RELIGIE ȘI S.F. – O BLASFEMIE?
Discutând cu un prieten despre intenția de a realiza un număr al revistei STRING dedicat religiei și relației acesteia cu S.F., am provocat o reacție pe care am înţeles-o mult mai târziu: aceea de indignare. Cum să pui alături două noțiuni atât de diferite? O adevărată blasfemie!
Mi-am dat seama că pentru majoritatea oamenilor (din nefericire, și pentru mulţi fani) science-fiction-ul este un gen literar nu marginal, ci neserios, incapabil de a trata probleme de fond. O opinie datorată atât unor cauze obiective (multe producţii S.F. nu sunt, nici pe plan ideatic, nici ca realizare literară, mult deasupra unui nivel infantil de percepere a realității) cât și a unor cauze obiective (lipsa de informare, necunoașterea lucrărilor reprezentative ale SF și mai ales opinia că problemele fundamentale nu pot fi tratate decât în mainstream).
Din acest motiv, dorința de a realiza acest număr a devenit și mai puternică. Devenise o problemă de etică profesională. Dacă stabilim o proporţie între numărul de apariţii editoriale şi numărul de cărţi care tratează problemele divinităţii, a relaţiei om – societate – divinitate, vom descoperi cu surprindere că raportul este net favorabil S.F. Din nefericire, majoritatea cititorilor tratează literatura de graniţă ca o literatură de divertisment. Câtă lume citeşte romane poliţiste pentru a face analiza socială a unei epoci? Deşi unele lucrări (a se vedea Chandler, Hammet, Ross MacDonald) sunt mai profunde decât multe lucrări din mainstream. Iar dacă doriţi să aflaţi ceva despre metafizică, citiţi romane horror, nu laureaţi ai premiului Nobel!
Dacă, într-o anumită perioadă, marea majoritate a lucrărilor S.F. erau de orientare materialistă (afirmația e relativă, pentru că, de exemplu, romanele lui C.S.Lewis au apărut prin anii ’30), în ultimul timp, mai ales după revoluția dickiană, S.F.-ul a devenit tot mai preocupat de esența lucrurilor. Nu mai e S.F.-ul de altă dată, se vorbește chiar de moartea S.F.-ului. Pentru că autorii de S.F. au făcut o mare descoperire: știință nu înseamnă numai fizică, electronică, medicină, chimie sau alte științe tehnice, ci și sociologie, politologie, istorie, filozofie și teologie.
Pe de altă parte, nivelul cultural al autorilor și cititorilor de S.F. a crescut enorm. Referirile la autori de valoare, dezbaterea în formulele proprii genului a unor teme fundamentale ale culturii, au devenit lucruri curente. A apărut o întrebare de principiu: care e granița între mainstream și S.F.? De ce Ernst Junger este un scriitor de mainstream, deși lucrările lui principale (“Pe falezele de marmură”, “Albinele de sticlă“) pot figura în orice bibliotecă S.F.? Același lucru e valabil pentru Hermann Hesse, care a primit premiul Nobel pentru ”Lupul de stepă“ și ”Jocul cu mărgelele de sticlă“… În ce categorie îl includem pe Orwell? Cred că în acest moment, distanța dintre mainstream și S.F., atât de mare cu o generație în urmă, devine tot mai redusă, iar S.F.-ul își păstrează individualitatea doar datorită anumitor mijloace literare proprii.
Încheind cu afirmația că nu există genuri literare bune sau proaste, ci doar literatură bună sau proastă (indiferent de gen), vom încerca să analizăm succint modul în care literatura S.F. a tratat problema divinităţii.

Să definim câteva concepte:

Credinţă. O opțiune umană, care nu are nevoie de un suport real. Omenirea a crezut, în decursul timpului, în lucruri imposibile, și va continua s-o facă. Nu există o relație biunivocă între credință și divinitate. Divinitatea este dincolo de credință, indiferent de aceasta. Altfel, ar trebui să fie cameleonică, dacă ţinem seama de varietatea credințelor de până acum…

신학. Este, în primul rând, Creatoare. O divinitate care nu este autoarea universului este inutilă. Alte atribute ale divinității: veșnică, atotputernică, atotștiutoare, are darul ubicuității. Întrebarea pe care și-o pun oamenii este dacă există sau nu, iar dacă există, cum pot lua legătura cu ea.

Religia. Un ansamblu de dogme, concepte și idei, bazate pe o anumită percepere a divinității.

Biserica. Formă organizatorică pentru susținerea unei anumite religii.

Descoperim că între cele patru noțiuni pot exista legături reale sau artificiale. O credință, religie sau biserică, bine definite, cu milioane de credincioși, pot să nu aibă nici o legătură cu divinitatea.

De fapt, întreaga istorie religioasă este o căutare disperată a divinității. Colectivități întregi au crezut, de multe ori, că au descoperit-o. Adevărul îl știe doar divinitatea…

Revenind la S.F., atitudinile față de divinitate au fost următoarele:

• negare absolută, în spirit materialist;
• indiferență sau tratarea religiei ca o știință oarecare, despre care se pot face toate speculațiile posibile;
• credință sinceră și căutarea Adevărului prin mijloacele specifice literaturii S.F.

În capitolele următoare, vom încerca detalierea acestor afirmații. Având în vedere spațiul restrâns, vom fi iertați, sperăm, pentru că nu vom demonstra toate afirmațiile, pentru că vom cita doar câteva nume de autori mai importanți. Însă unele din capitolele următoare ar putea fi dezvoltate în volume de dimensiuni considerabile.

