Psihiatru de noapte

– Da, povestea s-a declanșat, probabil, în perioada alăptatului. Mama mea nu avea suficient lapte și, până să-și dea seama de acest lucru și să angajeze o doică, îi supsesem sânii cu disperarea generată de foame. Bineînțeles, lichidul care-mi ajungea în gură era un amestec de lapte și sânge, mai mult sânge decât lapte… Amintirile acelea din copilăria îndepărtată, când, după ce simțeam acea teroare de nedescris a flămânzirii, aveam parte de senzația extraordinară a sațietății… le simt din ce în ce mai puternice, mai ales în momentele de stres… simt nevoia de sângele cald, ce-ți dă vigoare….

Contele continua să-și istorisească aducerile aminte din trecutul foarte îndepărtat, iar eu îl ascultam doar pe jumătate, lăsându-mă, la rândul meu, copleșit de amintiri… De vremurile frumoase ale tinereții, de anii de colegiu și doctorat…. După care urmaseră vremuri mai puțin plăcute, fără slujbă și fără clientelă… Când Archibald Schnopsfreund îmi pusese la dispoziție cabinetul lui, pe timp de noapte, nu-mi fusese clar dacă trebuia să-i mulțumesc sau să-l iau la palme. De unde clientelă la ora aia? Dar nu avusesem de ales, fusese singura șansă care mi se oferise. Instalasem imediat o firmă idioată la intrare: PSIHIATRU LA DISPOZIȚIE PE TIMPUL NOPȚII, REZOLVĂM ORICE FEL DE URGENȚE. Și așteptasem. În primele zile (adică nopți) am dormit pe canapeaua lui Archibald, apoi apăruse un client… urmat de alții. Mare e grădina lui Dumnezeu, iar un psihiatru găsește întotdeauna pe cineva care să aibă nevoie de el…

M-am trezit din gânduri, sesizănd că pacientul meu tăcuse. Am spus, cu o voce meditativă:

– Da, da…. Se pare că societatea modernă, foarte tracasantă, produce o regresiune către faza orală… Nu-i numai vorba de sânge, ci de acțiunea de sugere… Interesant că, din motive pe care le vom afla ulterior, vă feriți de faza anală, care vă provoacă o asemenea repulsie, încât refuzați hrana solidă, ceea ce ar implica defecație… Vom continua analiza, vom încerca să detectăm când s-a produs această schimbare de personalitate. De fapt, nu momentul în sine ne interesează, ci lucrul care a produs refugierea în perioada sigură și plăcută a copilăriei…. Rândul viitor, dacă sunteți de acord, voi încerca să vă hipnotizez și să extrag din subconștientul dumneavoastră ceea ce conștientul refuză să accepte… Pentru astăzi cred că-i suficient.

Contele se ridică de pe canapea, își puse pe umeri pelerina largă, din mătase neagră cu căptușeală roșie, și, cu un gest discret, așeză pe biroul meu un fișic de monede din aur. Foarte generos, clientul meu. La prima ședință mă plătise cu un safir imens, în montură de platină. După aceea, când o bijuterie, când monede de aur… lucruri care prețuiau mult mai mult ca lucrătură și ca valoare de anticariat, decât prin cantitatea de metal prețios. Degeaba îi spusesem că își plătise ședințele pentru ani de zile, continua să-mi lase, aproape fără să bag de seamă, ceea ce considera el că mi se cuvenea din partea unui mare senior…

L-am condus la ieșirea din spate, pentru că Archibald își făcuse cabinetul cum trebuia să fie un cabinet adevărat, în așa fel încât pacienții să nu se întâlnească.

– Atunci, ne vedem poimâine, domnule conte. La ora două noaptea.

A dat din cap și mi-a zâmbit amabil, fermecător, lăsând să i se vadă incisivii lungi, ascuțiți. După care a ieșit în noapte, fluturându-și pelerina ca pe niște aripi imense.

