Onesa laughed heartily, while Uncle Sile told, laughing himself, how he had proposed to a gypsy woman to guess him in the jar, and this had set off a flood of swearing, and to stop it, the armed intervention of the bulibasha had been needed - to read with the hair of the fence. In fact, everyone was laughing, and her cousin, the chubby Gică, leaning against the window, was laughing so loudly that its windows and trinkets rattled hysterically, as if they were laughing too. Stranger, Onesa half-thought realized a little later, it started to be when Gica moved away and yet the display case kept moving and rattling... Actually, wait, the whole room was shaking; the trinkets did not laugh, but rather screamed in fright, as did Onesa and everyone in the room, terrified, while the light suddenly went out and the whole apartment, with furniture and people, shook in the dark...

- Earthquake!... she cried and realized that she had woken up screaming.

When he saw that he was at her house, in the village, in the yard, he calmed down a little more.

Her father appeared in the doorway, with a tired, sleepless face.

- I'm fine, father... I dreamed again that there was an earthquake.

Onesa went out to the gate. It was a cold and gloomy morning. You found it hard to believe that after last night's misfortune everything was unchanged here. The plain blending into the clouds in the distance, the calm mountains beyond the village, the murky river, huge and quiet, flowing indifferently.

—Onesa!

He had by no means expected this voice. He turned—Horia was smiling at him, across the road, in front of his gate. What was he doing at home? Wasn't he at college, in Bucharest? Only he was missing...

But of course, he realized at the same time. It can be seen that Horia had come home because of the earthquake. He nodded to her without saying anything.

He suddenly remembered that he wanted to jump up and take him in his hands, hit him with his fists, so that he would calm down. Of course he couldn't. And under no circumstances in front of the goal, where everyone could see them.

"What are you doing?" Horia asked her, reaching their gate.

- I don't know.

"We're all a little confused," he smiled at her.

That impatient smile of his!

- I slept a little late...

"At least you slept."

- It's about sleep... I fell asleep in the morning, and as I fell asleep, I dreamed again... and woke up... and so on.

"Did it feel so bad here?"

— I was in the city, at the block... It's as if even now, here, in the yard, I can feel how it moves...

- I believe you. I kiss your hand, Aunt Lenuta! he suddenly shouted to the girl's mother. I wanted to ask if you would take Onesa on a boat ride!

- What boat are you dreaming of?! Onesa protested, returning to her original state.

— Of course, Horia, it will do him good...

"I'm not going anywhere, mother!" cried Onesa.

"It will do you good to float down the river a little." Come on, take a ride with Horia.

"The Danube is angry," Onesa made one last attempt.

"Not as angry as you," her mother laughed. Be careful!

Horia rowed steadily as the boat quietly made its way through the small waves. He was on the quiet stretch where he didn't have to fight the river. Onesa realized that, although she had known Horia all her life, it was as if the first image she had of him in her mind was of him rowing, his strong arms pulling at the oars so hard that he seemed to be pushing the entire Danube out to sea. "Bullshit bullshit!" she thought to herself, shaking her head to banish the thought.

"Mosquitoes?" he asked laughing.

- Where else have you seen mosquitoes in March?!

- You seem to have seen one...

- Yes, and I chased him. I chase away everything that annoys me.

"And what annoys you the most right now?"

Onesa smiled and averted her eyes, looking towards the Danube.

- I don't know what ideas you have, the girl told him, continuing not to look at him.

- There are no ideas, Onesa. Because they don't come from the head. I come from below.

The girl suddenly turned to him, her eyes wide.

- No, wait, laughed Horia. I meant from here.

"I mean, what do you mean?" That you have a heart?

—Onesa…

"Listen, it was a kiss and that's all!" she threw them. A mistake, which you can be sure will not happen again!

— Ah, but I know very well that it won't happen again.

The girl looked at him suspiciously, but, he secretly hoped, also curious. The boat had stopped, the sun was starting to come out a little, and a barge was slowly coming upstream. How do you mean it won't happen again?...

- So you went to Cernavodă yesterday, Horia told him.

— Of all the days, just yesterday we had to go there, to the 4th floor!

