Rombul – nimic întâmplător, nimic finit

Autor: Mihai Răuță

Ai fost la Târgu Jiu cu școala sau cu liceul? Cu autocarele lente, gălăgioase, cu multe opriri și poate cu o profesoară strictă care nu te lăsa să te miști prin autobuz după atâtea ore de mers. Aș spune că am trecut cu toții prin asta. În timpurile comuniste era o excursie obligatorie, iar dacă nu o faceai cu școala, cu siguranță părinții te duceau ei.

Era memorabil să intrii pe aleea lui Brâncuși, trecând pe la Masa tăcerii, apoi Poarta sărutului și în final la Coloana Infinitului, și după atât drum în autobuz să te eliberezi, alergând prin Parcul Central, suindu-te peste tot și rămânând la final cu imaginiile imense ale lucrărilor, facute parcă pentru copii de giganți.

Am făcut-o și eu și copii mei. Chiar dacă Sasha, băiatul meu, mi-a povestit mai mult de distracția din autocar și evident de joaca din parc, recent, când mă aflam cu el în vizită pentru o lucrare, la meșterul popular în lemn Tudor Manciulea, mi-a arătat acolo niște motive geometrice pe care le întâlnise deja în excursia la Târgu Jiu. Meșterul le sculptase pe niște stâlpi de lemn cam de 1.5 m care se terminau cu o pasăre în capăt și erau sprijiniți într-un colț al încăperii.

“Loman” i-a spus meșterul Manciulea, în timp ce mâna mea atingea un alt toiag din lemn de corn tare și greu, a carui suprafața dură era cioplită neregulat.

“Inspirația mi-a venit din cimitirul din Loman, acolo unde se mai păstrează tradițiile funerare dacice” a continuat artistul in lemn. Ne-a mai povestit despre cum meșterii populari din zonă creau acei stâlpi din lemn de stejar de grosime până la 20 cm sculptând și pictând modele populare și cum la mormântul femeilor se puneau cruci, la cel al bărbaților stâlpi, iar la cel al flăcăilor (baieți necăsătoriți), la stâlpi se adăuga și o pasăre în varf.

Am privit obiectele create de artist, atingând adânciturile, ciopliturile făcute de daltă, mereu oblice, descoperind modelele romboidale, separate de linii, într-o alternanță a cărei continuitate conducea mereu către vârf, acolo unde simboluri de cruce și câteodată mesaje ținteau acea pasăre stilizată, de o forma primitivă dată de tăieturile brute, doar ușor netezite de o rindea.

Am căutat mai mult despre Loman, sau cum i se mai spunea demult Lomaj (în germană Lamendorf, în traducere “Satul mielului”, în maghiară Lomány), un sat în comuna Săsciori, Alba[1].

Cel mai aproape de el (până acum), a fost sa îl descopăr în lucrarea “Pasărea Suflet”[2]a antropologului Alexandru Pavelescu, care conține o colecție de studii personale legate de obiceiurile funerare din zona Alba, dar și ale unor etnologi și antropologi români cunoscuți cum ar fi: Ion Muşlea, Ivan Evseev, Romulus Vulcănescu.

În studiile de antropologie prezentate, se regăsește obiceiul de a pune la mormintele flăcăilor un stâlp, o coloană de lemn sculptată, deasupra căreia era o pasăre cu aspectul unui porumbel (de multe ori cu aripile desfăcute), lângă care se înfigea o tulpină de brad curățată de cetină până aproape de vârf. Tulpina de brad avea înălțimea celui decedat și era adusă din pădure cu un ceremonial în timpul căreia tinerii cântau “Cântecul bradului”[3].

Bradul, este un cuvânt care se pare că provine din limba dacilor[4] și este considerat un simbol al vieții veșnice, al tinereâii și vigorii. Pentru români, bradul este Copacul vieții, Columna cerului, Axis Mundi, pomul cosmic primordial, elementul principal în “construcția Lumii”.

