骑手们已经停在山脊上，看着商队在尘土中拖着长长的蠕虫。随后，一名士兵发出一声尖锐刺耳的叫声。艾丁把头转向他。

— Ce s-a întâmplat, Mehmet?

— Uită-te spre dreapta, efendi. Vine cineva.

Spahiul zări norişorul mărunt, insignifiant, abia deosebit de vârtejurile provocate de vânt prin podişul sterp. Venea, într-adevăr, un călăreţ. Unul singur. Nu reprezenta un pericol. Sigur, convoiul era alcătuit în principal din femei, copii şi bătrâni, ce alcătuiau familiile oamenilor din trupa lui, dar în jurul căruţelor patrulau arcaşi călare. Iar dacă străinul nu era cumva iscoada unui grup mai însemnat, n-avea cum să le pricinuiască vreo pagubă. Poate era vreun mesager…

— Să-i iasă în întâmpinare cineva şi să-l conducă la mine, ordonă Aydin scurt, mai aruncă o privire spre şirul de căruţe greoaie, trase de vite puternice, apoi se uită atent la dealul pe care urma să-l urce căruţele cetei lui de pribegi.

Ehe, se cam terminase cu pribegia! Sau, cel puţin, aşa se părea. Neamul lui rătăcise de când se ştia. Tribul său de turcomani fugise de lângă Buhara, locul în care-şi avea sălaş, de teama mongolilor năvălitori. Se stabilise în Anatolia, în principatul Sahib Ata, lângă oraşul Barcinli, unde fusese bine primit. Bărbaţii intraseră în oastea beiului de acolo, supus al sultanului selgiucid. Numai că, în urmă cu doi ani, beiul Nusratuddin Ahmet pierise, iar principatul lui fusese cucerit de germiyani… Aydin fugise din faţa urgiei, aşa cum fugiseră, cu o generaţie în urmă, părinţii lui, din faţa cotropitorilor din nord. Găsise adăpost, pentru el şi ai lui, la beiul Osman, bey ce abia începuse a-şi croi un principat în lumea turcească, răşluind câte un pic de la turcomani, câte un pic de la păgânii bizantini… Era bine în oastea lui Osman. Osmanlâii, oşteni vrednici, luptau cu cap, nu se jertfeau inutil. Fiul principelui, Orhan — pe care mulţi îl considerau viitorul bey, pentru că Osman bolea de vreun an — obişnuia să supună oraşele bizantine unei blocade totale, nu să le cucerească prin asalt. N-avea soldaţi de irosit şi prefera luptei tratativele duse cu măiestrie, prin intermediul lui Kose Mihal, cel ce fusese, înainte să treacă la adevărata credinţă, general şi guvernator bizantin… Iată că şi acum, în anul 726 de la hegiră, asediul Brusei se sfârşise printr-o capitulare, în urma căreia doar militarii şi funcţionarii împăratului grec plecaseră în ţara lor, iar locuitorii oraşului rămăseseră pe loc, devenind supuşi ai beiului… În tabără se bârfea că Evrenos, comandantul cetăţii, trecuse la islam şi intrase în armata lui Osman… Oricum, fusese cucerit un teritoriu nou, ce fusese împărţit între oşteni. Aydin primise şi el un domeniu, la Giaur Clisi, şi acum se ducea cu oamenii lui şi cu familiile acestora să se instaleze printre păgâni. De data asta se părea că pribegia se sfârşise, dar nu puteai şti ce hotărâse Allah, poate că vor fi goniţi de ghiauri, poate vor cuceri alte pământuri, mai mănoase, iar beiul le va răsplăti osteneala din luptă cu un alt domeniu…

Asta-i soarta războinicului, să umble pe căi prăfoase, să izbească duşmanii şi să-i prăvălească sub copitele calului, până va primi moartea de martir şi va fi primit în raiul dreptcredincioşilor, unde-l aşteaptă huriile veşnic fecioare…

Acum, că are un domeniu al lui şi nu mai este un conducător amărât de nomazi, ar trebui să se însoare, să facă mulţi copii, care să-i moştenească pământurile şi vitele, dacă Domnul îl va chema la sânul Lui…

Mai întâi se va instala pe moşie, va împărţi oamenilor săi case şi pământuri, iar după aceea îşi va cunoaşte vecinii şi va încerca să afle în ce familie mai de soi există vreo fată de măritat. Pentru că nu-şi lua doar soţie în casă, ci încheia şi alianţă cu rudele ei, de aceea trebuia să chibzuiască bine, femeia să fie din neam puternic şi bogat, dar nu prea mare, că puternicilor lumii le poate cădea capul în ţărână oricând, iar lui Allah îi place să-l umilească pe cel trufaş…

Auzi ropotul copitelor pe lutul uscat şi se răsuci. Din urmă goneau doi călăreţi, unul de-al lui, în sarică miţoasă, cu sabie, lance şi buzdugan, iar celălalt un bărbat uscăţiv, cu turban negru şi mantie largă, albastră.