— But I know you liked going to Cernavodă...

"I liked it," she shrugged.

"It seems it's not always the same."

"I mean what do you mean?"

— That kiss won't happen again either. The next one will be different! he said smiling and looking bravely in her eyes.

Onesa took water from the river and splashed him, which seemed to amuse him beyond measure.

"Encouraging," said Horia. If you didn't like that kiss, I was getting acquainted not with a handful of water, but with the whole Danube!

"My, my, how clever you are!" You made a bad fool of yourself in Bucharest!

- You know that Bucharest is beautiful and I made friends... but I would feel better if you were there too.

Onesa really blushed for good. Shame, joy, nerves? It wasn't very clear to her either, and this made her even angrier.

- Horia, you must understand one thing. I wouldn't come with you to Bucharest, to non-Bucharest, to Honolulu, on another planet, because you still like planets, I wouldn't come anywhere and I wouldn't be your friend... even if you were the only person on earth! No, I'm lying, if you were the only man on Earth I would come!

The young man continued to be amused and resumed rowing, apparently without much effort.

"You're even more beautiful when you're angry," he snaps at her, "but you're downright gorgeous when you're making casual statements."

"Actually, what do you have to do with me?" she burst out. You're going to stay in Bucharest, you're going to become a physicist, you're going to read about planets and aliens and other nonsense that doesn't exist. I will stay here, in the village, all my life. I like it here. Maybe I work the land, maybe I become a teacher, who knows? And you think I don't know that mom likes you? Well, yes, he sees me arm in arm with you on the street, look, Oana married Horia, the pride of the village, a student in Bucharest, athlete, hell, even a science fiction writer! Although if I tell him you kissed me then, I think he'll chase you all over Capidava with a pitchfork!

Horia had listened to her with great interest, laughing out loud, but had not stopped rowing all this time.

"Do you understand, Mr. Astronaut?" Me and you, together? That's just science fiction!

"Let me contradict you," he said, and the boat stopped in the mud. Horia tied the line to a log sticking out of the water, jumped out of the boat and took a few steps through the mud until he reached the grass.

- What do you imagine you're doing?! she asked him in astonishment.

"You said you'd be my girlfriend if I were the last man on Earth!" Well, my dear Onesa, look at me, I'm the only man on earth!

— Ce?!

"See this little island?"

- Of course, I've known her since I was little, how could I not see her?

- There is water around. Here is land. And surely there is nobody on the island now. So I'm the only man on earth!

Onesa's face had become red as fire, and, further to prove to him that she was not impressed, she also jumped out of the boat and went up to the little deserted island, covered with a thick forest, just opposite their village.

"I'm also coming more to see what other nonsense you can think of." Is this how girls are conquered in Bucharest? she demanded an account.

- I have no way of knowing. I like you and only you. And let me tell you something else. You just stated that planets and aliens don't exist.

"Horia, that science fiction nonsense is good for ten-year-olds." This is our world, there is no other world!

"Isn't there?" And then why are archaeologists digging through the ruins of the fortress?

- Well, the Capidava fortress existed.

- Yes. Two thousand years ago. Do you realize that a spaceship could reach the aliens, if they exist, but no one can reach that city from two thousand years ago? That fortress, which existed here, is another world. Who says there aren't other worlds?

The girl burst out laughing and sat down on a log. The barge was passing by the island and the sailors waved to them.

- There would be, Onesa made a concession. But who cares? Our life is here. There is nothing science fiction about it.

- True. But what if there are parallel worlds? Have you heard of this?

"Yes, of course, while I was milking the cow yesterday, I discussed the matter with mam'mare!"

- Be careful, in the universe there are an infinity of worlds like ours - but not really exact like ours. These worlds sit next to each other, like... I don't know... like texts from a volume of stories. Each of these texts is a complete world, which does not conceive that it shares space with other complete worlds, does not conceive that there are others. Or, if you will, the worlds are like books in a library. Volume after volume, apparently the same title, in countless copies. But each volume differs by a single letter from the previous one. Now imagine there are dozens of books on the shelf, hundreds of shelves, thousands of…

- Hey, help! Onesa suddenly shouted to the sailors on the barge. I have a madman here!