Bradul este reprezentat în arta populară printr-un triunghi, similar cu modul în care îi cresc ramurile. Utilizarea stilizată a unor elemente vegetale flori, frunze, copaci (motive fitomorfe) datează din perioadele neolitice și reflectă importanța legăturii omului cu vegetația.

Cănd aveam cam 9-10 ani, bunicul a venit cu 3 brazi mici pe care îi primise de la Gheorghe, care lucra la Ocolul Silvic, băiatul lui nea Moise Pârnuță, fratele lui, veteran de razboi și fost pădurar. Tocmai ce începuse vacanța de vară și m-a chemat să îi plantăm lângă gard, la Rucăr, Argeș. Nu prea înțelegeam de ce să îi plantăm pentru că ne aflam foarte aproape de parcul Podișor unde de foarte mulți ani, au fost plantați mulți brazi care deveniseră în copilăria mea, foarte înalți. După peste 40 de ani, stăteam din nou vara și priveam doi dintre ei care au ajuns la peste 20 de metri înălțime. Aș fi vrut să îi compar la înălțime cu cei peste 30 brazi din parcul Podișor, care aveau 100 de ani, dar din păcate, din “rațiunea” unui vecin cu parcul nu i-am mai regăsit când am revenit într-o vară. Așa am înțeles rostul brazilor plantați cu bunicul meu, Prof dr. Dr Gheorghe Pârnuță[5].

Însă bradul, nu este parte din tradiție doar la înmormântări sau la nunți așa cum îl întâlnim acum frecvent deasupra porților în sate, sau cel de Crăciun (un împrumut occidental cu desacralizarea lui locală). Bradul era în trecut parte și la naștere fiind dăruit simbolic pruncului, sau ca brad de judecată, de pomana, de spovadă (rugăciune)[6].

La Loman, încă se mai sculptează stâlpi funerari și se mai pun tulpini de brazi. Stâlpii se fac din esența mai tare căci sunt mai ușor de lucrat, așa cum spunea meșterul Eugen Gavrilă din sat într-o filmare video pe care am descoperit-o[7]. Filmarea îl prezintă cum începe să lucreze la un stâlp funerar, pornind de la mijloc și făcând primele semne, sub forma unui x urmat de 3 linii paralele, care reprezinta legiunea XIII romană.

Am citit că Legiunea XIII Gemina[8] a fost staționată la Apulum (Alba Iulia) între 106-268 DC și a devenit principala legiune din Dacia, iar soldații lăsați la vatră au primit terenuri agricole aici, fiind posibil ca tradițiile de care vorbim să fie preluate de la romani (se punea la căpătâiul unui soldat mort un stâlp cu o pasăre de lemn îndreptată spre țara de baștină pentru ca sufletul să se întoarcă către casă).

Originea pare sa fie mult mai veche decât perioda romană, conform antropologului finlandez Martti Haavio[9], care a menționat despre existența acestui obicei cu stălpi funerari și în cimitirele Nordului, obicei răspândit în cadrul popoarelor indo-europene, sub forma stâlpilor totemici.

În arealul românesc, obiceiul era prezent frecvent și în alte sate din sudul Transilvaniei vecine cu Loman: Pianu de Sus, Purcăreţi, Strungari sau Laz, sate ale comunelor Săsciori şi Pianu. Acest obicei dacic cu elemente romane este întâlnit în zona Munților Sebeșului, Orăștiei (unde a fost centrul civil și spiritual al strămoșilor noștrii), dar și în Muntenia în special în zona Olteniei, în apropierea unor fost așezări dacice.[10]

În căutare am descoperit multe fotografii, pe care nu le-am preluat în material, pentru că fiecare cercetare este personală, iar descrierile sper să fie sursă de inspirație pentru propriile căutari cu pasul ale cititorilor. Cum am putea mai bine descoperi minunații stâlpi de lemn ai caselor românești decât atingându-i acolo unde încă se păstrează: la țară, la meșteri populari sau la Muzeele Satului. Sau poate dacă căutăm să aducem acești axis mundi românești în casele noastre, putem să îi cioplim chiar noi, din resturi de bucăți de lemn, să îi ridicam și să privim cum se unesc cu cerul, cum arborele vieții înrădăcinat prin mâinile noastre continuă și urcă către nemărginit.

