— Vivek, cum se desfășoară activitatea neuronală a lui Bart? întrebă omul grăsuț ce purta ochelari și avea o barbă subțire în jurul gurii, dând impresia de murdărie creată de mâini uleioase frecate de pielea strălucitoare.

Abia își termină întrebarea, când o alertă roșie acoperi ecranul tactil aflat în fața colegului său, așezat în partea dreaptă.

— Ce se întâmplă? întrebă din nou și privi rapid în direcția lui Vivek, cadrul subțire de sârmă al ochelarilor săltând pe nasul lui strâmb.

— Vibrațiile cristalului au crescut peste normal, iar rezonanța din interiorul craniului lui Bart nu este optimă, răspunse tânărul cu cap îngust și urechi mari.

Tonul vocii era nesigur, șovăind între a oferi o sugestie despre ce ar fi trebuit să facă în continuare sau a aștepta sfatul lui Hugo, care nu era superiorul său, dar care petrecuse două decenii la Departamentul de Neuroștiințe al UCLA, în timp ce el, Vivek, tocmai se alăturase echipei ca stagiar. Șeful lor, Bart Vinkrell, un om de știință excentric, care nu se temea să testeze noi tehnologii pe el însuși, era cel pe care îl monitorizau.

— Presupun că totul se înregistrează, nu-i așa? continuă Hugo să pună întrebare după întrebare colegului său, care era la un pas de panică.

— Da, Hugo! Avatarul lui este activ și pot vedea cum fluctuația sentimentelor influențează și bătăile inimii. E în miezul a ceea ce se întâmplă acolo.

Hugo își masă nervos bărbița cu degetele-i scurte și-și împinse ochelarii pe șaua nasului. Apoi atinse ecranul din fața lui.

Tensiunea din camera de monitorizare fără ferestre se ridicase palpabil. Cum stătea așezat pe spate, pe un scaun din piele, trăsăturile lui Bart păreau relaxate, contrazicând citirile de pe afișajele translucide, ce proveneau din cristalul plasat pe frunte, dându-i un aer de regalitate.

— Inițiez procedura de urgență, spuse Hugo.

Era mai degrabă o afirmație, și o prefera, decât să ceară încuviințarea lui Vivek, ai cărui ochi erau lipiți pe graficul activității neuronale a lui Bart. Tânărul ridică dintr-o dată privirea, sprâncenele arcuite în semn de panică.

— Nu, nu poți! Nu din faza în care se află acum. E prea periculos! Procedura de returnare trebuie să aibă loc treptat și să urmeze pașii pentru astfel de intervenții. Rupându-l atât de brusc din reverie, ar putea să lase în urmă o parte din mintea și sufletul său. El nu va mai fi din nou întreg, spuse Vivek folosind această justificare pentru a obține un răgaz de la colegul său.

Hugo se uită o clipă, ezitant.

— Tu și teoriile tale despre pierderea sufletului în interiorul unei lumi virtuale! Mintea poate, dar sufletul… nah! Nu cred! răspunse Hugo atingând mai multe comenzi strălucitoare pe ecran.

— Cel puțin verifică dacă apa pe care am pus-o pe cristal s-a absorbit sau este încă acolo. Putem șterge ce-a mai rămas și astfel diminua procesul de absorbție, sugeră bărbatul mai tânăr, sperând că va fi ascultat.

Își frecă urechea stângă într-un gest nervos, încercând să-și liniștească bătăile inimii. Un miros subtil de transpirație îi atinse nările și recunoscu măsurile luate de corpul său față de nivelul crescut de stres.

Hugo trecu degetul arătător, bont si gros, pe suprafața de sticlă, lărgind unghiul camerei pe suprafața plată a cristalului fixat pe fruntea lui Bart.

— Nu mai este nicio picătură de apă rămasă pe ea. Totul a fost absorbit. Îi dau șefului încă zece minute înainte să activez procedura de întoarcere, zise el cu un ton ascuțit, menit să descurajeze orice încercare din partea lui Vivek de a-l convinge de contrariu.

Bărbatul mai tânăr dădu din cap și-și mușcă buza inferioară ca și cum ar fi vrut să se împiedice să spună ceva ce va regreta mai târziu. Dacă se întâmplă ceva cu Bart, sunt absolvit, spuse el, ușurat că înregistrarea acelei conversații îl va absolvi de orice responsabilitate.

***

Satul era liniștit în acea dimineață; doar vântul peria acoperișurile colibelor și frunzele de bambus lăsate pe sol de către elefanți. Se învârtea prin fiecare spațiu strâns, schimbându-și tonul de la urlet la țipăt, apoi se oprea din nou pentru a-și trage respirația.