- Those people can't hear you, Onesa, you can shout as much as you want. On the Danube, no one can hear you when you shout.

- Ooo, it will be another world!

- It's not another world, it's a ship that travels between worlds. This island is a world, our village is a world, Bucharest is a completely different world. But between these worlds you can reach easily; between parallel worlds, I don't know.

"Hm, probably the characters in the books, if the books are still glued together, can pass from one volume to another," said the girl. Or at least they can see into the worlds next to them.

- Well done! You have the makings of a sefist!

— I'm not convinced that this is good!

The boy laughed, broke a stick with which he began to whip the air, and continued:

- Let me tell you one more interesting thing. Quantum mechanics refers to subatomic particles, and things happen there differently than at our level. Look, that barge was upstream, then it was near the island, now it's downstream and in a quarter of an hour it will be around the bend of the Danube. There are different positions and the barge can only be in one position at a time. Well, subatomic particles behave differently from objects in our world; it is as if they are in several positions at once, the so-called superposition. As if the barge were both downstream and upstream at the same time.

— Let me see if I understand, Mr. Physician-Amorez. Maybe I'll be your girlfriend, maybe I won't be your girlfriend, maybe we'll even get married! Forgive me for laughing, but the idea is very funny!... Like that. So in quantum mechanics I am and at the same time I am not your girlfriend, right?

— Not only that you are and you are not my friend at the same time, but both versions occur — but in parallel worlds. In one book in the library we are together, in another we are not; in this world I come after you, in another you run after me, and in a third we don't even know each other, while maybe in another we are brother and sister! However, you cannot be in two cards at once. And even if at shelf level we are and are not together (in superposition), when you read you can only read one book at a time. It is the so-called collapse of the wave function: unobserved, the variants coexist simultaneously in superposition, but when one makes an observation, each possibility occurs in another variant, in another world. Basically you can say that as long as no one reads the book, all options are possible. When one opens and reads the book, one of the variants materializes.

"So somewhere in a parallel world I'm going to say yes to you?"

- Certainly. And I have the impression, and I'm telling you as a physics student, I have the impression that this is that world! what do you say

— Dear Horia, I will answer you.

Onesa was smiling red in her cheeks, and Horia was waiting for an answer, but it was delayed. He stopped swinging the club and bent it into a circle, then released it again. At last the girl spoke:

"I have a quantum answer for you." Yes… and no!

"It can't be," he laughed. If you maintain uncertainty, it means that we remain only observers.

- You got it perfectly! Onesa burst out laughing and jumped off the log, running to the boat. Horia broke the stick and threw it away, realizing that he had just fallen into his own trap. Come on, give a woman quantum mechanics—and instead of unraveling the mysteries of the microcosm, she'll give it to your head!

"I bet I know what you're thinking," continued the girl, sitting down in the boat. Shall I take her to the shore? Shouldn't I take it to the shore?... Come on, collapse the wave function!

Horia was paddling a bit dejected, though he tried to look calm and even flashed a half-convincing smile, but it faded pretty quickly as they neared the shore.

- Stop being sulky, the girl threw him. I felt good and forgot about the earthquake. I like talking with you. But there is only one world. This! There are no other worlds, understand? Stop thinking about them, because you are wasting the time you have in this world.

Horia tied up the boat and tried to say something to him, but Onesa ran away towards the house. When he reached the gate, he turned to him and called out to him once more:

"There are no other worlds!"

Cutre mur a re

Onesa stumbled out the gate. It had been a terrible night, she was dizzy, tired. It was a cold and gloomy early March morning. People were talking heatedly in the street. A few yards away, in a group of girls and boys, he saw Horia startle. What was he doing at home? Wasn't he in Bucharest?

- Horrible!

The young man and the others turned and burst into mocking exclamations.

— Oh, and Onesa is drunk...

Emboldened that Horia was smiling at her, Onesa wanted to approach him, but slipped and fell to one knee in the mud, much to the amusement of the others.

"Leave her," Horia told them placatingly, helping her to her feet. She would have drunk it too, she was scared by the earthquake.

