RELAȚII CULTURALE

“D-le ambasador, nava este la două minute de orbită. Comandatul vă așteaptă pe punte.”

Ofițerul se retrage politicos și-mi face semn spre ușă. Ies, grăbit să dau curs invitației. Marele Moment se apropie. Emoțiile îmi răscolesc stomacul. Aș amâna puntea să mă duc până la toaletă, dacă n-ar fi vorba de Marele Moment. Deși de peste douăzeci de ani în meserie, înainte de misiune mă cuprind aceleași emoții, pentru ca să mă părăsească definitiv în momentul acțiunii.

Comandantul mă salută scurt și-mi indică hubloul central. Planeta Analitia ocupa întreaga panoramă – glob de smoală învelit în plase de aur. Priveliștea e copleșitoare.

“Putem deschide canalele, d-le comandant?” întreb nereușind să-mi iau privirea de pe imagine.

În câteva secunde, puntea se umple de fâsâituri și pocnete. O voce cu sonoritate spartă începe o lunga litanie în limba analiticilor. La auzul ei îmi aduc aminte de ambasadorul refugiat.

Primul contact a fost făcut cu jumătate de secol în urmă, într-un sistem solar nepopulat, de către nava de clasa M – “Pasarea Albă”. Prima formă de inteligență cu care ne-am întâlnit vreodată în peregrinările noastre cosmice. În urma încercării relativ nereușite de comunicare, au fost denumiți ‘analiticii’. Tipurile lor de gândire și de comunicare sunt bazate pe un sistem matematic fără nici o corespondență cu modul nostru de gândire. Iar matematica lor este atât de ‘străină’ (guvernul a interzis folosirea termenului ‘avansată’), încât singurele rezultate în urma acelei întâlniri au fost aflarea poziției planetei lor și concluzia că sunt o rasă prietenoasă, civilizată și avansată tehnologic, numai ca oarecum diferit de noi.

Computerul traduce la câteva secunde după ce mesajul s-a terminat: “Mesaj echivalent cu urarea – Bine ați venit! Șase unități – timp până la contact de suprafață ghidat.”

Comandantul mă privește întrebător.

“În șase ore vor trimite o călăuză să mă preia de pe traiectorie și să mă conducă spre punctul de asolizare. Trebuie să încep …”

Vorbele-mi rămân în gât. Comandantul se întoarce surprins spre ofițerii săi. Îi fac semn cu mâna să se relaxeze. Muzica analiticilor pătrunde pe calea undelor în navă. Dubioasă, îmi zic la început, apoi răman uimit de complexitatea și frumusețea ei. Niște indivizi care vorbesc matematic, probabil că și cântă matematic, iar rezultatul iți taie rasuflarea.

“D-le ambasador, credeți c-ar fi înțelept să întrerup legătura?”

“Nu, nu încă, d-le comandant. Ar putea fi interpretat ca gest ostil. În fond nu este decât un cadou din partea lor. Mai lasați-o vreo jumătate de oră, ca să realizeze ca le-am primit și acceptat darul. Mă duc să mă pregătesc de călătorie. În exact 5 ore și 54 de minute trebuie să fiu la locul de contact.”

Părăsesc puntea simțind că emoțiile se evaporă.

Un deceniu și jumătate de la contact am primit vizita ambasadorului lor. A reușit să ne facă să înțelegem că dorește să se supună unui proces de impregnare culturală omenească. Gest salutat de noi, pentru ca numai astfel am fi reușit să stabilim o comunicare efectivă. După primii doi ani a început să discearnă structura de putere a societății umane și să se adreseze organelor cuvenite, asigurându-le de intențiile pașnice și diplomatice ale civilizației pe care o reprezenta. În alți cinci ani reușise să asimileze baza conceptuală a culturii omenești. Într-o zi s-a prezentat în Parlament și a declarat oficial că renunță la poziția sa de ambasador, cerând azil cultural. A declarat că nu a fost și nu va fi oprimat de sistemul politic al civilizației sale, întrucât nici nu exista vreunul. Dar ca rezultat al impregnării culturale din ultimii 7 ani și-a pierdut identitatea și orice caracteristică socială de analitic. Chiar dacă fizic era deosebit de oameni, prin noua sa spiritualitate devenise un pământean. Astfel rolul de reprezentant al civilizației sale de proveniență îi devenise incompatibil. De asemenea și reîntoarcerea sa pe Analitia rămăsese fără rost.

