni cu tine acolo.

— Am putea rămâne amândoi în același loc, dacă între noi e ceea ce cred eu că e.

— Adevărat. Dar ca să aflăm ce e, trebuie să facem pasul mai departe. N-o să știu dacă rămânem împreună decât după ce facem pasul. Și atunci poate va fi prea târziu…

— Interesant, spuse Horia. Tocmai mi-ai exemplificat mai bine decât orice manual de fizică principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Știi ce? Cred că de-acum înainte o să-ți spun Heisenberg!

— Atunci o să fiu nevoită să te stropesc în continuare!

Horia o luă în brațe și de data asta Onesa nu se mai împotrivi. Al doilea lor sărut fu și mai plăcut decât primul. Al treilea continuă trendul ascendent și de-abia după al zecelea reușiră să vorbească din nou.

— Horia… Crezi oare că e posibil ca, într-o lume paralelă, o altă Onesă să te refuze?

— Nu! se prefăcu el indignat. Există alte lumi?

El terremoto ha

— Cutremur!… se trezi din somn țipând Onesa.

Fata ieși la poartă. Era o dimineață rece și sumbră. Lumea discuta înfiorată pe uliță și nu era greu de ghicit subiectul principal. Câteva curți mai încolo, într-un grup de fete și băieți, o văzu tresărind pe Luminița, prietena ei cea mai bună. Ce căuta acasă? Nu era în București? Se vede că venise după cutremur, își spuse fata. Își strânse bundița la piept și traversă.

Se îmbrățișară și se pupară; nu se mai văzuseră de vreo două luni.

— Ce faci, Onesa?

— Nu știu…

— Toți suntem puțin confuzi, îi zâmbi Luminița.

— Am adormit spre dimineață, și cum adormeam, visam iar că-i cutremur… și mă trezeam… și tot așa.

— S-a simțit așa rău aici?

— Am fost în oraș, la bloc… spunea Onesa și abia atunci observă cu adevărat băiatul lat în umeri, frumos îmbrăcat, genul de București, care se uita zâmbind la ele două.

— Onesa, dă-mi voie să ți-l prezint pe Horia, colegul meu de la facultate.

— Oana, roși ea.

— Îmi pare bine, Oana. Eu sunt Horia.

Fetele mai discutară câteva minute, Onesa aflând că prietena ei și tânărul erau împreună de câteva săptămâni, că el era din București și că acolo căzuseră multe blocuri și muriseră mii de oameni. Onesa însă nu voia să mai audă de cutremur și de nenorociri.

— Știți ce? întrebă ea. Ce-ar fi să facem o plimbare cu barca, noi trei?

— Ar fi frumos, îi zâmbi Luminița, dar i-am promis lui Horia că-i arăt cetatea, Dunărea, poate insula… Mâine dimineață trebuie să plecăm înapoi.

— Bine, sigur. Mi-a părut bine. La revedere!

— Onesa, unde?…

— M-a strigat mama! spuse Onesa, ajunsă deja dincolo.

— Poate trebuia să mai stai cu ea, spuse Horia. Poate că avea nevoie să stea de vorbă cu prietena ei cea mai bună, să se liniștească puțin.

— Adevărat… Dar nu pot fi cu ea aici mereu. Lasă, o să-și facă ea altă prietenă.

— Nu știu ce să zic, zâmbi ghiduș Horia. Nu știu dacă e posibil.

— Seriooos?…

— Serios. Nu există alte Lumi!