- Earthquake? Was there an earthquake?! she asked, genuinely surprised, and the laughter erupted even louder.

- Horia, let's go to the clearing, Luminita invited him (that Luminita bitch, she had been stalking him for a long time!) and they all left, leaving the village drunk alone. However, Onesa was not the type to be left with one or two. He followed them, and when Horia was a little behind, opening his pants by a bush, he found himself with the girl appearing with a victorious grin.

- Oneso, have you gone completely crazy?! he exclaimed covering himself.

- Stop being so shameful... It's not something I haven't seen before.

Horia seemed to grow angry; approached her and said menacingly:

- If you ever say that again... I'll drown you! Do you understand, you fool?!

And putting his palm on her face, he pushed her violently, throwing her backwards into the mud, and then ran after the others. Onesa stayed there for a while; she was too hungover, her head hurt too badly, and her soul even worse, to have the strength to get up.

Așa o găsi, puțin mai târziu, nea Botache, bărbatul gras, alcoolic și cu mințile rătăcite care își avea culcușul într-o fostă magazie, la marginea satului. Se uită la ea, o atinse pe picior, o strigă încet… Părea leșinată, dacă nu chiar moartă. Ce era de făcut? Se uită în jur, se scărpină în cap…

Apoi se urcă pe ea și începu să-i dea fusta la o parte, încercând s-o pătrundă; era o ocazie unică, după câte se părea chiar ultima! Onesa se trezi însă și începu să urle; se luptară puțin și tânăra reuși să-l dea jos de pe ea pe scârbavnicul bețivan.

— Mă duc direct la miliție! îl amenință ea, în timp ce se ridica anevoios de jos.

— Hai, fă, nu te duce, că nu ți-am făcut nimic! Îți dau ce vrei tu!

— Ai țuică?

— Am, fă! Am un jumat de RDV! Ți-l dau ție!

Puțin mai târziu, Onesa dădea pe gât prima înghițitură de rachiu, care o puse pe picioare. „Am terminat cu prostul ăla de Horia! Dă-l în mă-sa!” își spuse ea. La a doua se încălzise și la a treia o porni voinicește spre poieniță, după Horia! Pe drum însă, îi auzi vocea și constată că băiatul și Luminița stăteau de vorbă lângă șandramaua dărăpănată care fusese, cu ani în urmă, grajd. Construcția din ziduri groase din beton, care acum stăteau să cadă în orice clipă, era socotită periculoasă și până și nea Botache o evita, dar acum cei doi tineri stăteau lângă ea, în iarbă, și Horia mâzgălea ceva cu un ciob de cărămidă pe peretele gri.

Onesa se furișă printre boschete și pomi, până când ajunse suficient de aproape de Horia și Luminița încât să-i audă ce vorbesc.

— Așa se cuceresc fetele la București? îi cerea Luminița socoteală, lovindu-l blând, în glumă, cu o carte.

— N-am de unde să știu. Mie îmi placi tu și numai tu.

— Măi, măi, te-ai șmecherit rău la București! Dar, în fine, e interesant ce spui tu acolo.

— Este, dar lucrurile, să știi, merg și mai departe. Nu doar că ești și nu ești prietena mea în același timp, dar fiecare posibilitate se produce — însă în lumi paralele. Într-o carte din alea din bibliotecă suntem împreună, în alta nu. Și chiar dacă la nivel de raft suntem și nu suntem împreună, când citești nu poți citi decât o singură carte deodată. Uite, de pildă, să luăm cartea asta, îi arătă el coperta volumului pe care fata îl ținea în mână.

— „Rău de spațiu Omul fără nume”. Ce titlu mai e și ăsta?!

— Este o ilustrare a superpoziției. Cât timp nu deschizi cartea (respectiv, nu observi particula), cartea are ambele titluri în același timp. Când deschizi însă cartea (observi particula) la pagina de gardă, se produce o singură variantă — ce titlu vezi pe pagina de gardă?

— „Omul fără nume”.

— Da! Cartea asta are două variante, care diferă, printre altele, prin titlul ăsta de pe pagina de gardă: unele se cheamă „Rău de spațiu”, altele „Omul fără nume”. Este așa-numita colapsare a funcției de undă: neobservate, variantele coexistă simultan, dar când cineva face o observație, numai o singură posibilitate se produce.