Singura explicație plauzibilă a pierderii identității ‘analitice’ a fost că “el, înainte era un sistem de valori matematice într-o matrice de existențialitate fizica individuală. Prin procesul de culturalizare umană și-a pierdut caracterul de universalitate analitică și odată cu el, un bagaj enorm de operații și proceduri matematice la nivel nervos, devenind un fizic individual, dotat cu personalitate individuală și caracter ascensional spre instinctivitate spirituală. Prin prisma noii culturi dobândite, nici el nu mai poate înțelege civilizația care l-a originat.”

După alte două decenii Pământul s-a hotărât să-și trimită propriul reprezentant la analitici. Adică eu.

* * *

Naveta se deplasează ca un bolid spre una din aglomerațiile luminoase de pe suprafața planetei. La momentul hotărât, computerul de bord lasă vehiculul în ‘puterea’ analiticilor, pentru a-l ghida și asoliza. Sunt în permanentă legătură cu nava de pe orbită și observ cu satisfacție că legătura se menține în condiții bune. Încerc să descriu tot ceea ce văd, deși camera video funcționează, dar cuvintele sunt nesatisfăcătoare pentru stranietatea locului și viteza deplasării.

Aglomerația presupun eu urbană, spre care mă îndrept, începe să semene mai degrabă cu un gigant laborator. N-am alți termeni de comparație. Structuri de câteva ori mai înalte decat cei mai înalți zgârie-nori tereștri, curbate în spirale miraculoase, sunt străbătute de lumini intense. Blocuri metalice cu fine lucrături în basorelief se revarsă pe kilometri întregi fără cea mai mică deschidere vizibilă spre exterior. Tuburi ce unesc câte 2-3 structuri se întind prin aer pe zeci de kilometrii, fără a fi sprijinite în punctele de tensiune de stâlpi de susținere. Întreaga lor arhitectură sfidează legile fizicii așa cum o cuoaștem noi. Nu văd nici o urmă de vehicule, ori de mișcare în exterior, ceea ce mă face să mă gândesc că toată activitatea lor fizica probabil că se petrece în interiorul clădirilor.

Naveta e orientată spre peretele unuia dintre blocurile metalice. Aștept să vad o poartă deschizându-se pentru a-mi permite accesul în interior, dar nu percep nici o mișcare. Bănuiesc că vor cupla naveta de perete, iar eu va trebui s-o părăsesc în exterior și să pătrund printr-o ușă camuflată.

Îmi înăbuș un strigăt când naveta e împinsă împotriva peretelui care permite penetrarea cu o consistență vâscoasă. Vehiculul trece prin zid fără nici o dificultate și în câteva minute suntem în partea cealaltă. Întuneric și totuși disting suprafețe ca niște piste de asolizare cu benzi de acces spre ele.

Naveta e plasată delicat pe una din platforme. Îmi revizuiesc ținuta, îmi iau bagajul concentrat într-un rucsăcel și deschid ușa exterioară. La ieșire mă așteaptă o capsulă. Propriu-zis o sfera transparentă, difuz luminată, ori mai bine zis umplută cu un soi de ceață. Îmi cer scuze de la cei de pe navă pentru descrierile mele care probabil le sună imbecil, dar n-am timp să-mi caut cuvintele acum pentru lucruri fără corespondență în realitatea terestră.