Am oftat, gândindu-mă că, în mod normal, un asemenea client ar fi trebuit să mă umple de spaimă. Dar mă obișnuisem. Singura neplăcere consta în faptul că nu puteam angaja o asistentă, deși acum îmi puteam permite, după cum îmi permisesem să cumpăr cabinetul lui Archibald…

M-am dus și am deschis ușa sălii de așteptare. Pacientul s-a grăbit să intre și s-a întins pe canapeaua din piele neagră. A scos limba mare, roșie, spre mine, după care a început să povestească.

– Ultima oară, doctore, ți-am vorbit despre momentul în care am simțit pentru prima oară efectul lunii.

– Foarte interesant, domnule McGregor, dar efectul lunii, senzația de zbor și toate celelalte sunt manifestări normale la pubertate, semne evidente ale virilității ce se trezește. Nu în asta constă problema dumneavoastră. Aș dori să discutăm puțin despre ce a precedat prima dumneavoastră criză. Să ne întoarcem în trecut. Fiți amabil și priviți atent ceasul meu!

Am luat ceasul de modă veche de pe birou și l-am ținut de lanț, pendulându-l în fața ochilor mari ai domnului McGregor. A intrat curând în transa hipnotică. Atunci i-am spus:

– Suntem în momentul primei crize. Ce vedeți?

Pacientul se agită pe canapea:

– Un bărbat pe o cărare din pădure… Un braconier. Nu mă vede, Ține într-o mână un laț, iar în cealaltă un iepure. Mă cuprinde furia. Cu ce drept mă jefuiește? Mă reped la el. Se întoarce, mă zărește, începe să urle, disperat, iar țipetele lui mă enervează și mai tare….

– Suficient. Să ne ducem mai departe în trecut, cu o zi. Vedeți ceva?

– Nimic interesant… Sunt cu familia la masă, în grădină… Mănânc cu mâna stăngă. Mă descurc greu, aproape tot timpul îmi cade bucata din furculiță. Ceilalți râd de mine, mă enervez, dar nu las să se vadă nimic, țin totul în mine…

– De ce mâncați cu mâna stângă?

– Dreapta e bandajată.

– Din ce cauză?

– Nu știu…

– Bine. Să ne mai îndepărtăm cu o zi. Mâna e tot bandajată?

– Da.

– Atunci, să vedem ce s-a întâmplat în ziua precedentă.

– Sunt în pădure, în apropierea conacului. Mă plimb fără frică. Dougal, paznicul, se află la câțiva yarzi în urma mea. Aud un fâșâit în tufișuri. Mă întorc și văd o fiară monstruoasă, un lup imens, care se repede la mine. Îi cug balele din bot. Doamne, e turbat! Nu! Nu!

Pacientul se trezește brusc. Tremură de groază. Reușesc să-l liniștesc cu greu, după ce-i administrez un calmant.

– Se pare că ne apropiem de momentul explicației. Spaima produsă de atacul fiarei a contribuit serios la criză. A avut loc un transfer de pesonalitate. Se pare că, pe lângă spaimă, ați fost impresionat de puterea animalului, ați ajuns să vă doriți o asemenea putere, pentru a vă răzbuna pe cei care vă ironizau. Vă identificați cu lupul, vă comportați ca el. Deocamdată, e o presupunere. Mai avem de lucru. Dacă ar fi să ne luăm după Jung, aș zice că v-ați cufundat în subconștientul colectiv și ați apelat la mituri și clișee fundamentale…

McGregor se ridică de pe canapea.

– Atunci, pe săptămâna viitoare, da? La aceeași oră?

– E perfect, am răspuns eu, trecându-l în agendă.

Îmi lăsă pe covor o punguță, pe care o avusese atârnată de gât, apoi se îndreptă spre ușa din spate. I-am deschis-o, după ce ridicasem onorariul de jos. Știam că-i plină cu bancnote, ca de obicei. Un alt client serios și rentabil…

– La revedere, doctore, mi-a zis el, dând din coadă.