— Dragul meu Horia, sinceră să fiu, cred că… unda a cam colapsat!

— Asta sună a cedare!

Luminița se ridică de pe buturugă și, emoționată, îi spuse:

— Horia, m-am simțit bine și am mai uitat de… de cutremur. Îmi place să stau de vorbă cu tine. Dar nu există decât o singură lume. Asta! Nu te mai gândi la lumile care nu există, pentru că îți pierzi timpul pe care îl ai în lumea asta, surâse ea atât de expresiv, încât tânărul prinse curaj, o luă în brațe și o sărută.

Onesa, cu ochii în lacrimi, lăsă privirea în pământ și rămase așa o vreme. După ce Horia și mironosița aia plecară, se duse în locul unde stătuseră ei și se holbă la peretele greu, din beton; tânărul mâzgălise formule și cuvinte de neînțeles, unele cu litere mari, care însă nu le făceau mai lesne de priceput. Uitându-se prin jur, văzu cartea căzută în frunze, cu un colț mânjit cu noroi. Cel mai probabil îi căzuse fetei când plecaseră. Onesa deschise la întâmplare și citi în gând: „Bineînțeles, nu putea fi sigur de existența reală a acelor lumi paralele…”. Ce naiba poa’ să însemne asta? Adică sunt bune paralele, dacă le ai, dar…

— Fă, se auzi deodată vocea hârâită a lui nea Botache, care se pare că era atât de dement încât o urmărise, mai ai din rachiu’ ăla de vin?…

Fata oftă adânc și, fără să se întoarcă, îi arătă sticla, în care mai era puțin RDV. Citea cuvintele de pe zid fără să reușească să priceapă nimic, parcă erau din altă lume… „Altă lume?!” își spuse ea.

— Dă, fă, și mie sticla aia!

Îi lăsă sticla tot fără să se uite spre el.

— Oneso… îmi place de tine, șopti el. Îi simți mâinile pe fese, dar nu mai protestă. În fond, ce mai conta? Nu era potrivită pentru Horia. Luminița era potrivită pentru Horia, învăța bine, era cuminte. Și nu bea. Onesa bea și, uite, îl lăsa pe nea Botache s-o pipăie. Poate că Horia chiar era pe altă lume și ea nu va putea ajunge niciodată acolo… Trase o dușcă și își spuse că, în fond, mângâierile lui nea Botache nici nu erau așa de rele.

— Hai înăuntru, îi șopti ea.

Intrară în construcția dezafectată și Onesa se întinse pe jos, pe niște cartoane murdare. După câteva minute, nea Botache era în ea și Onesa, care simțea că se îmbătase deja, prinse a mișca abitir înainte și înapoi și nimic nu mai conta. Și în clipa aia avu loc o replică, pereții șandramalei cedară și aceasta se prăbuși cu o bufnitură groaznică peste cei doi. Se lăsă apoi o liniște asurzitoare, iar praful se ridica încet, lăsând să se vadă, pe un fragment de perete rămas în picioare, cuvintele mâzgălite mai devreme cu cretă, FUNCȚIA DE UNDĂ.

Sub dărâmături, Onesa se agăța de viață cumva parcă din obligație; știa că totul se va termina în următoarele clipe, dar nu mai simțea durere fizică, ci ușurare sufletească. O lumină apăru în moloz, ca și cum cineva îi căuta. Onesa nu se gândea la rai sau iad, știa că așa ceva nu există. Alte lumini apărură și o mână o ridică din moloz, dar era deja prea târziu.