Ezit o clipă, apoi îmi reamintesc concluziile de până acum ale contactelor cu ei, precum și asigurările continue ale ambasadorului lor – prietenoși, civilizați, tehnologici, interesați într-o relație pașnică cu Pământul. “Doar un pic cam stranii”, mormăi pentru mine și în timp ce-i explic comandantului că n-am mai adăugat nimic, fac cei doi pași spre capsulă. Îmi controlez camera de luat vederi cu deschidere panoramică, care-mi prinde casca de pe cap ca o bentiță, apoi microfonul, toți senzorii lipiți cu grija pe corp și mă simt mai liniștit că totul funcționează normal. “Nimic” n-a încercat să-mi bruieze contactul cu semenii mei. Pătrund în ceață.

Spațiul interior al sferei este gol, fără nici cea mai mica bucată de mobilier. Mă gândesc la un scaun ori ceva asemănător. Îmi rețin înjurăturile și impulsul de a o ignora și a mă deplasa pe jos. Constat surprins că așa zisa ceață ce luminează difuz se formează ca un strat protectiv între mine și pereți, creând un gen de saltea gazoasă. Îmi frânează mișcările, dar îmi permite absolut orice poziție aș dori. Zâmbesc entuziasmat de practicismul ideii și încerc să le explic senzația celor de pe orbită.

Odată înauntru, capsula se închide automat și începe să prindă viteză spre unul dintre pereți. Trecerea prin zid la o viteză măricică încă-mi produce tresăriri, dar încerc să mă obișnuiesc. Bila-vehicul parcurge cu iuțeala tuneluri, cade pe spirale de lumină care mă duc cu gândul la jocurile din parcurile de distracție, doar ca gazul difuz ce mă înconjoară înlătură orice senzație de cădere ori viteza prea mare, lăsând numai ochilor posibilitatea perceperii acestor realități. Sper ca pe navă să se vadă totul. Comandantul mă liniștește că totul e în regulă, că legătura e nealterată.

Trecem pe deasupra unei – mi s-a părut la început o hală uriașă – zone de trafic, după cum am constatat după aceea. Zona-i plină de analitici, pe care-i văd pentru prima oară de când am sosit. Se deplasează cu mișcări studiate, pe trasee prestabilite, lăsând la o parte că toți se află în poziție de interacțiune cu cei din jur. Nu reușesc în viteză să percep nici unul care sa se deplaseze aleatoriu, ori să se plimbe, glumesc cu mine și abia atunci realizez tensiunea care m-a cuprins. Din când în când drumul mi se intersectează cu cel al altor sfere călătoare. Nu apuc sa disting dacă în interiorul lor se afla alți analitici ori nu.

Vehiculul meu se lipește brusc de un zid opac. Pe peretele sferei apare un text analitic, pe care computerul costumului îl traduce imediat: “Bine ai venit! Urmează procedura de atașare diplomatică”, într-o interpretare aproximativă a noțiunilor.

Capsula începe să penetreze încetișor peretele. Pasta neagră a acestuia se scurge prin pereții sferei în interior. Mă uit surprins în jur și încerc să mă împing înspre peretele opus, dar gazul presat de substanța neagră mă împinge la loc și-mi impune o poziție în picioare, cu mâinile și picioarele întinse. În final realizez că gazul exercită o presiune controlată, iar nici de cum aleatorie. Altfel nu m-ar fi ‘obligat’ la această poziție. Comandantul îmi strigă ceva în căști. Reușesc să-i percep panica din glas și o picătură de gheață mi se prelinge pe inimă cu încetinitorul. Realizez cu stupoare calmul care m-a cuprins. Nu poate să fie decât din prostie îmi explic cu nonșalanță, pentru ca nu simt nici un pic de curiozitate științifică în acest moment. Doar patina de arsură de pe inima mă alertează în derularea evenimentelor. În căști e o gălăgie infernală, as vrea să pot tăia legătura, să mă reculeg, să nu trebuiască să pozez în fața unui întreg echipaj acum și mai târziu al unei planete întregi.