IMPACTUL CONCEPTULUI DE “PĂCAT ORIGINAR” ASUPRA LITERATURII S.F.
“A dat Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam și a zis: ”Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,
Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”.
Adam n-a ascultat și, după ce a mâncat, împreună cu Eva din fructul oprit, au descoperit că sunt goi… Iar Dumnezeu a hotărât:
“Iar femeii i-a zis: ”Voi înmulți necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii. În dureri vei naște copii. Atrasă vei fi de bărbatul tău și el te va stăpâni.
Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele tale!
În sudoarea frunții îți vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care ești făcut. Căci pământ ești și în pământ te vei întoarce!”
Am citat fragmentul din Biblie pentru a explica și interpreta unul dintre conceptele de bază ale creştinismului : păcatul originar. Acest concept se regăsește, sub diferite forme, atât în religiile bazate pe Biblie (mozaism, islam) cât și în alte religii, în care greșeala inițială era alta. Ideea de bază este, la majoritatea religiilor, că omul a cunoscut o epocă de aur, pe care a pierdut-o prin greșeala sa.
Să vedem în ce a constat pedeapsa divină:

• alungarea din rai;
• nașterea de copii, în general în dureri;
• atracția sexuală;
• munca de zi cu zi, considerată ca un blestem;
• și, mai ales, moartea.

Deci omul este, prin natura sa, o ființă blestemată, care ispășește păcatul strămoșilor săi. O idee crudă, pe care creștinismul a încercat s-o îmblânzească prin sacrificiul lui Isus, care, luând chip de om, s-a supus EL însuși chinurilor omenești, pentru a le cunoaște şi a le lua asupra sa, acordând omului o șansă de izbăvire. Pentru că în Vechiul Testament nu se pomeneşte de viața de apoi, de izbăvirea de păcate și de împărăția cerurilor.
Omul a simţit deci din cele mai vechi timpuri că existența terestră e un blestem, care se caracterizează prin elemente care nu-l diferențiază cu nimic de animal (naștere, sex, moarte) sau care îl diferențiază (munca), dar care constituie un chin.
Acest simțământ a avut un impact deosebit asupra sufletului uman, impact care a avut ca urmare încercarea de a scăpa de jugul păcatului originar. Nu-i vom dezbate aici importanța creștinismului, mai ales a bisericilor protestante, asupra evoluţiei acestui concept. Vom încerca să arătăm doar cum s-a reflectat el, ca o manifestare a subconștientului, în literatura S.F.

1. Alungarea din rai
   Ideea unei societăți perfecte, în care nu există nici un fel de restricții, în care oamenii sunt fericiți, a apărut încă de la Wells (Oameni ca zeii) și s-a dezvoltat continuu, în diferite utopii, mai ales la autori de orientare materialistă. Raiul ceresc a fost înlocuit de societatea ideală, în care oamenii sunt egali, în care conflictele au dispărut, munca e o plăcere, iar viaţa atinge durate incredibile.
2. Naşterea
   Problema a fost rezolvată simplu: prin clonare și inginerie genetică. Diferiţi autori (A.C.Clarke – Imperial Earth, F.Herbert – Ochii lui Heisenberg, terminând cu Crichton – Jurasic Park) imaginează nașterea omului (sau a altor făpturi) prin dezvoltarea unei singure celule, prevalate de la o ființă, înlăturând întregul fenomen al gestației și nașterii. Sigur, ideea a dus și la extrapolări extremiste, la societăți compuse doar din femei sau din bărbați, din moment ce supraviețuirea speciei nu mai era condiționată de existența celor două sexe.
3. Atracţia sexuală
   În această direcţie, trebuie să menționăm, în primul rând, androixii, ființe identice oamenilor, dar lipsite, de obicei, de sex. Sau a creierelor care supravieţuiesc în trupuri artificiale. Sau, ca în “Soarele gol” al lui Asimov, (și alte povestiri, ale altor scriitori) societăți în care oamenii trăiesc izolați, simțind repulsie nu numai la atingerea fizică, ci și la simpla prezență a altor persoane.
4. Munca zilnică
   În această privinţă, imaginaţia a fost cea mai bogată. Începând cu societățile puternic robotizate, în care omul nu mai are nimic de făcut (și uneori este înlăturat de roboţi), și sfârșind cu utopiile în care munca devine o relaxare, o plăcere, o metodă de a scăpa de plictiseală, autorii s-au străduit a demonstra că societatea umană poate exista și în condițiile în care munca nu-i un chin.
5. Moartea
   Dacă în celelalte privințe soluţiile tehnice s-au dovedit nu numai variate, dar și credibile, în ceea ce privește acest ultim aspect, imaginația scriitorilor de S.F. a atins adevărate culmi. Începând cu mijloace medicale de prelungire a vieții la limite incredibile, trecând prin ideea transferului conștiinței în alt trup (vezi Lord of Light, Zelazny, și multe din romanele lui Shackley), și sfârșind cu transformarea omului într-un alt fel de făptură (îndeosebi Clarke – Sfârșitul copilăriei, Odiseea spaţială), lupta împotriva morții oscilează între rezolvări tehnice și mistice. În tratarea acestei teme intervin idei filosofice de fond, care surprind prin profunzimea lor. E normal, având în vedere seriozitatea subiectului și importanța problemei.

Trebuie să menţionăm un alt aspect, foarte important, al problemei: nu întotdeauna impactul conceptului de păcat originar are un efect de vinovăție asupra autorilor de S.F. Uneori, fie datorită unui teribilism juvenil (nu avem în vedere vârsta autorilor), fie dintr-un spirit de revoltă, fie pentru că văd în acest concept un lucru eronat, apare o tendință contrarie: în loc de a ocoli, de a imagina societăți în care nu există blestemul divin, unii autori construiesc societăți în care sexul și violenţa sunt elemente de bază. Nu neapărat împreună. Veţi descoperi în romane ale lui Silverberg, Heinlein, Spinrad şi alţii (poate influențați de filosofia 히피) o sexualitate dezlănțuită, ideea căsătoriilor în grup, a sexualității eliberate de orice prejudecăți. Iar la autorii de 사이버펑크, sexualitatea se îmbină cu violența, cu decăderea rasei umane. De parcă ar spune, inconștient: dacă asta e lumea pe care ai vrut-o, Doamne, atunci ai parte de ea din plin!

În încheiere, un scurt fragment dintr-o povestire de Dino Buzzati.