Duse mâna la frunte şi la buze, salutând străinul, după care plecă uşor capul. Bărbatul, trecut bine de tinereţe, dar numai cu câteva fire albe în barba-i neagră, îi zâmbi cu blândeţe.

— Sunt şeihul Edebeli, se prezentă el, iar Aydin îşi aminti că-l văzuse prin tabără, împreună cu alţi călugări din confraternitatea combatantă ahî.

Tânărul îngheţă pentru o clipă, şeihul fiind un personaj important, un războinic căruia beiul îi datora multe dintre victoriile sale şi un politician puternic, cu cuvânt greu asupra dreptcredincioşilor.

— Am aflat că te duci să-ţi iei în primire domeniul pe care, în mila sa, ţi l-a dăruit stăpânul nostru. Acolo locuiesc mai mult ghiauri, greci sau din alte neamuri, şi vreau să răspândesc învăţătura profetului printre ei. De aceea am decis să te însoţesc, să scap de plictiseala drumului prin pustietate. Şi poate că vei apela la sărmanele mele cunoştinţe atunci când te vei afla printre păgâni, pentru că beiul vrea să nu le stricăm rosturile şi să nu-i chinuim degeaba, ci să-i facem să fie slujitori credincioşi ai casei sale.

În sinea sa, Aydin oftă uşurat. Avea nevoie de un asemenea ajutor, căci una e să conduci o ceată de călăreţi nomazi, printre care ai crescut şi care s-ar lăsa tăiaţi în bucăţi pentru tine, şi alta-i să fii stăpân peste agricultori stabili, robi de-o mie de ani ai pământului şi sapei, cu alte obiceiuri şi credinţă.

Iar după aceea n-au mai discutat nimic important până la căderea nopţii, când caravana s-a oprit, pentru popasul binemeritat, lângă albia unui pârâu. Oamenii au adăpat animalele, le-au slobozit în vâlcea, să pască iarba mai fragedă decât cea uscată, prăfuită, din câmpie, apoi, în cele din urmă, s-au îngrijit şi de ei.

— Oamenii printre care o să trăieşti de-acum încolo, spuse călugărul, pe când stăteau tolăniţi pe păturile aspre sub lumina stelelor, după ce-şi terminaseră cina frugală — pastramă uscată şi lipii fierbinţi, stropite cu lapte acru — sunt oameni superstiţioşi şi speriaţi, pătrunşi de credinţele lor păgâneşti. Satul în care-ţi vei avea sălaşul are în centru nişte ruine măreţe, pe care turcii le-au crezut a fi ale unei biserici creştine — de aici numele dat localităţii. Dar am aflat că acolo a fost un fort, ce-a fost incendiat şi distrus pe când grecii s-au luptat cu păgânii latini. Comandantul acelui fort, un oarecare căpitan Demetrios, a fost ucis prin trădare, iar de atunci — spun ghiaurii — nu-şi găseşte odihna, bântuie locurile, apare ca un duh necurat de fiecare dată când se întâmplă vreo nenorocire. Şi nu se iveşte numai el, ci şi alte făpturi ce-au fost omorâte mişeleşte atunci, în locul acela blestemat. Îţi povestesc toate acestea pentru că va trebui să te fereşti de superstiţiile acelea primejdioase, să-ţi încredinţezi sufletul milosteniei lui Allah şi să fii tare în adevărata credinţă. Pământenii de aici au o gândire complicată şi păcătoasă, de oameni ce-au îndurat cotropiri şi umilinţe. N-au simţul onoarei şi n-au onoare, se mulţumesc să vieţuiască precum animalele, iar spaima lor de cele văzute şi nevăzute se poate transmite uşor, ca o molimă. Să fi atent, tânărul meu prieten, pentru că sufletul îţi va fi în primejdie! Să n-ai încredere în ce-o să vezi şi, mai ales, în ce-o să crezi că vezi!

Iar după aceste vorbe, şeihul sorbi fiertura de mentă din ceaşca de aramă, murmură o sură din Coran şi închise ochii. Aproape imediat începu să sforăie, lăsându-l pe Aydin destul de nedumerit în privinţa pericolelor ce-l pândeau. Ba chiar tânărul rămase cu impresia că bătrânul încercase să-l sperie cu tot dinadinsul, prezentându-i primejdii nedefinite, urmărind interese pe care el nu le desluşea.

Nu cumva şeihul urmărea să-l facă să părăsească domeniul, să refuze darul beiului, pentru ca acesta să fie donat, mai apoi, vreunui protejat al confraternităţii războinice?
Înainte de a adormi, la rândul lui, Aydin îşi făgădui să nu se lase impresionat de nimic din cele ce va vedea în satul cu ruine. Dormi adânc, sănătos, tinereşte, vegheat de luna palidă şi de opaiţele mărunte ale stelelor îndepărtate.

Satul, o adunătură de cocioabe strânse în jurul ruinelor, nu-l impresionase teribil, văzuse o mulţime la fel. Cândva fusese un sat bogat şi primitor, acum avea oameni puţini şi speriaţi, ce aşteptaseră cu groază şi speranţă sosirea noului stăpân.

