Infinitul în opera lui Eminescu

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum

soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.”

Mihai Eminescu.

Cunoaștem din biografia sa, că în anul 1869, la data de 2 octombrie, Mihai Eminescu se înscrie la Universitatea din Viena – Facultatea de Filozofie, ca student extraordinar la îndemnul tatălui să, Gheorghe Eminovici. Diferenţa dintre un student extraordinar şi unul ordinar este că studentul extraordinar nu avea fixate materiile ce trebuiau studiate şi nu dădea examene de sfârşit de semestru, ceea ce i-a convenit, pentru că el a studiat şi aprofundat materii ce nu-i aparţineau facultăţii la care era înscris. Imediat la Viena, devenind student, se înscrie în ambele societăţi studenţeşti, “România” şi “Societatea literară şi ştiinţifică”. Reuşeşte împreună cu Slavici să contopească cele două societăţi studenţeşti româneşti, formând societatea “România Jună”, una singură unde Slavici este ales preşedinte, iar Eminescu bibliotecar. La cafeneaua “Troidl”se adunau majoritatea studenţilor români din toate provinciile româneşti (cca. 100 studenţi, unde discutau diferite probleme importante ale vieţii politice, culturale, economice, etc. din ţară). Pe lângă foarte multe activităţi culturale, ştiinţifice, economice, politice ce le desfăşura studentul Eminescu la Viena, nu evită să neglijeze poezia, publicând numeroase poezii în revista ieşeană “Convorbiri literare”, condusă de Iacob Negruzzi. Publică în anul 1870 poezia “Venere şi Madonă” şi poezia “Epigonii”, unde redactorul “Convorbirilor literare” îl acceptă, declarând: “Meritul poetic e incontestabil”. Cu prilejul unei întâlniri surpriză la Viena, redactorul “Convorbirilor literare” Iacob Negruzzi îi dăruie tânărului poet Eminescu opera completă a lui Schopenhauer.

Așadar, aici el audiază cursuri, citește și află de la filosofii presocratici, despre ideea de infinit care este legată de căutarea primului principiu ( apa, aerul, focul, pământul și numărul). Conceptul de infinit, derivat din adjectivul latinesc infinitus, -a, -um (nesfârşit, nemărginit, nedeterminat), este o dominantă esențială a cel puţin patru domenii ale spiritului: filosofia, matematica, fizica şi teologia.

Așa se explică atracția poetului spre matematică și fizică, pentru a găsi un răspuns la căutarea sa. Fiecare dintre acestea încearcă să decripteze esenţa ultimă a lumii, chiar dacă diferă denumirile: principiul prim (arche), ideea de Bine suprem, cauză primă, Primul motor (Primum movens), Dumnezeu, Absolut, Nedeterminat, act pur, substanţă, Ideal Transcendental, Fiinţă supremă, limită, număr.

La Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică. Platon vorbeşte de caracterul suprainteligibil al Binelui ca sursă transcendentă a lumii inteligibile, coordonează activitatea cognitivă a intelectului. Intelectul contemplativ (Nous) nu este altceva decât facultatea prin care spiritul ia act de transcendenţa şi suprainteligibilitatea ideii de Bine

La Aristotel problema infinitului e tratată într-un mod paradoxal. Pe lângă argumentele pe care le aduce în favoarea infinităţii (infinitatea timpului, infinitatea numărului, inepuizabilitatea naşterii şi distrugerii, diviziunea nelimitată a mărimilor etc.) Aristotel pune bazele conceptuale ale unei entităţi transcendente în ordine calitativă și transpune în plan cosmologic dihotomia intelegibil-sensibil.

Evul mediu scolastic transferă tema infinitului din zona matematicii şi logicii în spaţiul gândirii teologice. Augustin şi Origen reiterează ideea aristotelică a finitudinii lumii. Dumnezeu este singura entitate care se bucură de atributul infinităţii.