N-a trebuit să invit următorul pacient. Pătrunsese deja în cabinet și se instalase pe canapea, răspândind o luminozitate verzuie.

– Bună seara, doamnă Theodopoulos, am salutat-o eu, curtenitor.

Mi-a zâmbit cu tristețe.

– Nu-mi găsesc liniștea, doctore. Sunt foarte agitată și mă trezesc hoinărind de colo-colo, până se face dimineață. Iar când dorm, în timpul zilei, mă bântuie același coșmar.

– Cel în care soțul vă ține sub apă și vă înecați.

– Exact.

– Stimată doamnă, cazul dumneavoastră este, după cum v-am mai explicat, foarte simplu și foarte complicat. Cunoaștem cauza, cunoaștem efectele, cunoaștem terapia. Trebuie doar să avem răbdare. Momentul în care ați fost ucisă v-a produs un sentiment foarte complex, de panică neajutorată, amestecată cu frustrare, dorință de răzbunare… În primul rând, nu v-a venit să credeți că soțul pe care-l iubeați atât de mult a fost în stare de un asemenea gest. Simțămintele au fost atât de puternice, încât n-au dispărut o dată cu moartea fizică. Dar negați partea proprie de vină, faptul că ați fost oarbă atâta vreme și nu ați văzut decât ceea ce v-a convenit. A trecut atât timp de la evenimente, că ar fi trebuit să uitați totul. V-ați răzbunat, s-a făcut dreptate. Dar nu vă puteți ierta orbirea, încercați să vă amăgiți că n-ați contribuit cu nimic la propria dumneavoastră nefericire. Cred că-i nevoie să examinăm cu atenție trecutul, să descoperim toate semnele ce prevedeau catastrofa și pe care le-ați ignorat. Pentru că, dacă le-ați fi acordat atenția cuvenită, totul s-ar fi terminat cu un divorț onorabil și fără urmări tragice. Aș propune să începem cu momentul în care l-ați cunoscut pe domnul Theodopoulos…

– Eram la o petrecere dată de familia Kennedy. Lume multă, înghesuială… Mă simțeam cam stingheră, pentru că abia debutam în societate…

Când, în cele din urm[, am terminat ședința iar pacienta s-a decis să plece, mi-a spus:

– Doctore, să te duci sâmbătă la curse. Mizează pe Trotter-Blue.

Apoi a dispărut, trecând prin perete. Doamna Theodopoulos își plătea consultațiile prin informații, pentru că, nefiind materială, nu putea duce nimic. Dar și așa era bine, câștigasem zdravăn de pe urma ei.

Se făcuse deja șase dimineața, afară zorile vesteau ziua ce se străduia să vină, deci nu mai aveam programat nici un client. Dar, ca să fiu sigur, am deschis ușa sălii de așteptare. Spre surprinderea mea, pe bancă se afla un bărbat, de peste cincizeci de ani, cu chelie și mustață. L-am privit surprins și l-am invitat înăuntru.

– Domnul?

– Emilio Martinez.

– Și ce probleme aveți, domnule Martinez?

– Doctore, sunt paznic de noapte la magazinul de la parter. O slujbă bună, bine plătită, fără mari probleme. Dar, de la un timp, am început să am halucinații. Toată noaptea văd vampiri, vârcolaci, fantome, tot felul de monștri care intră în clâdire. M-am gândit că-i cazul să mă tratez.

– Foarte bine, domnule Martinez. Ați nimerit exact unde trebuie. Întindeți-vă pe canapea. Să începem prin a găsi, în copilăria dumneavoastră, vreun eveniment care ar putea justifica asemenea viziuni. Deci, care-i cea mai veche amintire a dumneavoastră?

În umbra omului…

Cine stă în umbră? Dacă definim corect răspunsul la această întrebare – aparent lipsită de importanță – s-ar putea să aflăm care-i soarta omului.