Umiditatea în aer era groasă și plină de parfumurile a mii de flori și copaci, fericiți să trăiască încă o zi.

Copiii nu erau încă treji, și nici profesorii lor, elefanții. Numai el era conștient, bătrânul om de știință din Laeta, cu ochiul înțelepciunii larg deschis, așezat în fața bibliotecii, observându-și respirația, așa cum fusese învățat.

Bart simțea vibrațiile fiecărei forme de viață care îl înconjura, trimițând val după val de energie spre el, ca și cum ar fi încercat să întărească trupul slăbit, trecut de mult de limita supraviețuirii oricărei alte ființe umane din sat.

Elefanții, după multă deliberare, deciseseră că locul din fața bibliotecii ar putea fi oferit lui Bart pentru a-și petrece restul zilelor dăruite de Cel Care a Creat Totul. Mâncarea și apa îi erau aduse de două ori pe zi. Nu-și mai amintea când mersese ultima dată. Picioarele, lipsite de energie, i se înfipseseră în pământ, transformându-se în rădăcini care îl legau de sat, de junglă și de fiecare particulă reverberând de binecuvântările Celui Care a Creat Totul.

El își consuma zilele în rugăciune și meditație, declarându-și dragostea față de ființa supremă pe care o întâlnise atât de târziu în viață.

Rakash, după ce își luase locul de drept în Consiliu, nu îl vizitase mai mult de o dată pe săptămână. O răceală anormală se inserase într-o relație care odată fusese puternică.

Vântul îi lovi brusc obrazul stâng. Lovitura, viguroasă, își diminuă puterea în barba groasă, încâlcită, care îi acoperea aproape în întregime fața. Era o pedeapsă pentru gândurile interzise despre perioada în care Rakash, pierdut printre străini, fusese forțat să dezvăluie secrete despre comunitatea din junglă atât de bine păzită până în acel moment.

Bart, sau ce mai rămăsese din identitatea sa, trăise destule pâlpâiri ale stării de fericire pentru a înțelege vasta frumusețe a lumii din interiorul său, care constituia scopul întregii vieți a comunității satului.

El trebuia să tranziteze pașnic, pregătit și, pentru prima dată în existența sa, convins că era nemuritor și că regulile ciclice ale acestui pământ i se aplicau și lui. De fapt, reguli care se aplicau fiecărei ființe umane din Laeta, din est și vest, dar ei nu știau încă. Erau prea ocupați, risipindu-și energia în gratificații nebunești și efemere.

În timp ce vântul se juca în barba și îmbrăcămintea lui zdrențăroasă, o întrebare i se ridică în minte: oare mă vor îngropa între Copacii Vieții sau chiar aici, în fața bibliotecii? Pământul îmi va absorbi fizicul, puțin câte puțin, până când ochiul minții, deschis fiind, va migra spre vârful capului pentru a privi cerul pentru ultima oară…

Acea memorie ar sta cu el, în timp ce s-ar scufunda în pământ, și ar împărți-o cu iarba, cu viermii și cu insectele care se vor înfrupta din carnea lui descompusă.

Dar nu-i păsa că avea să piară fizic, din moment ce călătoria cealaltă, cea a sufletului, era ceea ce îl fascinase ani de zile. Se simți înghițit de umezeala pământului, de rugozitatea pietrelor îngropate și a crenguțelor înțepându-i pielea, distrugându-l în mii de particule, în timp ce corpul îi era tras din ce în ce mai adânc. Era conștient încă de forma sa fizică, i se păru ciudat să mai aibă acea senzație, și își dădu seama că sufletul său nu era ridicat spre astral, ci spre o direcție opusă.

Bart se trezi tremurând și acoperit de sudoare. Pe frunte i se strecurau picături de transpirație, căzându-i în ochi. Durerea din piciorul drept, cel mai scurt, se revoltă cu disperare, și din obișnuință, își înfipse degetele în carnea moale, căutând o ușurare.

Din nou avusese un vis cât se poate de real, dezvăluind un gând pierdut despre cum ar fi fost să trăiască în satul locuit de copii și de elefanți. Și-l imaginase pe Rakash, un suflet special și singurul său prieten din comunitate, cerând elefanților permisiunea de a se alătura acestora ca un membru de familie, astfel încât Bart să le poată observa obiceiurile și, după multe teste, să fie inițiat în starea ezoterică a fericirii.

Visul îi arătase ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi urmat acea cale. Un scop mult mai nobil decât sa rămână angrenat în activitățile Departamentului de Neuroștiințe al UCLA. Testarea noilor metode de a sparge barierele minții prin limbaje, care nu fuseseră discutate deschis în mediile științifice sau finanțate corespunzător, îl incitau. Intuiția îi spunea că amestecul de apă și cristale putea fi acel nou limbaj.