Un preot catolic e vizitat de un marțian, care vrea să știe ce înseamnă simbolul crucii aflat peste tot pe pământ. Preotul îi explică despre Isus, despre Biblie, despre Geneză…

“Marțianul întrebă, agitat: Și ați mâncat? N-ați putut rezista?

그리고, recunoscu preotul furios. Voi ce-ați fi făcut? Sau poate la voi n-a crescut Pomul Binelui și Răului?

Ba da. Înflorește și acum.

Și n-ați mâncat?

금지라면..

그리고, oftă preotul. 그 열매로 인해 우리가 멸망했습니다. 그러나 하나님의 아들이 우리 가운데 내려오셨습니다.

Și ce-aţi făcut? L-ați proclamat regele vostru? Am înțeles că l-ați omorât…

El a murit pentru viața noastră veșnică!

Doar pentru atât? se miră marţianul.

Preotul începu să se roage.

Ce faci? întrebă marţianul.

Mă rog. Voi nu vă rugați?

De ce să ne rugăm?

Preotul se simţi fericit. Voi nu cunoașteți păcatul originar, n-ați întâlnit diavolul… Mai mult ca sigur că Dumnezeu ne preferă pe noi. Mai bine niște viermi ca noi, decât niște ființe perfecte, care nu-i vorbesc niciodată. Ce satisfacție poate găsi Dumnezeu la asemenea ființe? Ce înseamnă viața fără rău, remușcări, căință?“

무관심하고 무신론자
O mare parte a scriitorilor S.F. n-au manifestat nici un interes pentru religie. Au ignorat-o, pur şi simplu, chiar atunci când descriu, în mii de pagini, istoria unor planete, civilizaţii galactice, etc. În lumea lor nu e loc pentru supranatural. Totul e știință, totul e demonstrabil. Religia ține de un trecut depășit. Heinlein, Van Vogt, E.E.Doc Smith și alții construiesc civilizații în care oamenii și alte ființe raționale nu sunt interesate decât de partea materială a lucrurilor. Omul e totul, în afara lui nu există nimic. A se vedea Efremov sau alţi scriitori sovietici.
Mai mult chiar. Asimov prezintă, în ciclul “Fundaţiei”, religia drept o excrocherie, un mijloc prin care civilizaţii superioare domină altele, mai puţin dezvoltate. Iar acest punct de vedere e împărtăşit şi de alţii…
Clarke e ceva mai interesant. Dacă în romanele sale se situează pe poziţia comodă a indiferenţei, o oarecare echitate profesională îl face să acorde un strop de atenţie şi religiei. “Cele un miliard de nume ale lui Dumnezeu” este un exerciţiu logic, interesant, dar fără fiorul credinţei. “Steaua”, în schimb, e o ratare perfectă, dovedind lipsa cunoaşterii modului de gîndire al unui credincios. Părintele Loyola îşi pierde credinţa văzînd un act care i se pare o nedreptate divină. Falsitatea rezolvării a fost atît de flagrantă, încît episodul realizat pentru telerviziune încearcă să modifice finalul. Fără a ne lăsa cuprinşi de trufie, propunem un alt final, mai corespunzător personajului (cu diferenţa inerentă de talent). Mai merită amintit un fragment din Rama II, în care Clarke reuşeşte si surprindă, într-un paragraf de zece rînduri, o problemă ce merita dezbătură în mai multe volume : dacă extratereştrii au suflet, dacă Isus a fost printre ei…
우르술라 르 귄이 클라크를 신비주의자로 여긴다는 사실이 충격적이다... 딕이 그런 말을 했을 리가 없을 것 같은데...
Revenind la Asimov, trebuie menţionat că, pe lângă o povestire lipsită de interes (cea cu numărul sulurilor de papirus de care dispune Moise pentru a scrie Geneza), în ciclul poveştilor cu roboţi încearcă să-şi imagineze apariţia concepţiilor religioase la o inteligenţă logică. Deşi rezultatele sunt surprinzătoare, constant în superficialitatea sa, Asimov n-a mai dezvoltat tema nicăieri. Merită menţionat totuşi faptul că, printre lucrările lui de popularizare, Asimov a scris și o istorie biblică…
Deşi unii autori se joacă cu titluri sugestive (Zeii înşişi – Asimov, Numărul Fiarei – Heinlein), lucrările respective sînt lipsite de conotaţii religioase.
În aceeași categorie putem include scriitori care au încercat să descopere în spatele fenomenelor religioase fapte reale, în care divinităţile sunt fiinţe superioare oamenilor, de obicei extratereştri. In multitudinea de realizări de acest gen (începând cu “Odiseea spaţială”) putem include, ca o lucrare bine realizată, “Luntrea sublimă” a lui V. Kernbach.
Din nefericire, lucrările de acest gen au reușit să constituie fundamentul de atacare a S.F.-ului, considerat ca o formă de diversiune materialistă. Se uită, printre altele, că mulţi dintre scriitorii care în S.F. se manifestau ca materialişti convinşi, erau şi autori de fantasy sau horror…
Cam atît despre atei şi indiferenţi. Ei şi-au dovedit valoarea în alte domenii ale cunoaşterii, şi trebuie să recunoaştem acest lucru.