Să creezi primul romb pe o bucată de lemn este cel mai simplu. Iar dacă te uiți la orice decorațiune populară românească, rombul este cea mai ușor de recunoscut formă.

În una din vizitele mele la Muzeul Satului din București am văzut câteva case din lemn care aveau modele cu un romb mare pe ușă, decorațiune pe care am văzut-o frecvent la multe case construite în secolul XX în sate, fie, în mod particular pe o tabliță de lemn deasupra ușii de la întrare un romb într-o poziție orizontală alungită. Documentându-mă, pare că aceasta este o modalitate a meșterului popular de a reprezenta ochiul lui Dumnezeu, veghind asupra casei.[11]

Dar am descoperit în variate materiale publicate[12] că simbolistica rombului este mult mai variată, putând reprezenta:

• Soarele (căldură, lumină și viață),
• Eternitatea, roata (ciclul vieții și morții)
• Fertilitatea pamântului
• Protecția (forma închisa oferă putere asupra răului)
• Echilibrul (transmite ordine și stabilitate)
• Bradul (desenarea în oglinda a triunghiului care reprezintă schematic bradul)
• Două principii opuse (unirea a două triunghiuri cer/pământ sau masculin/feminin)
• Zeități (simboluri străvechi, din perioada Culturii Cucuteni, reprezentări ancestrale ale zeităţilor)
• Vulva feminină, creația
• Crucea (vârfurile rombului sunt extremitățile crucii, generator de energie care aliniază și echilibrează energia corpului)

Tocmai această paletă de simboluri și interpretări a contribuit la utilizare lui frecventă în ornamentica populară românească pe ceramică (vase, farfurii), picturi (murale, icoane), arhitectură (pereți, tavane, coloane, ornamentarea clădirilor) și textile.

Iar când vorbesc de textile îmi dau seama cât de mult rombul mi-a însoțit copilăria fără să realizez: modelele repetitive de pe perdele, broderiile atât de des întâlnite deasupra ferestrelor sau la dulapurilor de bucătărie, mileurile puse pe mese sau alte obiecte de mobilier, etamina. Da, etamina de la lucrul manual care trebuia lucrată la școală și de băieți și de fete, cusută cu ață roșie sau neagră, cu x-uri la nesfârșit, apoi în funcție de trecerea acului pe sub, deveneau pătrate cu un x în mijloc, sau romburi.

La Rucăr[13], unde îmi petreceam vacanțele de vară la casa bunicului, aveam pături negre pe paturi, cu cusături rosii și galbene în romburi mari în relief pe care îmi conduceam mașinuțele pe autostrăzi mărginite de ața groasă împunsă cu bucle. Erau desene de romburi goale în care erau țesute alte romburi pline de culori vii. Iar mașinutele le conduceam cu viteză tăind curbele ascuțite ale romburilor, privind cu ochii de la nivelul păturii și căutând o perspectivă mai mare asupra terenului de joacă din pat. Una din pături era verde închis, cu romburi portocalii și o aveam pusă pe pereții reci de lângă patul din colțul camerei. Erau vacanțe de vară la munte, iar temperatura de afară era arătată doar de aburul pe care îl scoteai mergând la toaleta din curte, care avea pe ușa din scânduri o deschizătura în forma de romb, pe care puteai sa vezi dacă e ocupat și să capeți puțină lumină noaptea de la lună.

Sau jocul cu briceagul cu care scobeam și tăiam coaja de pe lemnul de alun încă verde, în pătrate alternative, romburi și x-uri ca să îmi fac un baston care să mă apere de câini în pădure. Îmi amintesc acum că peste tot în sat erau formele romboidale: pe stâlpii de lemn maro închis de la prispa casei preotului Spirică de la biserica din centrul satului, sau pe poarta imensă de lemn din fața casei și se continuau pe poarta bisericii alăturate, pe stâlpii podurile de peste Râușor și pe tavanele la care visam în salon, pictate cu modele tradiționale românești în culorile sacre – roșu, negru , dar și cu galben, verde și albastru.