Ca să fim mai clari, să stabilim mai întâi răspunsul luând în considerare numai oamenii. În umbră stau două categorii: cei care, prin firea lor, sunt timizi, rușinoși, fără de încredere în forțele proprii; și cei care, ambițioși și perfizi, își ascund propia natură și valoarea, pentru a acționa pe furiș, pentru a-i surprinde pe ceilalți și a-i lovi pe la spate.

În nici un caz nu-i vorba de slăbiciune sau incompetență. Înțelepciunea populară spune clar: Prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul; et Șarpele iese la drumul mare, subliniind că anumite categorii încearcă să iasă la vedere, chiar dacă le lipsesc calități intelectuale și morale. Categoriile care stau în umbră nu se ascund din slăbiciune sau teamă. Primii creștini nu se ascundeau în catacombe de frica autorităților, setea de martiriu i-ar fi împins mai degrabă la afirmarea publică a crezului lor. Se ascundeau mai degrabă dintr-o decență nepotrivită epocii, din convingerea că nu poți face circ din credință. Altfel, toți marii învățători religioși – Moise, Iisus, Mahomed, Buddha – nu s-au ferit, și-au predicat doctina fățiș, înfruntând faraoni și împărați, ba chiar proprii compatrioți. În schimb, erezii obscure, despre care nu știm nici acum mare lucru, s-au ascuns, fie din convingerea că masele nu le pot înțelege, fie știind că vor șoca prea puternic contemporanii. Ordinele secrete n-au dorit lumina zilei pentru că scopurile urmărite nu aveau nimic nobil (sau mijloacele folosite nu aveau nici o legătură cu pretinsele scopuri nobile), preferând umbra ca ascunzătoare, ca mantie pentru intrigile lor macabre.

Dar în umbră au stat și sfătuitori ai marilor oameni de stat, savanți de mare valoare sau creatori de frumos. Timiditatea, neîncrederea în propriile forțe, o modestie extremă sau disprețul pentru publicitatea deșănțată, cu toate belelele ei – acestea sunt motive pentru care persoane de valoare și moralitate evidentă au preferat roluri subalterne, au dorit să rămână în umbra altora, mai potriviți sau mai înzestrați pentru viața publică.

Deci putem reține că, din start, cei meniți umbrei sunt de două categorii: cei meniți permanent umbrei – timiditatea, neîncrederea, etc. îi vor ține departe de lumina rampei – și cei care se retrag temporar în umbră, pentru a unelti mai bine.

Această a doua categorie este convinsă că retragerea în umbră este temporară, că, după o vreme, obiectivele vor fi atinse și se va ieși în față. Dorința de a fi în prim plan este mare, uneori membrii acestei categorii nu mai așteaptă victoria, fac câte o ispravă răsunătoare, menită să atragă atenția publicului. Astfel, o mișcare secretă ia ostateci, atacă o instituție publică sau un post de televiziune. Operațiunile de acest fel sunt inutile, participanții sfârșesc tragic, fără a beneficia de celebritatea pe care și-o doresc (poate doar post-mortem), deci ieșirea din umbră duce la anularea existenței de orice fel, lumina este prea puternică, arde făptura respectivă, o transformă în cenușă.

Dar există și persoane care se retrag în umbră voluntar, pentru totdeauna, refuză ieșirea la lumină, deși nu-i împiedică nimeni (în afară de propria conștiință) să facă acest lucru. În istorie se cunosc multe cazuri de păstrători cvasiobscuri ai unor secrete, care au dus la perpetuarea unor caste, ghilde sau ordine, împreună cu secretele lor. Acești păstrători – un soi de călugări ai unor credințe nereligioase – erau deținătorii unor mari puteri și bogății, pe care le-au folosit în scopuri considerate de ei – și de frăția (indiferent de felul ei) din care făceau parte – drept corecte și inevitabile.