Aydin la îndeplinise speranţele şi încercase să le înlăture temerile: stabilise, la sfatul şeihului, dări modeste — cel puţin pentru început — recunoscuse sfatul bătrânilor, numise ca primar pe cel propus de localnici, iar oamenii lui fuseseră instalaţi în case părăsite. El însuşi se aşezase în vechiul conac al domeniului, o clădire greoaie, solidă, cu ziduri groase şi încăperi mici, întunecoase.
Viaţa de zi cu zi se desfăşura conform unei rutine lipsită de griji deosebite. Menţinuse lângă el, în casa mare, cum i se spunea conacului, servitorii lui personali, devotaţi şi legaţi de familia lui prin tradiţie, dar luase şi slugi dintre ghiaurii obişnuiţi cu viaţa sedentară. Alerga de colo-colo, inspecta lucrările, se antrena cu călăreţii lui, iar zilele treceau, banale şi asemănătoare. Se întâlnea, din când în când, cu Edebali, şeihul, dar acesta dispărea tot mai des, umblând pe drumurile intereselor sale cunoscute doar de el.

Hoinărea pe câmpuri nu numai pentru că aşa-i impuneau treburile moşiei, ci şi pentru că, într-un fel nedefinit, conacul îi repugna, ba chiar îi producea o teamă vagă. Probabil că acest lucru se datora vecinătăţii ruinelor, rămăşiţe de ziduri groase, prăbuşite, de care nu se atinsese nimeni, lăsând pietrele şi lespezile în voia lor. Acolo fusese, totuşi, o biserică, aflase el de la Ianis, primarul pe care-l instalase. Pe vremurile acelea bisericile erau şi fortăreţe, refugii temporare în vremuri de restrişte, se puteau adăposti între zidurile lor toţi locuitorii satului, rezistau chiar unui asediu de o zi, două, purtat de vreo ceată de călăreţi porniţi după jaf. Dar n-aveau nici o şansă în faţa unei trupe regulate, cu maşini de asediu. Grozăvenia constase în faptul că sfinţenia locului nu fusese respectată tocmai de creştini — chiar dacă de alt rit — ceea ce putea să însemne că vina — sau trădarea — acelui Demetrios fusese prea cruntă ca să fie iertată. Cavalerii râmleni îl arseseră de viu împreună cu toată familia sa, lăsându-i pe săteni şi slujitori să fugă.

Aydin ajungea în casa mare doar noaptea, obosit şi flămând. Hăpăia ceva, prea puţin atent la osteneala slugilor de la cuhnie, apoi se culca.

Dacă zilele erau banale, nopţile erau teribile.

La început fusese doar un vis îngrijorător prin repetitivitatea sa.

Un vis ce putea fi doar urmarea senzaţiei — normală pentru unul ce trăise toată viaţa sub cerul liber — că se află într-o capcană, într-un loc din care nu putea scăpa uşor.

Se făcea că se scula din pat şi se plimba pe coridoarele întunecoase ale conacului — mai întunecoase decât în realitate — şi umbla îndelung prin ele, de parcă ar fi fost nesfârşit de lungi. În cele din urmă, cu picioarele îndurerate — ca orice călăreţ, nu era obişnuit să meargă pe jos — ajungea în sala cea mare, pentru ospeţe. Acolo mesele fuseseră întinse pentru o mulţime de oaspeţi — oaspeţi ale căror figuri păreau acoperite de un voal alb, pentru că nu le distingea trăsăturile. În vis nu auzea nimic, totul se petrecea într-o linişte deplină, iar mişcările celor ce petreceau păreau bizare, ciudate, dansând după o muzică pe care o auzeau doar ei — sau poate nu era nici un fel de muzică, se făceau doar că dansează după vreo muzică… Mesele erau pline cu mâncăruri spurcate, Aydin îşi dădea seama că pe tăvile întinse se afla carne de porc… De unde ştia? Nu văzuse niciodată animalul acela necurat, nici mâncare gătită din cărnurile lui… Dansatorii erau atât bărbaţi, cât şi femei, toţi cu figuri nedesluşite. Purtau veşminte bogate şi bijuterii grele, din aur sclipitor. Tot din aur erau şi cupele de pe mese, iar petrecăreţii le goleau cu poftă şi le umpleau imediat, turnând din ulcioare ceva ce semăna la culoare cu sucul de rodii.