CREATORII DE RELIGII
O altă categorie de scriitori, cu o viziune mai profundă şi mai complexă asupra societăţii şi culturii, includ în imaginea pe care o redau despre alte lumi şi aspecte religioase. Ei tratează religia ca pe o ştiinţă, cercetând apariţia concepţiilor religioase în societate, încercând să înţeleagă corelaţia dintre social, mediu, dezvoltare tehnologică şi transcendent. Își imaginează ce forme religioase, ce credinţe, rituri sau mitologii pot apare în anumite condiţii.
Cele mai interesante rezultate au fost obţinute atunci cînd autorii au construit societăţi nonumane sau mixte, în care alături de oameni trăiesc făpturi inteligente din alte specii.
Cităm, în acest sens, ciclul “Heliconia” al lui Aldiss, “Omul de aur” al lui M.A.B. Barker, ciclul “Majipoor” al lui Silverberg, ciclul “Chasch” al lui Jack Vance…
Această categorie de autori se caracterizează printr-o aplecare serioasă asupra fenomenului religios, privit din punct de vedere istoric şi social. Personajele sînt sincere în credinţa lor, chiar dacă pentru cititor nu reprezintă decât un joc intelectual deosebit.
Uneori, ca în “The godwhale” a lui T.J.Baas, obiectul divinităţii este o maşină, al cărui scop scapă oamenilor căzuţi în sălbăticie. Alteori, divinităţile sînt preluate de oameni de la alte specii, făpturi stranii, care amintesc de zorile credinţei pamântești…
De remarcat la această categorie de scriitori străduinţa de a înţelege mecanismul gândirii umane (de ce crede omul în zei? Ce aşteaptă de la ei?)
Si, de multe ori, pornirea de a descoperi în religie ceva mai mult decât o formă de manifestare socială, caracteristică unui anumit moment istoric…

외삽법
Unii dintre autorii de S.F. au aplicat o metodă logică în identificarea unor teme: extrapolarea. Dacă un şir de fenomene pot fi reprezentate sub o formă oarecare, au căutat să extindă caracterul dominant dincolo de momentul actual, dornici să vadă ce s-ar putea întâmpla.
Marele maestru al extrapolării este Frank Herbert. Nu numai în ciclul “Dune”, ci şi în celelalte cărţi ale sale, el împinge un fapt real, o situaţie concretă, dincolo de limita posibilului (sau a ceea ce considerăm azi posibil), deschizând noi perspective asupra unor fenomene care, pentru alţii, păreau epuizate ca sursă de inspiraţie.
Nu vom încerca să tratăm încărcătura religioasă a ciclului “Dune”. Spaţiul nu ne permite. Ne vom mulţumi să amintim doar câteva din problemele ridicate, ca subiect de meditaţie pentru cititorii săi:

• influenţa condiţiilor sociale asupra formelor de manifestare religioasă;
• islamul ca religie a supravieţuirii, care se poate transforma în religie a cuceririi;
• cunoaşterea trecutului şi viitorurilor ca prim pas spre atingerea stării divine;
• cunoaşterea ca formă de manifestare religioasă.

Ca un aspect interesant, deşi nu este dezvoltată în mod deosebit, problema unificării religiilor. Herbert aminteşte de o încercare în acest sens, finalizată prin elaborarea Bibliei catolice portocalii (orange – culoarea protestanţilor), care n-a avut însă efectul dorit, fiecare cult preferând să-și urmeze calea.
Merită subliniată detectarea celor mai fine nuanţe ale logicii umane în raport cu religia, în raport cu divinitatea. Lumea de pe Dune este o lume religioasă, credincioasă, fanatică. A-l trata pe Herbert în câteva rânduri e imposibil. Reţineţi, dacă merită, problematica.
Ar mai merita inclus în acest capitol E. Cooper, cu un roman în care, după mult amintitul cataclism nuclear şi renunţarea la ştiinţă, reprezentantul divinităţii este considerat Ludd (mişcarea luddistă fusese, în secolul XVIII, la începuturile maşinismului, o manifestare de protest a muncitorilor ţesători rămaşi şomeri, care distrugeau maşinile).

LOVECRAFT SI ZEII VENITI DIN CER
Ca o replică la ideea, din ce în ce mai răspîndită în ultimul timp, că S.F.-ul a fost o diversiune materialistă, ne permitem a atrage atenţia că fenomenul S.F. a fost, de la început, un fenomen extrem de complex, în care au existat în paralel multe tendinţe şi opinii, nu numai diferite, ci chiar contradictorii.
In acest sens, amintim opera lui H.P.Lovecraft, unul dintre cei care a marcat extrem de puternic S.F.-ul.
Figură singulară, bântuită de coșmarurile unei imaginaţii ieșită din comun, Lovecraft nu are, spre deosebire de mulţi scriitori celebri, o viziune dulceagă asupra relaţiilor între speciile inteligente. El e convins că din cosmos sau din alte universuri pot apare oricând monştri înzestraţi cu puteri neobişnuite, care pot subjuga mintea oamenilor. A construit o adevărată mitologie, în care Cthulhu, Dagon, Zeii cei Vechi sau alte divinităţi descrise în Necronomicon, cartea arabului nebun Abdul Alhazred, întruchipări ale răului, divinităţi mult anterioare omului, care au luptat pentru stăpânirea universului, pot fi chemate prin magie sau pot apare întâmplator, punând stăpânire pe cei care i- au chemat fără să ştie la ce se expun.
Opera sa, îmbinare stranie de cunoştinţe ştiinţifice, imaginaţie ieşită din comun şi o viziune pesimistă asupra universului, aduce în prim plan o teologie ce se abate de la normele obişnuite. Puterile pe care le descrie sunt malefice. Omul este singur în faţa unui univers duşmănos. Poate doar să folosească, uneori, conflictele dintre divinităţile (sau puterile) străine, complet inumane, în favoarea sa, căpătând un scurt răgaz.
Eroii săi nu apelează niciodată la religie, la puterea acesteia pentru a scăpa de demonii coşmareşti. Ei nu cunosc sau nu cred în puterea religiei. Lumea lui Lovecraft e o lume în care există divinitate, sau puteri mult deasupra celor omeneşti, dar care nu are atributele pe care le acordăm noi divinităţii. Sau pe care nu le acordăm acum divinităţii. Teologia sa e apropiată de cea a popoarelor primitive, o teologie a temerii în faţa unor puteri de neînţeles.
Dintre cei care i-au împărtăşit opiniile ar fi de menţionat St.King, în câteva din romanele lui cu tentă S.F. (It. Tommyknockers) sau D.Walther (Apollo XXV, La planete Jaja). Walther descrie chiar divinităţi malefice, care pun stăpînire pe minţile oamenilor, într-o viziune teologică mult apropiată de satanism.
Făcînd o paranteză, trebuie să menţionăm faptul că Lovecraft a influențat nu numai S.F.-ul, ci şi horror-ul şi fantasy. Aceste genuri, care au existat în paralel cu S.F.-ul cu o densă încărcătură ştiinţifică, au avut alte orientări. Fantasy s-a îndreptat spre mitologii şi teologii aparte, fie reînviind credinţe antice (A.Merritt, P.Anderson,etc) fie inventând mitologii proprii, cu zei sau făpturi supranaturale calchiate după vechile credinţe (Andre Norton, Tanith Lee, etc). Horror-ul a pus accentul pe forţe ale răului ce pot fi combătute prin mijloace religioase. Poate pentru că horror-ul, ca gen, e ceva mai vechi şi a păstrat, să zicem aşa, “metodologia” de combatere a forţelor malefice, din secolul trecut. În orice caz, încărcătura religioasă a horror-ului de calitate e bogată, reflectând temeri și credințe străvechi.