Bart se ridică încet și se îndreptă spre baie. Un duș rece îl va împrospăta și îl va pregăti pentru o nouă zi în laborator, unde o echipă de ingineri și psihologi studiau înregistrările incursiunilor sale în lumea virtuală, creată de picături de apă colectate din locuri sacre de pe pământ și filtrate prin cristalele purificate, conectate la propriul creier.

Îmbrăcat într-o pereche de blugi și o cămașă pepit, șchiopătă spre bucătărie, de unde luă din dulap un castron pentru micul dejun. Acesta avea să fie compus din fulgi de ovăz și lapte de cocos. Mâncă în tăcere, fără bruiajul știrilor on-line, o sursă care cu timpul nu mai prezenta încredere. Gândurile plonjară în profunzimea ultimei ședințe din laborator în care molecula de apă fusese colectată din munții Anzi și adăpostită într-un recipient de bazalt, care să prevină o eventuală expunere la influențele exterioare. Apa se filtrase perfect prin porii cristalului chiar în sinapsele creierului său, amplificându-i simțurile ca un medicament halucinogen.

Experiența îi dezvăluise povestea satului — care mai târziu trecuse în cele mai recente vise — cu elefanții care deveniseră profesori, iar copiii — elevi care aveau nevoie de îndrumare pe calea lor spre iluminare.

— Cristalul a început să vibreze la câteva secunde după ce am pusă apă pe suprafața lui, îi spusese Vivek — cel mai nou membru al echipei — după ce ieșise din transă și îi arătase diagrama activității creierului pentru propria sa examinare.

Împreună deciseseră că locația optimă pentru o stimulare eficientă a creierului prin intermediul cristalului agat pur era fruntea, locul celui de-al treilea ochi. Nano-tuburile de grosimea firului de păr conectau cristalul cu lobii frontali, iar nanoboții îmbunătățeau transferul stimulilor către glanda pineală, care avea proprietatea de a deschide mintea către universuri alternative.

— Cum este posibil ca apa de la acea altitudine să conțină informații dintr-o locație fizică complet diferită și, dacă mă întrebi pe mine, dintr-un punct în timp care conține mult din trecutul omenirii? își împărtășise Bart gândul cu echipa.

Nimeni nu îndrăzni să spună nimic; ura acele momente în care nu aveau idei noi ce puteau împinge înainte cercetarea.

Puse bolul gol în chiuvetă, aruncă geanta de piele pe umăr și se îndreptă spre laborator într-un taxi fără șofer pe care îl chemase în prealabil. Călătoria de douăzeci de minute se desfășură în liniște, iar Bart se adânci în gânduri fără a observa străzile, oamenii sau sentimentele sculptate pe chipurile lor. Memoria apei expuse în experimentele lui îl incita. Informațiile care îi atrăseseră inițial atenția din cercetarea, mult mai simplă, efectuată anterior de către omul de știință japonez Masaru Emoto oferise totuși o bază de referință puternică. Cu toate acestea, voia să aprofundeze cercetarea, întrebând apa despre originea sa și despre modul în care putea memora datele antice pentru care nu existau alte înregistrări.

— Cum pot să întreb apa cum a adunat toate aceste amintiri?, mormăi, neîncrezător în ideea care i se ivise brusc în minte ca un vârf de săgeată ce străpunge corpul victimei.

— Știu că apa este vie și are memorie, continuă el dialogul cu sine însuși. Asta e ceea ce tot spun echipei. Toate textele sacre menționează proprietățile similare ale apei. Dar cum să știu care este cea mai bună abordare?

Bart internaliză ultima întrebare la un nivel mai profund, simțind cum informația îi curgea pe sinapsele creierului, coborând prin labirintul multor gânduri și idei, vechi și noi, părăsite sau într-o stare de așteptare, gata să fie aduse la suprafață la momentul potrivit.

Gândul-energie „Cum să știu care este abordarea corectă?” zbură în eter, se conectă la Matricea Divină și ceru inteligenței invizibile un răspuns. Așteptarea răspunsului fu scurtă și șterse din mintea sa toate îndoielile anterioare cu privire la existența unei puteri superioare: creați un vocabular pentru apă și memoria ei veche va putea fi accesată de întreaga umanitate!

Apa avea nevoie de un limbaj propriu pentru a-și exprima sentimentele: durere, tristețe, bucurie, sau pentru a-și depăna amintirile acumulate de-a lungul mileniilor, pe care Bart le experimentase prin incursiunile apei filtrate de cristal.

Bărbatul mulțumi mental pentru răspunsul primit și simți o hotărâre de nezdruncinat să construiască o punte evoluționistă între umanitate și elementul primordial, apa.