Când intra el, dansatorii se trăgeau la o parte, continuându-şi mişcările ciudate, fără sens. Trecea prin cărarea astfel formată şi se apropia de masa de onoare. Cel de acolo se ridica în picioare, părând a-l saluta, şi făcea semn unei femei ce stătea alături de el. Iar aceasta se ridica şi ea, lua o cupă plină şi i-o întindea, cu o plecăciune plină de respect. Iar el lua cupa şi o ducea la gură.
În momentul acela, simţurile începeau să-i funcţioneze fără greş, nările simţeau o aromă plăcută, dar ciudată, străină, de licoare din care nu băuse niciodată, iar în minte i se înfiripa un gând îngrozitor: în cupa aceea grea, de aur, se găsea vin! Băutura interzisă de profet! Îndepărta cupa de buze, scârbit, iar mesenii scoteau un vaiet puternic, disperat.
Şi se trezea obosit, transpirat, de parcă gonise cu adevărat pe coridoarele acelea nesfârşite…

În cele din urmă, îngrozit de repetitivitatea visului şi epuizat din cauză că nu se odihnea ca lumea, dădu ordin să-i fie întins cortul în curtea conacului, sub pomii încărcaţi de roade. Slugile ghiaure se supuseră cu nepăsarea celor obişnuiţi a avea de-a face cu tot felul de chefuri, care de care mai bizare şi mai de neînţeles, tipice pentru barbarii cei abia veniţi din pustie, dar servitorii turcomani schimbaseră priviri pline de subînţelesuri, iar Aydin îşi dăduse seama că şi pentru ei dormitul în conacul de lângă ruine însemna o grea încercare. Numai că nimeni nu îndrăznise să se plângă.

Numai că-şi dădu seama că nu avea voie să facă un asemenea lucru, s-ar fi făcut de râs atât faţă de ghiauri, cât şi faţă de turci. Dădu ordin să fie strâns cortul, iar slujitorii se supuseră cu aceeaşi nepăsare neclintită în faţa toanelor de neînţeles ale celor puternici.

Apoi veni postul Ramadanului, când orice dreptcredincios mănâncă doar după apusul soarelui, iar Aydin dormea ziua — somn odihnitor, nebântuit de coşmaruri — şi noaptea se ospăta alături de oamenii săi, după care se plimba prin grădina conacului. Vremea era călduroasă şi uscată, şi câmpiile prăfoase, ca atunci când sosiseră pe domeniu, dar grădina fusese îngrijită, iar florile — bine udate de grădinari — umpleau curtea de miresme ameţitoare, îmbătătoare.

Fata apăruse în cea de-a patra noapte.

La lumina puternică a lunii se vedea că avea păr deschis la culoare, nu chiar cânepiu, precum barbarii latini, dar, oricum, nu corbiu ca la greci sau turanici. Însă neamurile se amestecaseră atât de mult în părţile acelea ale lumii, călcate de tot felul de pribegi, că nu mai se putea spune care de ce neam este doar după înfăţişare. Şi ochii păreau a avea o culoare deschisă, poate verzi sau căprui-verzui, în nici un caz negri. După îmbrăcăminte — ghiaură cu certitudine — părea a fi vreuna dintre servitoare sau fiica vreunui grădinar. Aydin n-o văzuse până atunci, de altfel nu cunoştea întreaga liotă de slugi, cu atât mai puţin familiile acestora, avea vătaf ce trata cu supuşii, nu se cuvenea să se coboare până la păgânii de neam mărunt, altceva era cu turcomanii, erau, în primul rând, camarazi de arme, trebuia să le cucerească devotamentul, să obţină credinţa deplină a tuturor membrilor tribului sau — după noua organizare — a tuturor celor ce făceau parte dintre oştenii pe care era obligat să-i ducă la război.

Aşa că nu băgă în seamă făptura aceea, care, la rândul ei, făcu o plecăciune umilă, apoi îi întinse un trandafir roşu-sângeriu, cu aromă înnebunitoare. După aceea fata mai făcu o plecăciune şi dispăru printre tufişuri, ca înghiţită de noapte.

Bărbatul rămase locului, puţin uimit, mai sorbi o dată aroma aceea ciudată, apoi aruncă floarea într-un tufiş, pentru că nu se cuvenea ca un războinic să se plimbe cu o roză în mână, ca un curtean grec efeminat.

Dar a doua zi, pe lumină, simţind nevoia să miroasă din nou floarea aceea sângerie — a cărei aromă rămăsese, într-un fel, dacă nu în nările sale, măcar în amintire — căută zadarnic prin grădină un trandafir asemănător. Cei pe care-i găsi erau mici, plăpânzi, cu mireasmă slabă, flori obişnuite cu apă puţină şi căldură puternică.

Numai că noaptea, pe când se plimba ca de obicei prin verdeaţa răcoroasă, fata se ivi din nou. Şi-i întinse şi de data asta un trandafir la fel de frumos, cu mireasmă la fel de ameţitoare.

Aydin o întrebă — mai mult din curiozitate — unde se afla tufa din care culesese floarea. Iar fata-i şopti, în graiul acela amestecat pe care-l foloseau cei de neamuri diferite ca să se înţeleagă, că adusese floarea aceea din grădina ei personală, de la ea de-acasă. Războinicul rămase o clipă uimit, apoi se interesă de motivul pentru care-i făcea un cadou atât de frumos şi preţios, crezând că aştepta o favoare din partea lui, vreo slujbă pentru cineva din familie sau ceva de felul acesta. Iar fata îşi plecă ochii, ruşinată, bâigui ceva, se înroşi, după care fugi în întuneric, fără plecăciune sau alt semn de respect.