Simbolurile păturilor le-am gasit explicate ulterior astfel [14]: “pe covoarele maramureşene şi pe cele din Banat, găsim adesea mai multe romburi mici cuprinse într-un romb mai mare sau şiruri de romburi, indicând, în primul caz, ideea fecundităţii, iar în cel de al doilea caz, având semnificaţia continuităţii neamului pe linie feminină.”

Este una din explicații, însă poate cea mai practică este legată de faptul că poate ilustra și cercul, care deși este un element fundamental în viața și cultura satului romanesc, este foarte rar întâlnit în țesături datorită dificultății tehnice de execuție (tehnica de încrucișare perpendiculară a firelor, face foarte dificilă realizarea cercului)[15].

Realizez că dacă aș avea un ac în mână și o pânză, sau o bucată de lemn și un cuțit, primele forme pe care le-aș face ar fi linia, triunghiul sau rombul. Asta se întâmplă practic în realitatea imediată de copil sau adult, însă când omul nu se limitează la ea și folosește sau înțelege simbolurile, poate reflecta asupra trecutului, se poate proiecta în viitor sau poate rezolva probleme și deveni creativ. Sună cunoscut pentru omul modern, însă în cazul omului de la sat, simbolistica a avut mereu un rol mai firesc, acela de protecție și acest lucru s-a transmis prin diferite căi (textile, obiecte lemn, constructii, etc) din generație în generație.

Am privit cu alți ochi una din iile pe care le am acasă și care are pe mâneci un model cusut alcătuit doar din două romburi albastre unite vârf în vârf. Oare nu seamănă cu un simbol matematic foarte cunoscut? Simbolul infinit poate?

Simbolul infinit din înlănțuirea unor romburi m-a dus către cea mai cunoscută operă de artă modernă românească dar și universală

“ Forma Stâlpului, simplă între toate, este aceea a unui stâlp de cimitir de la noi, un motiv simbolic arhaic, pe care l-am reluat fără nici o îngâmfare de artist, așa cum l-am aflat din bătrâni”, mărturisea sculptorul Brâncuși.

În 1920, în grădina vilei prietenului sau Edward Steichen de la Voulangis, în apropierea Parisului, Constantin Brâncuși a sculptat și instalat prima versiune a Coloanei infinitului. Măsura 7 metri și 17 centimetri și a fost sculptată în 3 zile, în lemnul unui stejar căzut pe terenul vilei. Ridicarea ei a fost imortalizată de pictorul fotograf Steichen.

Tot din fotografii[16], de data aceasta realizate de Brâncuși la el în atelierele din Impasse Ronsin între 1917 și 1920 se pot observa coloane din lemn cu cate 2, 3, 6 sau 9 module romboidale, modele care au precedat prima versiune instalată pe terenul vilei, arătând preocuparea acestuia pentru această formă și perfecțiune.

Citind Istoria coloanei infinite, de Sorana Georgescu Gorjan[17], realizez că nimic nu este întâmplator în contextul în care primele planuri de a transpune structura au fost în New York din 1926, însă ea a devenit singura sa operă într-un spațiu public doar în Târgu Jiu în iulie 1938*, aproape de sursa formei, cu ajutorul unui inginer român inovator (tatăl autoarei) și cu o structură realizată la Petroșani din materiale extrase din pământul natal.

Iar celebra fotografie din 1937[18] a locației de la Târgu Jiu, facută de inginerul Georgescu-Gorjan, pe care Brâncuși a desenat cu cerneală albastră schița coloanei, îmi spune și mai mult că lucrarea era destinată locului sursei de inspirație. Formele desenate cu stiloul nu au fost romboide, ci mai degrabă curbe, neînchise, permițând o comparație mai degrabă cu o coadă împletită sau cu o funie răsucită.

Numită Monumentul Păcii inițial, monumentul destinat cinstirii eroilor din primul razboi Mondial, a devenit Coloana fără Sfârșit.