Descartes afirmă infinitatea voinţei libere ca facultate a fiinţei umane, dar şi existenţa implicită a infinitului în finit, ceea ce îl face perfect cognoscibil.

Spinoza, vorbește de substanță prin prisma infinităţii: „Prin Dumnezeu înţeleg existenţa absolut infinită, adică substanţa alcătuită dintr-o infinitate de atribute, fiecare din ele exprimând o esenţă eternă şi infinită”

Leibniz extinde infinitatea la aspectul intensiv al universului: monada ca substanţă simplă, ca arhetip al existenţelor, prin care justifică perfecţiunea prezenței coerente cosmice („cea mai bună dintre toate lumile posibile”). Monada, ca arhetip al existenţelor, nu poate avea decât un regim infinit.

Prin infinit, Hegel înţelege nu infinitul unei colecţii matematice, ci infinitul definit de Spinoza ca infinit absolut, ca afirmaţie pură, fără negaţie şi limitaţie. Dar substanţa spinozistă, fiind absolut afirmativă, nu putea justifica devenirea care implică negaţia.

Hegel rezolvă această problemă prin raportul dintre determinare şi nedeterminare. Determinarea este negaţia, în timp ce nedeterminarea este absenţă a negaţiei. Dar pentru că orice determinare este şi afirmaţie, orice nedeterminare înseamnă şi absenţă a oricărei negaţii. Ca absenţă a oricărei negaţii, nedeterminarea este fiinţă pură. Spre deosebire de Spinoza, care păstrează afirmaţiile eliminând negaţiile, Hegel elimină şi negaţiile şi afirmaţiile, rămânând astfel nu numai neantul pur, ci şi fiinţa pură.

Pentru Immanuel Kant infinitul este o idee regulativă (nu constitutivă) a raţiunii pure, o expresie a creativităţii subiectului cunoscător. Kant elimină infinitatea divină din orizontul cognitiv al omului. Și susține că raţiunea unifică multiplicitatea conceptelor pure ale intelectului. Această idee supremă a raţiunii, ipostaziată, devine Ideal transcendental (vezi: Critica rațiunii pure). Kant susținea că toate doctrinele filosofice, inclusiv a sa, răspund la aceste trei întrebări: 1) Ce pot să știu? 2) Ce trebuie să fac? 3) Ce pot să sper? Răspunsurile lui Kant combină știința empirică modernă (de exemplu cea a lui Newton) și o anumită încredere în raționalitate dincolo de experiență, lucru ce i-a permis să devină o figură centrală în filosofia modernă, concluziile sale având consecințe extinse: de la metafizică, la etică, politică.

În perioada studiilor vieneze, gânditorul german Arthur Schopenhauer, (filozoful-poet) prin scrierile sale, devine favoritul tânărului Eminescu şi preocuparea sa principală. Le recomandă prietenilor „să-l citească pe Schopenhauer”, punând în discuţie ideile acestuia pe care le regăsim în opera genialul nostru poet. El adoptă ideea fundamentală a marelui filosof german, că totul e prezent şi că trecutul şi viitorul aparţin doar imaginaţiei noastre. Mai târziu, academicianul Tudor Vianu avea să afirme că „Schopenhauer e mai mult un izvor literar pentru Eminescu, decât unul ideologic”. De pildă comparaţia cu „soarele care apunând răsare aiurea”, întâlnită la A. Schopenhauer, Eminescu o foloseşte în poezia „Cu mâine zilele-ţi adaogi”, dar o amplifică şi o speculează, evident, cu arta sa poetică. Sunt multe alte exemple care ne demonstrează faptul că poetul nu numai că aprofundase cugetarea filosofului, dar şi reţinuse din ea ceea ce i se păruse impo rtant,cu propria lui sensibilitate şi cugetare.

Vom vedea că influenţa filosofului german se constată în linia cugetării eminesciene, de pildă în Sărmanul Dionis, unde aflăm un puternic răsunet al categoriilor filosofice schopenhaueriene. Moartea considerată ca o continuitate a vieţii, transmutarea sufletelor, lumea concepută ca un vis al sufletului, relativitatea timpului etc.