Bărbatul rămase singur sub lumina sidefie a lunii, cuprins de-o uimire bizară şi de speranţe nedefinite. De data asta nu mai aruncă floarea, ci o puse cu grijă în sân. Când ajunse în iatac, scoase roza sângerie şi o puse lângă pat, pe o măsuţă scundă. Observă că spinii îi făcuseră o zgârietură slabă, măruntă, ca o urmă de unghie apăsată pe piele. Nu era o rană, deci n-o băgă în seamă şi uită de ea de îndată.

A doua zi fu vesel şi binevoitor, spre bucuria supuşilor, cărora le făcu tot felul de hatâruri mărunte. Simţea, într-un fel, că şi aceştia aveau o altă dispoziţie, că posomorala aceea stranie, pe care o remarcase la ei de când se instalaseră în Ghiaur Clisi, dispăruse ca prin minune, alungată parcă de perioada aceea de sărbătoare sfântă.

Iar când sosi noaptea, se grăbi să mănânce un pic, împreună cu oştenii ce păzeau conacul, să nu pară nepoliticos, apoi fugi iute în grădină, sperând să fie vizitat din nou. Şi speranţa nu-i fu zadarnică, fata se ivi iarăşi, la fel de sperioasă, ca o ciută ce iese din pădure, gata să fugă de îndată ce bărbatul s-ar fi apropiat de ea.

Când îi întinse trandafirul, încercă s-o prindă de mână, dar degetele ei subţiri alunecară ca nişte şerpi mărunţi din strânsoare, iar frumoasa se retrase, chicotind ruşinoasă — dar, într-un fel, provocatoare. Aydin îşi dădea seama că-l place, dar nu ştia cum să procedeze, la ei în trib fetele nu se întâlneau cu băieţii, stăteau ascunse în căruţele lor şi-şi ascundeau chipul şi trupul sub veşminte largi. Iar ghiaurele cu care avusese de-a face — prin oraşele în care-l purtase războiul — erau târfe cu care se discuta direct preţul, şi cu asta basta.

Şi zilele treceau în aşteptarea nopţilor, iar Aydin visa — nu ştia nici el prea bine ce — cu ochii deschişi, aşteptând o împlinire pe care nu şi-o închipuia prea clar.

Întâlnirile se tot lungeau, se terminau o dată cu sosirea zorilor, iar fata — refuzase cu încăpăţânare să-i spună cum o cheamă sau să-i dea vreo informaţie despre familia ei — căpăta tot mai mult curaj, nu mai fugea de atingerea lui…

Trecuse Ramadanul, dar Aydin îşi păstrase obiceiul de a dormi în timpul zilei, spre deosebire de ceilalţi, care dormeau numai noaptea şi redeveniseră morocănoşi şi îngrijoraţi. Dar, în bucuria lui, nu-i băgase în seamă, nu remarcase nimic, îşi închipuia că toţi erau la fel de fericiţi.

Strânsese pe măsuţă un maldăr de trandafiri, care se uscaseră, dar îşi păstraseră parfumul. Rămăsese cu obişnuinţa să ascundă florile pe care le primea în sân, iar zgârieturile se tot înmulţeau, urme banale, nepericuloase, nici măcar nu-i dădea sângele…

Se întreba uneori dacă aceea era dragostea despre care cântau barzii, dar era un gând fugar, ce trecea ca o ploaie de primăvară. Uneori se întreba dacă n-ar trebui s-o aducă pe necunoscută în casa lui, s-o accepte în văzul tuturor, dar nici acest lucru nu-i era prea limpede, nu putea s-o ia de soţie, fiind vorba de-o ghiaură — fata se făcuse că nu pricepe când îi sugerase să treacă la dreapta credinţă — nici ca roabă nu putea s-o ia, pentru că raiaua, supuşii necredincioşi ai beiului, nu puteau fi împilaţi după placul oricui, aşa că nu vedea prea limpede ce statut ar fi avut fata în casa lui, deci totul rămânea la nivelul unor vise vagi, al unor dorinţe incomplet formulate, referitoare la un viitor îndepărtat.

Deocamdată prezentul conta, întâlnirile acelea de noapte, presărate de mângâieri timide şi de sărutări fugare, furate în trecere…

Se ţineau de mână, privind licărirea rece a stelelor, sub zefirul blând al nopţii calde, şi n-aveau nevoie de cuvinte. Fata părea fericită, de-o fericire ce exprima, într-un mod bizar, saţietate, un fel de împlinire aproape fizică.

Nu fuseseră niciodată deranjaţi de cineva, servitorii sau ştiau despre ce-i vorba, sau numai bănuiau ceva, dar nu călcau prin grădină după lăsatul nopţii.