Brâncuși a tot căutat să atingă în lucrare “un caracter de perfecțiune definitiv”. Ștefan Georgescu-Gorjan[19] spunea despre despre coloanele artistului că sunt “simbolul nesfârșitului în sine, un simbol quasimatematic al esteticii noi”. Acest lucru s-a făcut în căutarea proporției ideale între latura mică, latura mare și înălțimea unui romboid care a dus la descoperirea “legii armoniei plastice” (1:2:4) pe care a aplicat-o la toate coloanele sale”. Coloana lui Brâncuși a atins idealul “formulei de suplețe”, preocupare similara cu a altor artiști și arhitecți pentru estetica raportului de aur.

În Coloana infinitului, principalul element este romboedrul, cu 4 elemente care au 8 fețe – 8 triunghiuri. Coloana are 15 romboedre și 2 jumătăți, deci 16 în total.

4x8x16=512 triunghiuri de aur sau 8x8x8.

Toate aceste cifre și calcule ne conduc către idea geometriilor sacre, a geometriilor fractale care definesc structurile repetitive din natură, acele arhetipuri geometrice în care se reflectă principiile metafizice și care arată că exista o relație inseparabila între parte și întreg. În anii 90, în cadrul Cenaclului String, profesorul Florin Munteanu, ne deschidea mintea, descriindu-ne teoriile fractale și ținând lecturi despre organizarea naturii și modul în care interacționăm cu ea. Astfel, acum îmi este mai ușor să îmi imaginez că matematica artei și matematica naturii nu pot fi alegeri întâmplatoare ale artistului sculptor. Însuși Brâncuși menționa aceste lucru într-un interviu cu editorul revistei The Arts:

“Fiecare formă din natură e o creatură ce-și are propria viață individuală, propriul caracter individual. Arta trebuie să intre în spiritul naturii: creația face ce face natura, creează organisme în forme și cu existențe proprii”.

Cand am citit și de alegerea lui Brâncuși de a oferi o culoare galben auriu metalizată romboizilor… a fost suficient pentru a începe sa urmăresc și alte elemente de natura non artistică legate de lucrare.

Numarul Φ[20], poate este doar coincidență, poate este un mesaj criptat în proporțiile acestei coloane dar și în alte lucrări ale artistului (eg Poarta Sărutului), însa nu ar trebui neglijate opiniile publicate de Adrian Gheorghiu, Ion Mocioi, matematicianul Nicolae Oancea, Sorin Buliga și alții[21]. Cred că cel mai bine concluzionează memorialistul și eseistul Petre Pandrea[22]:„Socotim că explicaţia omului şi a operei lui Constantin Brâncuşi pune, din punct de vedere metodologic, o serie de probleme criticului literar şi plastic, pe care acesta nu le poate stăpâni cu metoda estetică”.

Interesant a fost și din punct de vedere tehnic cu un raport care menționa că în 1984, dupa 47 ani, cercetările făcute de INCERC[23] au relevat o stare foarte bună a coloanei, a vopsitoriei cu minium de plumb, a metalului stâlpului central (chiar dacă a fost umplut cu beton), dar și a elementelor romboidale din fontă goale pe interior care au fost împănate pe stâlpul central. Similar calculele facute legate de rigiditatea și dinamica structurii în raport cu riscurile seismice au “permis aprecieri favorabile asupra durabilității viitoare”.

Soluțiile tehnice inovatoare și calculele atente ale inginerului Georgescu Gorjan, supervizarea calității materialelor și a manoperei lucrătorilor români, echilibrul dimensiunilor alese ale fiecarui element de catre artist, toate se combină pentru a crea o punte solidă în timp pentru lucrare.