Putem generaliza cele de mai sus la orice inteligență nonumană, indiferent dacă este pământeană sau extraterestră.

Există posibilitatea unor civilizații de-un nivel superior, care să stea de-o parte, să ne studieze din umbră, fără să intervină în destinul rasei noastre.

Există posibilitatea unor rase care, simțind că nu pot face concurență expansiunii umane, să se ascundă (sub pământ, sub apă, în pustietăți, etc.) pentru a supraviețui.

Și mai există posibilitatea ca reprezentanții unor rase inteligente să se ascundă chiar printre noi, ferindu-se să-și dea la iveală capacitățile intelectuale, pentru a nu atrage asupra lor o atenție ce s-ar putea transforma iute în suspiciune, ce ar evolua rapid în inamiciție.

Legendele oamenilor pomenesc de gnomi, pricolici, vampiri, spiriduși și alte făpturi cu calități mai mult sau mai puțin supraomenești, care-și duc existența la marginea societății umane, ieșind rareori la iveală, fiind întâlniți de către membrii rasei noastre doar accidental. Atitudinea unora este binevoitoare, a altora este evident dușmănoasă, dar, indiferent de modul lor de acțiune, de scopul urmărit, stau ascunși, ferindu-se să atragă atenția. Asta nu înseamnă că nu există posibilitatea unei agresiuni prin surprindere, care să modifice echilibrul actual.

Dar, pe lângă aceste făpturi umanoide, atât ca aspect, cât și ca mentalitate, pot exista ființe ce nu au nimic comun cu omul, nici prin caracterul inteligenței, nici prin înfățișare.

S-a discutat mult despre rasa viitorului, cea care ar putea detrona omul. Dacă delfinii, câinii, caii, porcii, pisicile, șobolanii, maimuțele, sunt totuși mamifere – ceea ce implică faptul că inteligența lor nu va fi, principial, foarte diferită de a noastră, nu același lucru îl putem afirma, de exemplu, despre insecte.

Albinele și furnicile au o organizare aparent socială, bazată pe o puternică specializare a indivizilor. Dacă acestea vor face saltul către inteligența superioară – dacă nu l-au făcut deja – această inteligență nu va semăna foarte mult cu cea a omului. Nu din punct de vedere al conceptelor, ci din punct de vedere al logicii elementare. Gândirea omenească este, prin esența ei, individualistă. Cea a coloniilor de insecte va fi colectivă și colectivistă.

Să presupunem că albinele, furnicile, gândacii de bucătărie, etc. au făcut acel salt. Cum îl vom recunoaște? Cum ne vom da seama că ființele acelea sunt de-o inteligență superioară?

Deformarea noastră intelectuală, ce se bazează pe ideea orgolioasă și egoistă a antropomorfismului și antropocentrismului, ne face să considerăm semne ale civilizației propriile noastre manifestări. Dacă nu există tehnologie umană, concluzionăm că nu există civilizație.

Dar dacă avem de-a face cu o civilizație ce nu seamănă cu a noastră?

Cum am putea să comunicăm cu făpturi care au altfel de simțuri, care gândesc conform unei alte logici, care au alte standarde sociale și morale (ce s-ar putea să nu ni se pară a fi așa ceva)?

Este deci posibil să trăim alături de civilizații de-un soi diferit de a noastră, ignorându-le cu desăvârșire, comportându-ne – din neștiință, nu din răutate sau teamă – cu o cruzime ce poate trezi resentimente. Ne putem face dușmani pe care nu-i bănuim. Deocamdată, replica lor este nesemnificativă, eventual sâcâitoare sau deranjantă, nu și periculoasă.

Dar dacă lucrurile vor evolua? Dacă acești inamici ce viețuiesc în umbra noastră vor descoperi secretul slăbiciunii noastre și, când ne vom aștepta mai puțin, vor lovi fără milă, detronându-ne de pe locul pe care ne-am cocoțat cu inconștiență?