Iar momentul în care fericirea lui Aydin începu să se spulbere fu marcat de o întâlnire bizară. Într-o noapte, spre zori, când frumoasa lui dispăruse, ca de obicei, printre tufişuri, se trezi faţă în faţă cu un bărbat ciudat, în armură grecească, însângerat şi cu sabia în mână. Figura individului arăta groaznic, era acoperită de răni scârboase, infectate, şi exprima o ură cumplită. Tânărul trăsese hangerul, pregătindu-se să se apere. Fusese mai degrabă uimit decât speriat, apariţia din senin a unui duşman la el în grădină fiind un eveniment atât de straniu, încât nu simţise pe deplin pericolul pe care-l reprezenta un bizantin rănit, disperat, care nu mai avea nimic de pierdut. Se uitase la bărbatul acela mai degrabă curios decât temător. Iar individul mârâise ceva printre dinţi, o provocare sau o insultă, îl adulmecase ca o fiară, simţise la el un miros anume, pentru că dăduse din mână a lehamite şi dispăruse — da, dispăruse cu adevărat, se topise în negura nopţii de parcă ar fi fost făcut din fum.

Aydin se dusese la oştenii de gardă, furios şi nemulţumit, cerându-le socoteală. Soldaţii încercaseră să-i explice că nu pătrunsese nimeni în curte, că n-avusese pe unde să pătrundă, iar apoi, când se apucase să le descrie înfăţişarea necunoscutului, păliseră la faţă şi se închiseseră într-o muţenie încăpăţânată. Spahiul îşi dăduse seama că ar fi acceptat bucuroşi orice fel de pedeapsă, cu sentimentul neabătut al nevinovăţiei, dar n-ar fi scos o vorbă în apărarea lor. Pentru că, înţelesese cu surprindere tânărul războinic, ştiau ceva, dar atât de tainic — sau atât de ruşinos — că preferau să moară decât să vorbească.

Pentru moment, preferase să lase lucrurile aşa cum erau, dar întărise paza, verificase des vigilenţa oştenilor şi adusese la conac oameni noi, dintre cei care vegheaseră până atunci turmele. Oamenii se supuseseră fără să scoată o vorbă, dar el rămăsese cu impresia că supuşii lui considerau că se ostenise zadarnic.

Prea preocupat de dragostea lui — da, se lămurise pe deplin, era îndrăgostit până peste urechi, nu-l interesa decât să fie împreună cu iubita lui, să-i audă râsul vesel, ca un clinchet de clopoţel din argint — alungase orice grijă despre războinicul bizantin, fiind dispus chiar să creadă că totul fusese o vedenie, o închipuire a minţii sale ce-o luase razna şi pierduse legătura cu realitatea.
Numai că lucrurile se precipitară brusc, iar Aydin fu obligat să înfrunte realitatea aceea pe care ar fi preferat s-o ignore.

Se afla împreună cu iubita lui în grădina încă plină de verdeaţă, ţinând-o de mână, când pământul se zgudui subit, din temelii, cu un huruit asurzitor, de parcă ar fi năvălit peste ei o herghelie lovită de streche. Tânărul se simţi aruncat în sus, ca o jucărie, apoi lutul se potoli.

Abia atunci începură ţipetele.

Țipete disperate, pline de-o groază nemăsurată.

Se auzeau îndeosebi dinspre locuinţa servitorilor, unde se aflau şi femei, şi copii.

Aydin gândi iute, ca un soldat încercat, obişnuit să-i meargă mintea ca fulgerul în momentele de pericol, şi-şi imagină că puteau fi la mijloc două lucruri: cel dintâi, fără multă importanţă, ar fi fost doar manifestarea nervilor scăpaţi de sub control, a spaimei provocate de acea pornire duşmănoasă a gliei; dar mai putea fi vorba şi de un pericol real, clădirea — şubrezită de cutremur — pornise a se surpa, poate se prăbuşise deja, oamenii fuseseră prinşi sub dărâmături, strigau după ajutor, îi copleşise spaima văzând că nu vine nimeni să-i salveze, poate începuse vreun incendiu, de la lămpile răsturnate…

Se întoarse să-i spună fetei că datoria îl chema în altă pare, dar ea dispăruse deja, aşa cum îi era obiceiul, poate că şi pe ea o îngrijora soarta rudelor şi fugise să vadă dacă păţiseră ceva…

Fugi spre clădirea servitorilor. O văzu de departe, de îndată ce ieşi din strânsoarea arborilor din parc. Era nevătămată, nu se prăbuşise, nu se clintise, rămăsese întreagă. În faţa uşii se strânsese liota servitorimii, nu-şi dăduse seama că gospodăria lui adăposteşte o asemenea mulţime. Femeile chirăiau de zor, copii plângeau, auzi şi câteva glasuri isterizate de bărbaţi… Îşi domoli goana, era limpede, catastrofele de care se temuse nu avuseseră loc, era doar eliberarea nervoasă a spaimei prin care trecuseră.

Numai că, atunci când se apropie mai mult, văzu un spectacol ce-l aduse în pragul unei furii turbate. Bizantinul acela, pe care-l văzuse în crepuscul, înainte de zori, se afla în mijlocul mulţimii de bătrâni, femei şi copii, cu spada lui ciudată în mână, ameninţând, lovind chiar, provocând o panică neţărmurită. Iar cei câţiva oşteni de pază care veniseră în mare grabă se opriseră ca împietriţi, lăsându-şi lăncile să cadă, acoperindu-şi ochii cu mâinile tremurătoare, ca nişte bătrâni neputincioşi!