Și într-un mod ironic, ca probă a rezistenței în timp, este faptul că a rezistat la 3 încercări de demolare din partea autorităților comuniste între anii 1949 și 1953[24], ultima pusă în aplicare pentru strângerea fierului vechi de catre un activist local T. Lolescu cu ajutorul unui tractor IAR cu lanturi, în 3 încercări eșuate ( n.a probabil cu un tractor IAR 22 de 38 de cai, model din 1946, cu 1.225 kgf[25])

Am căutat cu mentalitatea unui inginer informații care m-au dus către și mai multe opinii ale unor cercetători, ca să ajung apoi tot la sfatul din suflet al artistului Brâncuși:

“Nu căutați formule obscure, sau mistere. Căci ceea ce va dăruiesc eu este bucurie curată. Contemplați lucrările mele până când le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au văzut. În artă, ceea ce este important este bucuria.”

Dar totuși m-am lăsat în continuare purtat către Mircea Eliade care s-a preocupat într-un mod unic să înțeleaga mesajele artei brâncușiene:[26].

“Este notabil că Brâncuşi nu a ales forma pură a coloanei – care nu ar fi putut semnifica decât soclul, decât temelia cerului, ci, într-o formă romboidală indefinit repetată, pe aceea care o face asemănătoare unui arbore ori a unui stâlp jur împrejur crestat. Cu alte cuvinte, Brâncuşi a dat în vileag sensul simbolic al ascensiunii, fiindcă ne putem imagina că în acest arbore celest avem poftă să ne căţărăm”

Pe urmele “mărgelelor” înșirate la infinit ale lui Brâncuși și pe urmele lui Eliade, am ajuns să citesc piesa de teatru “Coloana nesfarșită” scrisă de Eliade în 1970 la Chicago[27].

Ea începe cum Comisarul și învățătorul aflați în preajma lucrării în construcție, îi cer artistului Brâncuși să reteze coloana la jumătate sau să o încline pentru că sunt copii care urcă pe coloană atrași de înălțimea ei și apoi dispar.

Imi părea ceva cunoscut în tentația copilăriei de a urca în pod, de a gasi ceva acolo, de a privi peste casa mai aproape de cer, de a sta în fân așa cum ai sta pe un nor, de a te pierde de adulți, visând, riscând urcarea unei scări de lemn ce se balansa amețitor, sprijinită aproape vertical, fără să fie prinsă de marginea podului.

„BRÂNCUŞI: Nu e pod. E o coloană. Un stâlp. Stâlpul cerului, aşa-i spuneau oamenii pe la noi și când l-oi sprijini în nori, n-o să i se mai vadă capătul…

O FEMEIE: Dar poţi să mergi pe el?

BRÂNCUŞI: Poţi să urci… dar e greu! Că dacă apuci să urci, nu te mai opreşti și ajungi prea departe.”

Mi am început căutarea dupa una din cele mai simple forme din tradiția cultural românească – rombul. Pas cu pas am descoperit, poate doar câteva părți, acelea care s-au legat pe drum din perspectiva propriei experiențe. Am descoperit documente și lucrări de artă realizate de etnologi, etnografi, scriitori, eseiști, istorici, artiști, toate despre relația românului cu natura, cu istoria lui, ca până la urma să înțeleg, că din ce în ce mai des, ne apucăm să căutam mult în exterior, departe de noi, când avem deja toate răspunsurile în interior și că în cazul meu, rombul îmi era deja parte din totdeauna în satul românesc de suflet Rucăr, pe cărarea nevazută creată de părinți, bunici și străbunici.

Mi-am adus aminte că circula de curând un filmuleț pe Facebook pe care am crezut că l-am trecut ușor cu degetul, însă care se pare că mi-a rămas în memorie. Era o înregistrare cu vocea lui Brâncuși care spunea:

„Arta trebuie să apropie, nu să departeze, să umple, nu să sape prăpăstii în bietele noastre spirite și așa destul de răscolite de întrebări.”