Cu tremurare

Onesa râdea din toată inima, în timp ce unchiul Sile povestea, râzând el însuși, cum îi propusese unei țigănci să-i ghicească el în ghioc, iar aceasta declanșase o viitură de înjurături și, pentru a o opri, fusese nevoie de intervenția armată a bulibașei — a se citi cu parul din gard. De fapt, toți se prăpădeau de râs, iar vărul ei, dolofanul Gică, sprijinit de vitrină, hohotea atât de tare, încât geamurile acesteia și bibelourile zornăiau isteric, de parcă râdeau și ele. Mai ciudat, își dădu seama ceva mai târziu Onesa cu jumătate de gând, începu să fie când Gică se îndepărtă și totuși vitrina continua să se miște și să zornăie… De fapt, stai, toată camera se clătina; bibelourile nu râdeau, ci mai curând țipau speriate, așa cum făceau și Onesa și toți din încăpere, îngroziți, în timp ce lumina se stinse brusc și tot apartamentul, cu mobile și oameni, se zgâlțâia în beznă…

— Cutremur!… strigă ea și se trezi din somn țipând. Era acasă la ea, în sat.

Onesa ieși la poartă. Era o dimineață rece și sumbră de început de martie. Câmpia se contopea în depărtare cu norii și cu fluviul tulbure, uriaș și liniștit, care parcă nici nu știa ce se întâmplase.

—Onesa!

Nu se așteptase în niciun caz la vocea asta. Se întoarse — Horia îi zâmbea de peste drum, în fața porții lui. Se vede că venise acasă din cauza cutremurului.

— Bună, Horia! îi zâmbi ea.

Onesa ar fi vrut să-i sară în brațe, ca el să o strângă într-o îmbrățișare puternică și protectoare, să se liniștească. Firește, nu putea. Și sub nicio formă în fața porții, unde-i putea vedea toată lumea.

— Ce faci? o întrebă el, ajuns lângă poarta lor.

— Am dormit cam târziu… deși ăla n-a fost somn. Cum adormeam, visam iar că e cutremur… și mă trezeam… și tot așa.

"Did it feel so bad here?"

— Am fost în oraș, la bloc. Parcă și acum, aici, în curte, simt cum se mișcă pământul sub mine…

— Te-ai simți mai bine pe apă?

Chipul fetei se lumină de-a binelea. Horia vâslea cu siguranța lui înnăscută, în timp ce barca își făcea loc discret printre valurile mici. Era pe porțiunea liniștită, unde nu trebuia să se lupte cu râul. Onesa își dădu seama că, deși îl știa pe Horia de-o viață, parcă prima imagine pe care o avea în minte despre el îl înfățișa vâslind, cu brațele puternice trăgând la rame atât de tare încât parcă împingea toată Dunărea spre mare. Onesa zâmbi și admiră prelung fluviul.

—Onesa…

— Ascultă, a fost o sărutare și atâta tot! se repezi ea. O greșeală, care fii sigur că n-o să se mai repete!

— Ah, dar știu foarte bine că n-o să se mai repete…

Fata îl privi cu ochi de pitulice speriată.

— Nu?!

Horia izbucni în râs și lăsă vâslele, la care Onesa se refugie în fundul bărcii.

— Dacă te apropii de mine acum, țip!

— Pe Dunăre nu te aude nimeni când strigi.

— Știu, chicoti ea. Doar nu strigam ca să mă audă cineva!

— Ce te mai distrează jocul ăsta! îi replică el, fără pic de supărare.

Onesa lua apă din fluviu și-l stropi, ceea ce păru să-l amuze nespus. Apoi fata deveni serioasă și păru că vrea să-i spună ceva, însă ezita. Horia o lăsă în ritmul ei, clipocind cu degetele în apa rece a fluviului. Și până la urmă Onesa vorbi.

— A fost groaznic la cutremur. Am crezut că murim toți. Și știi la cine m-am gândit în clipele alea? La tine. Asta trebuie să însemne ceva, nu?

— Sigur înseamnă, pentru că și eu am venit acasă… nu neapărat pentru ai mei. Și, de altfel, nu e vorba doar de ce s-a întâmplat aseară. E vorba și în general. Bucureștiul e frumos, mi-am făcut prieteni… dar m-aș simți mai bine dacă ai fi și tu acolo.