Evident, există și posibilitatea ca potențialii noștri inamici să ne ignore, așa cum îi ignorăm și noi. Imposibilitatea comunicării este valabilă și pentru ei. Este foarte posibil ca nici ei să nu ne recunoască inteligența și civilizația, să ne considere niște forțe oarbe ale naturii, o fatalitate a vieții, fatalitate ce nu poate fi înțeleasă și care trebuie suportată. Numai că, așa cum omul încearcă să înlăture anumite manifestări ale naturii – care-i par dăunătoare – și luptă împotriva lor fără ură și patimă, tot așa s-ar putea ca aceia din umbra noastră să trudească la înlăturarea noastră, fără să bănuiască existența de vise și idealuri ce ne dirijează existența.

Este deci, posibil, ca atât omul, cât și alte civilizații (pământene, dar neumane) să se distrugă reciproc, fără a gândi nici o clipă la posibilitatea unei coexistențe pașnice.

Dar, atât timp cât societatea umană se află într-o luptă continuă, când individual sau în grupuri, oamenii se străduiesc să se autodistrugă – deși există toate premisele să se înțeleagă reciproc – cum putem spera să conviețuim cu o civilizație de a cărei existență nu știm nimic, care ne este străină prin structura ei?

Pentru că există un paradox cumplit: nu ne putem înțelege decât cu cei de la nivelul nostru. Deci nu ne putem înțelege nici cu cei aflați sub noi, nici cu cei de deasupra noastră. Și este foarte posibil ca o civilizație superioară să ne trateze cu aceeași înțelegere pe care o manifestăm noi față de furnici, adică să ne lichideze cu un insecticid (umanocid ar fi un termen mai potrivit) fără remușcări și mustrări de conștiință.

Și nu ne-am merita soarta?

Dar asta ar însemna că-i un lucru corect?

Nu, dar e în firea lucrurilor…

UMBRE

Se considera un pictor destul de bun. Cu toate acestea, nu se amăgise niciodată – știa că nu e printre cei de vârf. Tablourile lui se vindeau destul de bine, însă constatase că îi lipsea capacitatea de a imprima acel ceva special care să-l faca pe cel ce privește să simtă un fior.

Lucra cu sarguință, ore în șir și zile după zile. Trudea din greu până îi reușeau și cele mai ascunse linii și umbre. Erau alte zile când colinda fără grabă galerii și muzee, privind neobosit tablouri, unele celebre, altele necunoscute, căutând să descopere și să înțeleagă. Se lovea însă mereu de imposibilitatea de a insufla scânteia care să înzestreze cu viață ceea ce picta.

Tot privindu-și panzele a încercat să se plimbe pe cheiuri aglomerate, să rătăcească pe straduțe înguste sau printre copaci seculari. Erau ale lui, dar simțea că nu-i aparțin. Mai greu s-a descurcat cu figurile nepăsătoare care nu-l lăsau să pătrundă în sufletele lor. Totuși, petrecând atâta timp cu ei, vedea că-i era din ce în ce mai greu să-i părăsească. Iubea acest univers – cu marea, clădirile și cheiurile pline de lume, cu copacii bătrâni și nemiscați. Ar fi vrut să fie parte din el, însă era singur în această lume tăcută de pete de culoare.

Într-una din zile, în timp ce străbătea străzile întortocheate cercetând figuri vesele sau preocupate care priveau prin el, și-a dat seama că marea era falsă, și cladirile, și copacii deasemenea. Începuse să plouă; orizontul se întuneca, culorile se amestecau formând griuri reci. Și-a trecut mâinile prin părul ud și le-a descoperit blond-cenușii. Le-a cufundat în apa mării și degetele au devenit albastre. Ar fi vrut să fugă, dar nu mai putea. Îmbătrânit deodată, a pornit la drum printr-un vălmășag de linii, lumini și umbre.