진정한 신비주의자
Chiar dacă reprezintă un procent mic, printre scriitorii S.F. au existat, de la început, și mistici reali (care e procentul de mistici din mainstream?). Îi vom menţiona doar pe cei celebri, cu lucrări premiate.
În primul rând, C.S.Lewis, care a scris trei romane S.F. cu o puternică încărcătură religioasă (despre Lewis s-a vorbit mai pe larg în alt articol). Cu titlu informativ, Lewis e menţionat în câteva romane ale lui Dick, ca exemplu de persoană cu care se pot discuta şi lămuri probleme religioase.
Prin anii ’50, James Blish, în “Un caz de conştiinţă”, tradus şi la noi, ridică problema de fond a credinţei.
În 1956, W.Miller jr., cu celebrul “A canticle for Leibowitz” (mai întâi o nuvelă, apoi extinsă, prin adăugarea altor capitole, la nivelul unui roman) are o audienţă teribilă.
Am amintit aceste nume celebre, încununate cu premii Hugo, pentru a demonstra că S.F.-ul, chiar în anii în care părea că domină viziunea materialistă, a fost capabil să realizeze opere de valoare, al căror conţinut ideatic este deosebit de profund, şi care vor rămâne în istoria S.F.
Faptul că aceste opere de valoare se întind de-a lungul întregii perioade a S.F.-ului clasic ne îndreptăţesc a susţine, încă o dată, că genul a fost deschis tuturor opiniilor, că lucrările reuşite au avut parte de aprecierea cititorilor şi că genul nu a fost nici diversiune, nici divertisment.
Apoi, în anii ’60 apare Philip K. Dick, iar ideea despre S.F. se schimbă complet. Religia devine una din temele majore ale genului, chiar dacă mulţi nu vor sau nu sînt în stare sî descopere acest lucru.

LUMILE INSTABILE ALE LUI DICK
Dacă vom căuta un numitor comun în opera lui Dick, atît de vastă şi de variată, vom descoperi un leitmotiv interesant: universul este instabil. Se schimbă sub privirile eroilor săi în mod vizibil, perceptibil, neîndoielnic.
Fie regresează istoric (Ubik), fie societatea e alta decât ar trebui să fie (The man in the High Castle), fie lumea se schimbă conform concepţiei despre lume a personajelor (Eye in the Sky) fie universul îşi pierde unele caracteristici (Curgeţi lacrimile mele, a spus poliţistul), fie lumile se modifică la voinţă (Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch)… Întrerupem aici enumerarea, care poate continua. Universul este doar ceea ce gândim despre el, fie conştient, fie sub influenţa drogurilor. Există doar ceea ce gândim. Existăm pentru că ne gândește cineva.
Faceţi o comparaţie cu “Ruinele circulare” ale lui Borges.
Aceeași viziune asupra lumii. Aceași încercare de a exemplifica literar idealismul lui Berkley.
Ar fi interesant de știut în ce măsură Dick a cunoscut opera lui Borges și Bioy Casares…
Însă nu avea nevoie să cunoască opera lui Borges. Amîndoi aveau o cultură bogată, citiseră cam aceleaşi cărţi. Era normal să ajungă la opinii asemănătoare. Însă, dacă la Borges jocul intelectual primează, dacă există o îndoială valabilă asupra profunzimii concepţiilor care au stat la baza povestirilor sale, Dick este un militant. Lucrări precum “VALIS”, “Lumea în care timpul curge pe dos” sunt mai puţin opere de ficţiune cât manifeste deschise, împănate de citate din misticii antici, părinţii bisericii, teozofii contemporani.
Căutarea lui Dumnezeu este o preocupare evidentă, făţişă, în multe din lucrările lui Dick. De multe ori neglijează aspectul literar, intriga, pentru a-şi expune ideile cît mai clar.
Cu Dick începe o nouă eră a S.F.-ului. Una în care primează conţinutul ideatic, filozofic. Mai puţin aspectul tehnic. Dacă nu mă credeţi, gândiți-vă la Brin, O.S.Card şi alţii, şi încercaţi să descoperiţi ce-i original în lucrările lor cele mai apreciate şi premiate. Nu aspectele ştiinţifice, ci o nouă viziune asupra lumii, asupra omului, asupra sensului vieţii.
Din nefericire, Dick nu e prea apreciat la noi. Poate cititorii S.F. nu au nici răbdarea, nici cultura necesară pentru a-l înţelege pe deplin. Sau li se pare superficial, datorită tendinţei lui de a fi prea explicit, prea militant. Am descoperit unele opinii asupra cărţii pe care o consider culmea creaţiei sale, “Ubik”, opinii care dovedeau că nu a fost înţeles cum trebuie.
Mi-ar place să dedicăm un număr numai acestei cărţi. Multitudinii de interpretări posibile. Mulţimii de idei pe care le trezeşte în rândul cititorilor de formaţie şi cultură cât mai diferită.
Trebuie să spunem deschis un lucru: dacă există cineva care se îndoieşte de faptul că S.F.-ul poate trata teme fundamentale, precum religia şi divinitatea, să-l citească pe Dick!