Asta era prea mult!

Trase hangerul şi se năpusti asupra străinului necredincios, izbi cu putere şi-i zbură ţeasta de pe umeri.

Țeasta se rostogoli pe pământul bătătorit, apoi se opri locului, sări ca o nevăstuică şi se aşeză la locul ei, pe umerii bărbatului decapitat. Mulţimea scoase un nou urlet de groază. Însă, după cum remarcă Aydin, nimeni n-o rupse la fugă, de parcă ar fi prins rădăcini cu toţii.

Ghiaurul îl privea cu ochi ca de piatră, maţi, fără lucire. Ochi de mort, ochi fără simţire. Răzbătea însă din ei o ură şi-o furie de nedescris.

Pentru o clipită, spahiul se simţi cuprins de groază, iar străinul rânji victorios.

Numai că, în aceeaşi fracţiune de secundă, cocoşii vestiră sosirea dimineţii, iar monstruozitatea din faţa lui înjură spurcat, blestemând numele Domnului, apoi se topi în văzduh.

După răsăritul soarelui, Aydin făcu bilanţul. Clădirile suferiseră doar pagube minore. Doi bătrâni muriseră de spaimă, o femeie gravidă lepădase, un copil îşi dăduse sufletul, probabil tot de spaimă, pentru că tăietura pe care i-o făcuse spada ciudatului vizitator fusese superficială, iar un oştean pierise înjunghiat.

Dar asta nu era totul. Acum, când stăpânul văzuse cu ochii lui grozăvia, limbile se dezlegară. Bizantinul apăruse de multe ori prin clădiri, atât cea a stăpânului, cât şi în cea a servitorilor, producând de fiecare dată groază de nedescris. Oştenii de pază dăduseră nas în nas cu el de multe ori, iar săgeţile pe care le trăseseră în intrus, la început, nu-i făcuseră nici un rău. Însă până-n noaptea aceea nu atacase pe nimeni, se mulţumise să răspândească teroare prin simpla sa prezenţă.

Era Demetrios, grecul ars de viu în biserică de către latini, spuseră servitorii localnici, duhul mortului ce nu-şi găsea odihna din cauza fărădelegii de neînchipuit a cărei victimă căzuse. Şi cum puteai lupta împotriva unei stafii, a unei făpturi din altă lume, un trimis al lui Şeitan printre muritori? Nu rămânea decât un singur lucru de făcut, să-şi strângă bagajele şi vitele şi să plece imediat din locul acela blestemat, înainte ca şi alţii dintre ei să piară.

În mod normal, Aydin i-ar fi ascultat, şi-ar fi strâns rămăşiţele tribului şi ar fi tulit-o fără să mai stea pe gânduri. Dar era îndrăgostit, iubea pentru prima oară în viaţa lui şi mai degrabă ar fi înfruntat toţi trimişii iadului pe pământ decât să abandoneze fata visurilor lui. De aceea căută o soluţie de compromis, care să-i permită să rămână, dar care să nu-i facă pe supuşi să nu-i dea ascultare şi să pornească în bejenie, indiferent de ordinele sale. Şi-şi aduse aminte de şeihul Edebali, ce rătăcea, după cum îi era obiceiul, prin satele ghiaurilor, încercând să-i aducă pe calea dreptei credinţe. Un om sfânt ca dânsul trebuie să ştie cum se luptă împotriva acelor suflete ce nu-şi găsiseră loc nici în rai, nici în iad, şi rătăceau, pline de duşmănie, printre oameni. Tentativa lui de a trage de timp avu un succes neaşteptat, atât soldaţii cât şi servitorii acceptară ideea că merita făcută o asemenea încercare. Dar că, dacă nici şeihul nu putea face nimic, trebuiau să plece. Erau cu toţii luptători curajoşi, învăţaţi să-şi rişte vieţile, dar nu aveau de gând să-şi rişte sufletele.

Edebali, care făcuse şi hagialâcul la Mecca, ajunsese la o cunoaştere foarte profundă atât a celor lumeşti, cât şi a celor spirituale. Nu degeaba ajunsese şeih, conducător al călugărilor luptători. Ascultă relatarea spahiului, mai puse câteva întrebări servitorilor şi oştenilor, apoi căzu pe gânduri. Nimeni nu îndrăznea să-l întrebe ceva. Bătrânul îngenunche cu faţa spre Mecca, se rugă îndelung, după care se ridică şi ieşi în curte.

Acolo, în spaţiul larg, porni a se roti, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai iute, ca un titirez… Într-un târziu, viteza scăzu vizibil, până când rotirea încetă cu desăvârşire, iar dervişul rămase locului, nemişcat, ca un stâlp de credinţă.

— Lăcaşul demonic se află în ruinele bisericii, grăi el, după un răstimp, când se întorsese pe deplin din lumea transei. Trebuie ca acele ruine să fie împrăştiate în cele patru zări, lespezile aruncate prin râpe şi pustietăţi, iar locul arat şi semănat cu albăstrele sau alte flori de culoarea cerului.