— Horia, trebuie să înțelegi un lucru. Îmi place foarte mult să stau cu tine, să-mi povestești despre planete și nave și atomi. Te-aș asculta ore în șir. Mă simt liniștită și protejată cu tine. Dar tu n-o să te mai întorci în sat. Ești student la București, o să te faci fizician. Eu, după liceu, n-o să mă duc la facultate. Îmi place când îmi povestești despre lumi paralele, dar nu înțeleg mare lucru. Mie îmi place satul nostru, îmi place Dunărea, îmi place natura. Tu o să pleci luni înapoi la București. Acolo este viața ta, acolo o să te însori. Aici e doar o aventură cu o fată care te place. O fată dintr-o lume paralelă, surâse ea trist.

— Tu chiar nu crezi că sunt îndrăgostit de tine?

— Eu chiar cred că mi-ar plăcea să fii prietenul meu… dar tot așa mă tem că n-o să vrei sau n-o să poți să rămâi cu mine aici și nici eu nu știu dacă aș veni cu tine acolo.

— Am putea rămâne amândoi în același loc, dacă între noi e ceea ce cred eu că e.

— Adevărat. Dar ca să aflăm ce e, trebuie să facem pasul mai departe. N-o să știu dacă rămânem împreună decât după ce facem pasul. Și atunci poate va fi prea târziu…

— Interesant, spuse Horia. Tocmai mi-ai exemplificat mai bine decât orice manual de fizică principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Știi ce? Cred că de-acum înainte o să-ți spun Heisenberg!

— Atunci o să fiu nevoită să te stropesc în continuare!

Horia o luă în brațe și de data asta Onesa nu se mai împotrivi. Al doilea lor sărut fu și mai plăcut decât primul. Al treilea continuă trendul ascendent și de-abia după al zecelea reușiră să vorbească din nou.

— Horia… Crezi oare că e posibil ca, într-o lume paralelă, o altă Onesă să te refuze?

— Nu! se prefăcu el indignat. Există alte lumi?

Cutremur are

— Cutremur!… se trezi din somn țipând Onesa.

Fata ieși la poartă. Era o dimineață rece și sumbră. Lumea discuta înfiorată pe uliță și nu era greu de ghicit subiectul principal. Câteva curți mai încolo, într-un grup de fete și băieți, o văzu tresărind pe Luminița, prietena ei cea mai bună. Ce căuta acasă? Nu era în București? Se vede că venise după cutremur, își spuse fata. Își strânse bundița la piept și traversă.

Se îmbrățișară și se pupară; nu se mai văzuseră de vreo două luni.

— Ce faci, Onesa?

— Nu știu…

— Toți suntem puțin confuzi, îi zâmbi Luminița.

— Am adormit spre dimineață, și cum adormeam, visam iar că-i cutremur… și mă trezeam… și tot așa.

"Did it feel so bad here?"

— Am fost în oraș, la bloc… spunea Onesa și abia atunci observă cu adevărat băiatul lat în umeri, frumos îmbrăcat, genul de București, care se uita zâmbind la ele două.

— Onesa, dă-mi voie să ți-l prezint pe Horia, colegul meu de la facultate.

— Oana, roși ea.

— Îmi pare bine, Oana. Eu sunt Horia.

Fetele mai discutară câteva minute, Onesa aflând că prietena ei și tânărul erau împreună de câteva săptămâni, că el era din București și că acolo căzuseră multe blocuri și muriseră mii de oameni. Onesa însă nu voia să mai audă de cutremur și de nenorociri.

— Știți ce? întrebă ea. Ce-ar fi să facem o plimbare cu barca, noi trei?

— Ar fi frumos, îi zâmbi Luminița, dar i-am promis lui Horia că-i arăt cetatea, Dunărea, poate insula… Mâine dimineață trebuie să plecăm înapoi.

— Bine, sigur. Mi-a părut bine. La revedere!

— Onesa, unde?…

— M-a strigat mama! spuse Onesa, ajunsă deja dincolo.

— Poate trebuia să mai stai cu ea, spuse Horia. Poate că avea nevoie să stea de vorbă cu prietena ei cea mai bună, să se liniștească puțin.

— Adevărat… Dar nu pot fi cu ea aici mereu. Lasă, o să-și facă ea altă prietenă.

— Nu știu ce să zic, zâmbi ghiduș Horia. Nu știu dacă e posibil.

— Seriooos?…

— Serios. Nu există alte Lumi!