DAN SIMMONS SI HYPERION
Romanul Hyperion, care a primit în 1990 premiile Hugo şi Locus, reprezintă cel mai potrivit exemplu pentru ceea ce a ajuns SF-ul actual. De dimensiuni considerabile (cele două volume, Hyperion şi The Fall of Hyperion au circa 1000 de pagini), cartea este o realizare deosebită în domeniul literar. Primul volum este structurat în stilul “Povestirilor din Canterbury” a lui Chaucer, iar capitole întregi sunt dedicate artei, cu referiri masive la Keats. Este, întrutotul, o dovadă a nivelului atins at|t de autorii c|t şi de cititorii SF.
Vom face un scurt rezumat al cărţii, apoi vom reproduce câteva citate.
Pe planeta Hyperion există Mormintele Timpului, construcţii al căror scop nu-l ştie nimeni, înconjurate de câmpuri anentropice. Aici vieţuiește gricha, fiinţă din metal, ucigătoare, care are capacitatea de a se deplasa instantaneu, şi care a devenit obiectul unui cult ce a început să se răspândească în tot universul.
Periodic, la aceste Morminte, are loc un pelerinaj. Pelerinii nu se întorc niciodată. Unuia dintre ei i se îndeplineşte dorinţa. Ceilalţi sunt ucişi.
În condiţiile în care extroșii, o rasă duşmană omenirii, încearcă să cucerească planeta Hyperion, se organizează un pelerinaj special, la care participă persoane cu interese deosebite de a întâlni gricha. Ei sunt:

• Lenar Hoyt, preot catolic
• Fedmahn Kassad, colonel, palestinian
• Martin Silenus, poet
• Sol Weintraub, profesor universitar, evreu
• Browne Lamia, femeie detectiv de pe planeta Lusus
• Het Masteen, vocea Arborelui Autentic, comandantul navei templierilor, Yggdrasill
• H. Severn, fost consul al planetei Hyperion.

Şase dintre pelerini îşi povestesc viaţa şi motivele pentru care au ajuns să ia parte la pelerinaj. Fiecare într-o manieră extrem de diferită, de personală, demonstrând abilitatea scriitorului.
Nu vom dezvolta povestea lui Lenar Hoyt, care demonstrează, prin intermediul părintelui Dure, că nu simbolul personifică o anumită credinţă, că pot exista crucifori care să fie reprezentaţi ai răului. Şi că izbăvirea poate fi atinsă doar prin suferinţă…
Nu vom dezvolta nici povestea Lamiei, femeia detectiv, care încearcă să dejoace planurile TehnoCentrului de a crea o divinitate artificială, pornind de la arhetipul lui Keats, care însă refuză nemurirea și divinitatea, preferând să moară, ca și modelul său, de tuberculoză… O poveste uluitoare, scrisă, spre deosebire de restul cărţii, într-un cyberpunk de un nivel extrem de elevat.
Despre colonelul Kassad, omul care n-a întâlnit dragostea decât pe câmpul de bătălie, doar atât: este luptătorul ales de viitorime ca prin sacrificiul lui să salveze umanitatea…
Vom acorda o mai mare atenţie poveştii lui Sol Weintraub. Nu pentru că ar conţine mai multe elemente despre divinitate decât celelalte, ci pentru că a fost mai uşor să selectăm câteva secvențe ilustrative. Pentru celelalte, ar fi trebuit să reproducem jumătate din carte…
Fiica lui Weintraub, Rachel, este arheolog şi face cercetări pe Hyperion. Într-o noapte, Sol are un vis:
O voce fără chip îi spune:
Sol! Ia fiica ta, fiica ta unică, Rachel, pe care o iubeşti, şi du-o pe o lume ce se cheamă Hyperion, pentru a o arde în foc în locul pe care ţi-l voi spune!
Sol refuză, iar fiica lui se molipseşte de o boală stranie: regres temporal complet. Devine, cu timpul, o fetiţă. Sol îşi pune problema ce fel de Dumnezeu e acela care poate cere sacrificarea singurului său copil.
Sol vorbea cu Dumnezeu cu mult înainte de a-şi da seama ce făcea. Nu erau rugăciuni, ci monologuri furioase, altercaţii viguroase cu el însuşi. Însă poate nu era doar atât… Într-o zi, şi-a dat seama că subiectul acestor dezbateri era atât de profund, miza atât de serioasă, încât singurul care putea să-i răspundă era chiar Dumnezeu. Însă întrucât conceptul unui Dumnezeu personificat, care nu dormea noaptea, preocupat de problemele oamenilor, i se păruse absurd, simpla idee a acestor conversaţii îl făcea să se îndoiască de propria-i sănătate mintală.
Totuşi discuţiile continuau.
Sol voia să ştie cum o etică şi o religie atât de nesupusă, care supravieţuise tuturor relelor pe care le îndreptase umanitatea împotriva ei, putea să decurgă din solicitarea divină ca un părinte să-şi asasineze fiul. Sol nu ţinea seamă de faptul că ordinul fusese anulat în ultima clipă. Refuza să creadă că fusese doar un test al supunerii. Iar ideea că această supunere făcuse din Abraham părintele triburilor lui Israel, îl înnebunea de furie.
După ce-şi consacrase cincizeci și cinci de ani din viaţă studierii sistemelor etice, Sol Weintraub ajunsese la o concluzie unică şi de nezdruncinat. Pentru el, era o greşeală să respecţi o divinitate,sau concept, sau principiu, care plasa supunerea înaintea unei comportări decente faţă de o făptură nevinovată.

Si cum defineşti nevinovăţia? îl întreba vocea amuzată şi un pic agasată cu care purta aceste discuţii.

Un copil e întotdeauna nevinovat. Isaac era nevinovat. Rachel e nevinovată.

Simplul fapt că e copil o face nevinovată?