Aydin făcu semn cu mâna, iar vătaful se puse imediat pe treabă.

Până seara, mulţimea de servi, ţărani şi soldaţi, muncind cu îndârjire, curăţă locul blestemat, arse tufele de răsură şi măceş ce crescuseră printre pietre, iar plugurile trase de boi arară pământul.
Spahiul urmărise truda neobosită şi tresărise doar o dată, când din focul ce transforma tufărişul în cenuşă răbufni o aromă dulce, plăcută, ce-i amintea de ceva cunoscut.

Abia după ce totul se terminase, îndrăzni să-l întrebe pe bătrânul şeih:

— Oare bizantinul acela îşi va găsi odihna? Sufletul lui va înceta să-i chinuie pe muritorii nevinovaţi?

— Prea iubitul meu prieten, grăi hagiul, nu există suflete hoinare pe pământ. O dată omul mort, locul sufletului său este în lumea de dincolo. Allah, fie numele lui veşnic slăvit, stăpân al celor văzute şi nevăzute, nu lasă creaturile sale pradă nimicniciei, le-a stabilit soroc pentru viaţă şi soroc pentru tihnă, iar în lumea aceasta n-au cum să hălăduiască suflete de muritori.

— Atunci, părinte al meu, ce-a fost arătarea aceea ce a făcut atât prăpăd?

— Un demon, dragul meu, un fiu al lui Şeitan. Căci demonilor le place să ia înfăţişare omenească, fie din pură răutate, fie pentru a-şi potoli foamea. Căci hrana lor nu-i precum cea a oamenilor, dăruită de Allah cel atotputernic, iar truda pentru a şi-o procura e mare…

Dervişul tăcu o clipă, iar tânărul nu îndrăzni să-l deranjeze în vreun fel şi avu răbdare până bătrânul reîncepu să vorbească.

— Există ghulele cele lacome, care se hrănesc cu cadavre, de aceea îşi fac sălaş prin cimitire. Există demoni ce se hrănesc cu carne proaspătă, vie încă, iar aceştia bântuie câmpurile de bătălie, sfârtecând răniţii părăsiţi. Există demoni-porci, ce se îndoapă cu fecale omeneşti. Dar pe lângă demonii care se hrănesc cu materie, mai există mâncători de lucruri neperceptibile de simţurile noastre. Iată, cel ce a bântuit prin aceste locuri şi a luat înfăţişarea nefericitului ghiaur Demetrios, aibă Allah milă de sufletul lui, a fost un demon ce se hrănea cu teama oamenilor. Acum, prin strădania voastră şi rugăciunile mele, el şi tovarăşii lui au părăsit aceste locuri, ducându-se Allah ştie unde…

Aydin, uluit, reuşi să îngaime:

— Cum cu teama oamenilor?

— Aşa bine. Teama din oameni îl hrănea, îi dădea putere. Simţea teama, venea de îndată ce aceasta apărea. Iar locurile acestea, în care oamenii au suferit cotropiri nenumărate, în care nimeni n-a ştiut vreodată ce-i siguranţa, au fost câmpuri rodnice pentru recolta de teamă… Şi, pe lângă teama obişnuită, cea de zi cu zi, cea cu care pământenii s-au obişnuit, s-a ivit o teamă în plus, produsă de cutremur. Atunci oamenii au devenit şi mai vulnerabili, sufletele lor se deschiseseră fricii, de aceea demonul a ieşit fără teamă la lumină, decis să se îndestuleze. A atacat pe cei mai speriaţi, ca prin atacul lui făţiş să le mărească groaza…

— Prea sfinte hadgi, m-am întâlnit de două ori cu demonul şi nu mi-a făcut nici un rău…

— Mintea ta era prea ocupată cu alte lucruri ca să mai fie loc în ea şi pentru spaimă…

Tăcură amândoi, gândindu-se la ale lor, după care şeihul adăugă, ca şi cum ar fi vrut să-şi termine expunerea despre demoni:

— Mai există demoni — care iau de multe ori înfăţişare femeiască — ce se hrănesc fie cu patimi trupeşti, fie cu poftele omeneşti — iar aceştia storc toată vlaga din oameni — fie cu sentimentul de iubire. Aceştia din urmă storc sufletul oamenilor de puterea de a iubi, fiul meu, şi-i tare greu pentru unul ce-a iubit un demon să redevină om întreg şi să-şi găsească pereche printre semenii săi…
După ce sorbi din ceaşca plină cu fiertură de mentă, dervişul mai aruncă o frază, fără chef, parcă împotriva voinţei sale:

— Oamenii ce-au cunoscut o asemenea iubire au pe piept nişte urme, de parcă i-a mângâiat cineva cu unghiile, fără să-i zgârie cu adevărat…

Iar Aydin ştiu că bătrânul avea dreptate, că va dobândi, probabil, soţie şi copii, dar că sufletul lui fusese dăruit pentru totdeauna acelui demon blând şi sperios ca o căprioară…