Pasta cea neagră e la câțiva centimetri de nasul meu. Broboane de sudoare mi se preling pe tâmple în timp ce încerc inutil să-mi mișc mâinile. La început îi înjur, apoi le explic din puținele mele cunoștințe de anatomie de ce n-o să meargă, cum suntem noi oamenii făcuți, încerc să le demonstrez că nu mi-ar prii acest tratament, că dacă ei consideră că nu pot să supraviețuiesc după normele mele fizice aici, as putea sa acționez ca ambasador de pe orbită, din nava. Computerul îmi amintește ca noțiunile pe care le utilizez sunt mult prea complex-umane pentru a fi înțelese de analitici. Că ar putea să-și îndeplinească funcția de interpret dacă m-aș exprima mai matematic și cu noțiuni mai primare.

Strigătul de groază mi se oprește la jumătate. Substanța m-a încorporat ca o baie de smoală, care însă nu s-a mulțumit doar să mă acopere ci mi-a umplut gura, esofagul, stomacul și încet, încet, tot interiorul corpului. Ochii și nasul mi-au rămas neacoperiți, gura mi-a rămas larg deschisă în mijlocul urletului tăiat de negreala ce-mi ține acum limba împietrită în aer.

Realizez că pot încă să respir, că nu mă doare nimic, că par sa fi rămas ‘funcțional’. Doar că nu mă pot mișca.

Vehiculul își reia drumul odată ce a trecut de zidul de smoală. Străbatem relativ încet o perdea de lumină ce-mi solicită retinele, pleoapele fiindu-mi împietrite. Am credința că o să orbesc. Dar nu-i așa. Totul este numai frica iraționala a gândirii umane în fata pragmatismului analiticilor. Deși sincer, m-aș fi lipsit de ‘atașarea diplomatică’.

Capsula ajunge la capătul unui coridor orizontal, încetinește, se înclină ușor și apoi cade printr-un puț de câțiva kilometri, spre inima planetei. Aș țipa dacă aș avea cum. Inima-mi bubuie în piept, însă ‘ceva’ îi controlează bătăile, controlează vijelia sângelui la tâmple. Acel ‘ceva’ ce-mi ține corpul în stare optimă de funcționare. Analiticii cu procedeele lor sigur și exacte.

Disting în fine capătul căderii – o plasă ce închide tunelul. Mă prăbușesc în cădere liberă direct spre ea. Urlu de data asta, urlu în capul meu, în mintea mea, în inima mea, cu toată teroarea și deznădejdea pe care o pot găsi. Trecem prin plasă, prin ceea ce în ultima clipă am realizat că era un grafic. Probabil că tot corpul meu e acum bucăți, da așa este, dar nu simt nimic, și încă gândesc și înca sunt.

Raze subțiri ca firele de par străbat întunericul și se înfig în cuburile fostului meu trup prin giulgiul pastei negre. Informații fosforescente pulsează aritmic pe sutele de canale create de raze. Văd două grile mici, două sisteme complexe de coordonate cu informații fluctuante, apropiindu-se de ochii mei. Nu mai am putere să simt frica. Grilele cu coordonate îmi perforează globii oculari, vederea mi se tulbură, scântei îmi joacă în câmpul vizual, abia acum simt ceva înfipt în creștet, îmi pierd cunoștința, ori poate identitatea și amintindu-mi în ultima clipă de ambasadorul lor mai am puterea să râd în partea de creier încă umană, încă personală, și-mi spun cu reproș – s-ar putea să n-am aptitudinile necesare pentru a fi un sistem de valori matematice într-o matrice de existențialitate fizică individuală și atunci probabil că o să fiu un simplu număr. Poate șapte, ăsta era numărul meu favorit… .