Da.

Nu există cazuri în care sângele nevinovaţilor trebuie vărsat, pentru o cauză măreaţă?

Nu.

순수함은 아이들의 특권이 아닌 것 같아요...
Sol a ezitat, bănuind o cursă, încercând să ghicească unde voia să ajungă interlocutorul său. Dar n-a descoperit nimic.

Nu, a răspuns el. Doar copii sunt nevinovaţi.

Dar Rachel? La 25 de ani? Și, indiferent de vârstă, poate fi sacrificat un nevinovat?

Exact.

Poate că asta e o parte a lecţiei pe care trebuia s-o înveţe Abraham înainte de a deveni părintele celei mai binecuvântate naţiuni…

Ce lecţie? a întrebat Sol.
Dar vocea dispăruse, nu se auzea decât strigătul păsărilor de noapte…

Abraham ar fi putut să-i propună lui Dumnezeu să se sacrifice în locul lui Isaac?

Abraham ar fi putut să întrebe asta, nu tu.

De ce?
Drept răspuns, Sol a avut viziunea oamenilor goi, încadraţi de soldaţi, stand la rand în faţa crematoriilor, a mamelor ascunzându-și copii sub haine… A văzut oameni cu carnea arsă scoțând copii din cenuşa a ceea ce fusese, altădată, un oraş imens… Sol ştia că imaginile nu erau o închipuire, că fuseseră extrase din primul şi al doilea Holocaust… Și a înţeles răspunsul, înainte ca vocea din capul lui să continue:

Părinţii s-au oferit deja ca sacrificiu! A fost acceptat. Am depăşit acest stadiu.

Atunci, ce urmează?
Drept răspuns, doar tăcerea. A scuturat pumnul împotriva cerului de culoarea ţevilor de tun.

Te-ai servit de nazişti ca instrument! De nebuni! De monştri! Și tu nu eşti decât un monstru!

Nu!

Singurul răspuns corect pentru Abraham era supunerea, gândi Sol. Din punct de vedere etic, Abraham era el însuşi un copil. Toţi oamenii erau, pe vremea aceea. Răspunsul corect, pentru copii lui Abraham, era de a deveni adulţi şi de a se oferi ei înşişi drept sacrificiu, în locul părinţilor lor. Dar care era răspunsul corect în cazul lui?

În conversaţiile lui furioase cu Dumnezeul în care nu credea existau armistiţii.

Ce motiv poate exista pentru sacrificiu?

Ce motiv vizibil a existat vreodată pentru suferinţa, sub orice formă, pe care a suportat-o omenirea?

Exact, gândi Sol, întrebându-se dacă, pentru prima dată, marcase un punct.

Faptul că un lucru nu-i vizibil, nu înseamnă că nu există.

Ce formulare neîndemânatică! Trei negaţii pentru o afirmaţie atât de puţin profundă!

Sol visa că era în interiorul unui edificiu enorm, în care coloanele aveau dimensiunile unui sequoia gigant… O lumină roşcată stropea vidul îngheţat. Văzu, surprins, că ţinea copilul în braţe. Pînă atunci, Rachel nu participase la visele lui. Copilul îl privea cu intensitate.

Deodată, o voce imensă și înghețată reverberă în edificiul pustiu:

Sol, ia fiica ta, fiica ta unică, Rachel, pe care o iubeşti, şi du-te pe o lume numită Hyperion și sacrific-o prin foc într-un loc pe care ţi-l voi arăta!
Ezitant, se uită spre copil. Ochii luminoşi ai lui Rachel erau aţintiţi asupra lui. Citi în ei un “da” mut. O strânse în braţe şi apostrofă tenebrele tăcute:

– Ascultă-mă bine! Nu vor mai fi sacrificii ale semenilor noștri, oamenii! Timpul supunerii și ispășirii a trecut! Gata! Lasă-ne în pace, sau treci de partea noastră, ca un părinte, nu ca unul care pretinde sacrificii! Acum, tu ai de ales, precum Abraham!

Crezi că ultimiștii din Tehnocentru vor reuși să construiască Inteligența Ultimă?

Dacă-l vor crea pe Dumnezeu? Există unii care se opun. Experienţa i-a învăţat că realizarea unui nivel de conştiinţă mai avansat e o invitaţie la sclavie, ba chiar la nimicire…

Dar un Dumnezeu adevărat nu-şi poate duce creaturile la distrugere!

– În cazul Tehnocentrului, Dumnezeu este creatura, nu creatorul. Cred că un zeu se simte obligat să creeze făpturi inferioare, pentru a se simţi responsabil faţă de ele.

Învățătura sfântului Teilhard menţionează evoluţia spre un punct Omega.

Acest punct Omega se aseamănă cu conceptul zen gnostic de satori practic?

Nu chiar. Sfântul Teilhard credea că orice viaţă, la orice nivel de conştiinţă organică, face parte dintr-o evoluţie planificată spre o convergenţă finală cu Dumnezeu. Ideile lui au evoluat mult, dar concluzia este că noi îl considerăm pe Isus Cristos un exemplu întruchipat a ceea ce ar putea fi conştiinţa finală pe plan uman.

V-am citit tratatul despre sfîntul Teilhard. Apăraţi necesitatea unei evoluţii către punctul Omega, fără a cădea în erezia sociană…

Socin, explică preotul, era un eretic italian din secolul XVII al epocii prehegiriene. Doctrina sa susţinea că Dumnezeu e o creatură limitată, capabilă însă să înveţe şi să evolueze, pe măsură ce universul devine mai complex.

Eu aştept, spuse părintele Dure, ca maşina cea mai mare dintre toate, universul, să-şi producă, în sfârșit, Dumnezeul. Dacă l-am acceptat pe Teilhard, n-a fost pentru că n-am găsit nici un semn al creatorului în lumea care ne înconjoară? Cu puţin înainte, aş fi fost încântat și descopăr un anticrist. Prezenţa oricărei puteri antidivine ar fi reînviat credinţa mea în scădere.