Și odată primit mesajul, un alt citat din Brâncuși m-a purtat deloc întâmplător în timp:

“Aș vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri și grădini publice, să se joace copiii peste ele, cum s-ar fi jucat peste pietre și monumente născute din pământ, nimeni să nu știe ce sunt și cine le-a facut dar toată lumea să simtă necesitatea și prietenia lor, ca ceva ce face parte din sufletul Naturii…”

Ce bine că m-am jucat la Târgu Jiu în Parcul Central când am fost în excursia cu școala…

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Loman,_Alba

[2] Pasărea-Suflet: Studiu de antropologie culturală indo-europeană, 2008, Alba Iulia

[3] Bradul: Ipostaze sacre și laice – de la “arbore-totem” la pom de Crăciun, Iulia Gorneanu, Revista Bibliotecii Academiei Române, An 3, Nr.2, 2018

[4] BP Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae; Ioan I. Russu, Limba traco-dacilor

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Pârnuță

[6] Bradul: Ipostaze Sacre si Laice, Iulia Gorneanu, Revista Bibliortecii Academiei Române, Anul 3, Nr. 2, iulie-decembrie 2018, p. 75-85.

[7] https://www.youtube.com/watch?v=2b_xMVbUELwStâlpi funerari – Eugen Gavrilă, Loman, jud Alba

[8] https://ro.wikipedia.org/wiki/Legiunea_a_XIII-a_Gemina

[9] Pasărea-Suflet: Studiu de antropologie culturală indo-europeană, 2008, Alba Iulia

[10] Pasărea-Suflet: Studiu de antropologie culturală indo-europeană, 2008, Alba Iulia

[11] Zelenciuc V., Bâtcă M., Universul lumii țărănești înscris întrun romb. În: Revista de

Etnologie, 2001, p. 8

[12] Semnificația motivelor decorative în iconografia ornamentală- Ludmila Moisei, Chișinău, 2024; Arta tradițională maramureșeană și simbolurile ancestrale – Rombul, funia răsucită, Delia Anamaria Răchișan, Buletin Științific, Fascicula Filologie, Seria A, Vol XXVIII, 2019

[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Rucăr,_Argeș

[14]Ivan Evseev, Dicționar de magie, demonologieși mitologie românească, Ed. Amarcord, Timișoara, 1997

[15] Perpetuarea rombului în arta tradițională românească, Lucia Adăscălița, Viorica Cazac, Art and Design No2, 2022, (Gheorghiță, Ziarul Cultura)

[16] Brancusi, photographer, Ed Agrinde, 1979 –

[17] Istoria coloanei infinite, Sorana Georgescu-Gorjan, Ed. Destin, 2001

[18] https://adevarul.ro/stiri-locale/timisoara/schita-originala-a-coloanei-infinitului-a-fost-1662312.html

[19] Ștefan Georgescu-Gorjan – Amintiri despre Brâncuși, Scrisul Românesc, Craiova, 1988

[20] Φ (phi majuscul) sau φ(phi minuscul), sectiunea de aur, raportul de aur, proportia de aur, fi, este primul numar irațional descoperit și este egal cu 1.618033

[21] Mocioi Ion. Brâncuşi ansamblul scluptural de la Targu Jiu, 1971; Ramiro Sofronie. Brâncuşi şi obsesia gravitaţiei; Sorin Buliga. Brâncuşi. Filosofie, Religiozitate şi Artă. Editura Semănătorul, 2009; Nicolae Oancea. Brâncuşi piragoreicul. Editura Eminescu. 2004.

[22] Petre PANDREA, Brâncuşi: Pravila de la Craiova; etica lui Brâncuşi, Ed. Vremea, Bucureşti, 2010,

[23] Ingineria coloanei infinite de la forma data de Constantin Brancusi la structura inovativa realizata de inginerul Stefan Georgescu Gorjan, Dr. ing Emil Sever Georgescu, Buletinul AGIR 1/2019

[24] https://historia.ro/sectiune/general/coloana-fara-sfarsit-era-cat-pe-ce-sa-si-gaseasca-569722.html

[25] 8,800 kgf aplicate conform Istoria coloanei infinite, Sorana Georgescu Gorjan, Editura Destin, 2001, p31

[26] Mircea Eliade, Brancusi et les mytologies, in Témoignages sur Brancusi, Paris, 1967

[27] Coloana Nesfârșită, Mircea Eliade, Revista Scriitorilor Români, septembrie, 1970, nr. 9