Și acum?

Acum, după ce am fost crucificat şi eu… N-am primit nici un semn din partea unui Părinte binevoitor. Nu mi-a fost dată nici o asigurare că suferinţele mele, sacrificiul meu, sunt de vreun folos. N-am avut parte decât de durere şi întuneric, de întuneric şi durere…

Și asta te-a făcut să-ţi pierzi credinţa? a întrebat Sol.

Dimpotrivă, a răspuns Dure, privindu-l în ochi. Asta m-a făcut să înţeleg un adevăr: credinţa e esenţială! Durerea şi întunericul sunt lucruri cotidiene, de la căderea omului. Trebuie să păstrăm speranţa că vom ajunge la un nivel superior de conştiinţă, că vom evolua pană la un nivel mai favorabil al acestui univers întrețesut de indiferenţă.

Problema noastră e că am manifestat prea multă ranchiună.
Sol privi spre cer.

Mi-ar fi plăcut ca această tehnologie formidabilă să ne permită să luptăm cu arme egale cu Dumnezeu. Să-l înfruntăm. Să-i întoarcem fiecare nedreptate cu care n-a încetat să chinuie omenirea. Să-l facem să renunţe la aroganţa sa, sau să-l trimitem în iad!

Să presupunem că această entitate divină nu e limitată. Să presupunem că există un Dumnezeu în acel punct Omega, cu acea conştiinţă totală de care aţi pomenit. Să presupunem că e chiar acea Treime de care vorbea biserica. Să presupunem că o parte din această treime a fugit în timp, pentru a se refugia aici… Ce se va întâmpla?

De ce ar fi fugit? a întrebat blând Dure. Dumnezeu nu poate fi decât Dumnezeul punctului Omega. Nici o ameninţare nu poate izgoni un element al acestei entităţi divine. Nici un anticrist, nici o putere demonică, nici un antidumnezeu nu se poate opune unei asemenea conştiinţe universale.

Isus poate avea îndoieli, a zis monseniorul Eduard. Sudoarea sa s-a transformat în sânge, în grădină, şi a cerut să fie îndepărtat paharul acela de la el… Dacă ar exista un al doilea sacrificiu, ceva mai teribil decât crucificarea, aş înţelege ca partea Cristos a Treimii să se refugieze în timp, prin nu ştiu ce grădină Gethsemani din altă dimensiune, pentru a câștiga câteva ore… câțiva ani de gândire.

Suntem siguri că Isus ştia ce avea de făcut? Știa că avea ceva de făcut, dar asta nu înseamnă acelaşi lucru…

– Paul vrea să spună că, dacă acea creatură spirituală se ascunde în timpul nostru, s-ar putea să nu-şi cunoască propria-i identitate.

Cu o claritate care depăşea caracterul imediat al durerii sale, Sol Weintraub înţelese deodată de ce Abraham acceptase să-l sacrifice pe Isaac, fiul său, când i-o ceruse Dumnezeu.

Nu era un act de supunere.

Nici nu era vorba de a pune mai presus dragostea pentru Dumnezeu decât cea faţă de propriul copil.

Abraham îl pusese pe Dumnezeu la încercare!

Refuzînd sacrificiul în ultima clipă, oprind mîna care ţinuse cuţitul, Dumnezeu câștigase dreptul de a deveni Dumnezeul lui Abraham şi al urmaşilor lui. Sol tremura la gândul că orice încercare de înşelăciune în dorinţa de a-şi sacrifica fiul ar fi avut ca urmare încetarea alianţei între omenire şi puterea divină. Abraham trebuia, în străfundul sufletului, să fie convins că-şi va ucide fiul. Divinitatea trebuia să fie convinsă de hotărârea lui Abraham. Trebuia să-i simtă durerea şi intenţia de a ucide ce avea mai scump pe lume. Abraham nu oferise un sacrificiu. Dorise să se asigure că Dumnezeu era demn de încredere şi supunere. Nici o altă încercare n-ar fi putut să-i dea răspunsul pe care-l căuta.

Dacă Dumnezeu evolua, iar Sol era convins de asta, tindea obligatoriu spre empatie, spre un sentiment de suferinţă împărtăşită, nu către putere şi dominare. Empatia şi dragostea erau inseparabile şi inexplicabile.

Sol știa că există interacţiuni tari și slabe, electromegnetism și gravitaţie. Dragostea era toate aceste forţe. Și altele în plus. Dragostea era chiar Spaţiul-care-Leagă, acea imposibilitate subcuantică ce transporta informaţiile de la foton la foton…

De şapte secole, existenţa teoriei Marii Unificări a Fizicii post cuantice a superstringurilor, ca şi cunoştinţele nelimitate ale Tehnocentrului asupra unui univers în acelaşi timp fără limite, dar conţinut în el însuşi, fără singularităţi de tip big-bang, eliminaseră orice rol al lui Dumnezeu, fie sub forma primitivă, antropomorfică, fie sub cea mai sofisticată, a epocii post- einsteiniene, de simplu paznic al legilor de dinaintea creaţiei. Universul modern, aşa cum ajunsese omul să-l înţeleagă, nu avea nevoie de Creator. Nu mai era loc pentru Creator. Nu existase început, nu va exista sfârșit. Universul nu cunoştea decât cicluri de expansiune şi contractare, care urmau regulile anotimpurilor. În univers nu era loc pentru dragoste.

Ca şi cum Abraham îşi propusese să-şi ucidă fiul pentru a pune la încercare o fantomă.

Însă Dragostea, intuia Sol, era integrată în structura universului, ca şi forţa gravitaţiei, sau cuplul materie- antimaterie. Exista loc pentru un Dumnezeu, de un fel sau altul, nu doar în crăpăturile construcţiei, nu în exteriorul ei, ci chiar în textura universului. Iar acest Dumnezeu evolua o dată cu universul. Învăța o dată cu acea parte a universului care era capabilă să înveţe. Era la fel de capabil să iubească, ca şi omenirea…