După această minimă incursiune printre filozofii studiați de Eminescu, aduc de la bun început privitor la acea parte care vizează titlul de mai sus, o propunere: hai să-l cunoaștem pe Eminescu prin intermediul celebrei Rosa del Conte, eminescolog, critic literar de renume, devenită membră a Academiei române, care scrie în volumul „Eminescu sau despre absolut” când se referă la poezie, citez: „ nu poate fi înţeleasă în afara atmosferei ideologice, adică a humusului filozofic, etic şi social în care se naşte şi din care se hrăneşte. A fi vrut să se facă din Eminescu „il poeta rumena della foresta e della polla“ („Poetul român al codrului şi al izvorului“), al iubirii şi al melancoliei romantice, al muzicalităţii mângâietoare înseamnă a fi lăsat să scape elementul esenţial al măreţiei sale. Problema cea mai acută rămâne mereu, pentru el, determinarea raporturilor dintre Dumnezeu şi lume, dintre existenţa definită ca vremelnicie şi Fiinţa identificată cu Veşnicia: şi totuşi, el este mai cu seamă poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Abso­lut. Acestei exigenţe îi este subordonată întreaga sa lume lirică, la acea viziune se îndrumă toate compunerile lui, chiar şi acelea care pot să pară numai un tablou idilic sau o pură efuziune muzicală. ”

Cunoscător al limbii germane, Eminescu traduce din marile opere literare ale lumii inclusiv din Imnele Vedice – cea mai veche operă din literatura indiană (în limba sanscrită) din care s-a păstrat Rig-Veda compusă între anii 1.700 – 1100 î.Hr. Cele 1.028. de imnuri care o compun datează în mare parte din perioada luptelor populațiilor ariene invadatoare împotriva autohtonilor. Unele din aceste străvechi scrieri se rostesc și azi ca rugăciuni Hindu fiind unele din puținele texte extrem de vechi ale lumii cu întrebuințări contemporane.

Pe Eminescu îl impresionează profund cosmogonia descrisă în aceste scrieri, mai exact Imnul Creației.

Constantin Noica, în Sentimentul românesc al ființei, afirma că: „….sub influența mai ales a gândirii indiene, Eminescu a putut da uneori neființei o expresie poetică deosebită și titluri filosofice mai mari decât merită ea…. așa cum se întâmplă în Scrisoarea I“; iar Nichifor Crainic, în Spiritualitatea Poeziei Româneşti, scria că o parte din „Scrisoarea I a lui Mihai Eminescu e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste“: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,/Pe când totul era lipsă de viață şi voință,/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.“ (Scrisoarea I) și continuarea:
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.”

Punctul de care vorbește Eminescu este Universul observabil, la începutul lui, când tot ceea ce vedem pe cer era înghesuit într-un spațiu mai mic decât un vârf de ac, era materia condensată. Negura eternă „se desface în fâșii” consecință a Big Bangului. Desigur, el a fost influențat și de ideile filozofice ale creației din nimic „Creatio ex nihilo”, cum i se mai spune menționate în Biblia creștină care descrie cum Creatorul a făcut tot cosmosul din nimic (așa cum vom vedea mai jos).

Într‑adevăr, aceste versuri eminesciene seamănă cu imnul brahmanic:Imnele vedice – Rig Veda-Imnul Creațiunii (traducere Mihai Eminescu) pe care îl transcriu aici:

„Atuncea neființă, ființă nu erau

A cerului mare, boltitul cort din ceriu

Ce-acoperea atuncea ?…Și-n ce se ascundeau

Acele-acoperite….Au în noianul apei

Au în genune….

Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor

Și noaptea-ntunecată de ziua cea senină

Nu era despărțită

Și fără de răsuflet sufla în sine însuși

Ne mai numitul Unul…..Și-afară de aceste

Nimic n-a fost pe-atuncea

Și-atât de întuneric era, ca un okean

Neluminat, și totul era adânc ascuns

În început. Și unul, învăluit în coaja-I

Uscată, prinde viață din tainica căldură

Ce singur el o are,

„Atunci nici Neființă n‑a fost şi nici Ființă,
Căci nu era nici spațiu, nici cer, şi nici stihie”

De asemenea, această idee o găsim și în următoarele versuri din Rugăciunea unui dac:
„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viață dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;“
care se aseamănă cu strofa a doua din acelaşi imn vedic:
„N‑a fost nici Nemurire, căci Moartea nu‑ncepuse
Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.“
Mai puțin cunoscut sau analizat este faptul că există asemănări ale versurilor eminesciene („La‑nceput, pe când ființă nu era, nici neființă“) cu fragmente de text din Sfânta Scriptură, atât a Vechiului Testament: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul…“ (Fac. 1,1), cât și a Noului Testament: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan. 1,1).
Părintele Stăniloae a explicat sintagma „La început“: „Expresia biblică «La început» indică prima unire a lui Dumnezeu și a veșniciei Sale cu timpul. […] «La început» înseamnă atât începutul coborârii lui Dumnezeu la timp, cât și începutul timpului care ia ființă prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. «La început» e prima clipă a dialogului lui Dumnezeu coborât la creatură, cu creatura care începe drumul ei temporal. Platon* utiliza termenul «deodată»: «Deodată, această realitate ciudată stă la mijloc între repaus și mișcare. El nu e timp, e punctul de ajungere și punctul de plecare al celui în mișcare, care își schimbă mișcarea în odihnă și al celui nemișcat, care își schimbă odihna în mișcare».

Sfântul Vasile cel Mare a remarcat notația lui Platon: «Poate pentru iuțeala și netemporalitatea creației s‑a spus «la început», fiindcă începutul e indivizibil și fără extensiune. Căci precum începutul drumului nu e încă drum și începutul casei nu e deja casă, așa și începutul timpului încă nu e timp. […] Deci pentru ca să învățăm că lumea a luat ființă în mod netemporal, deodată cu voirea lui Dumnezeu, s‑a spus la început». […] «Deodată» al lumii e «deodată» al voirii divine ca lumea să fie. […] Astfel, timpul nu există decât prin relația lui cu voirea lui Dumnezeu, cea mai presus de timp. Timpul nu există de la sine, din eternitate, fără voia divină, ci își are originea în voirea divină, într‑un «deodată» al consfințirii acestei voiri. Dar timpul nu numai începe, ci și durează prin voirea divină. […] Astfel, începutul timpului înseamnă începutul lucrurilor create. […] Timpul ce urmează începutului nu durează prin sine, precum nici începutul lui nu apare de la sine. […] La fiecare apariție a unei ordini în existență, Dumnezeu zice: «Să fie», arătând prin aceasta că dă putere specială acestei noi ordini create. Creația se încheie cu crearea omului, întrucât ea nu e întreagă până ce Dumnezeu îi descoperă sensul ei în om. Omul apare numai la sfârșit, pentru că el are nevoie de toate cele anterioare. Iar cele anterioare nu își găsesc sensul decât în om“ (vezi Sf. Părinte Stănioaie – Dintru neființă spre ființă întru FIINȚĂ)
De fapt, Eminescu însuși folosește acest termen „deodată“ în cea de‑a doua secvență a cosmogoniei, consacrată nașterii lumii și timpului, respectiv istoriei Universului:
„Dar deodat‑un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată‑l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu‑acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…“
Aminteam că există asemănări ale versurilor eminesciene – „La‑nceput, pe când ființă nu era, nici neființă“și cu texte din rugăciunile aflate în cultul Bisericii.
Prima rugăciune, din cadrul Sfintei Liturghii, care are în conținutul ei învățătura biblică a creației din nimic, este a cântării celei întreit‑sfinte: ,,Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinți Te odihnești, Cel ce cu glas întreit–sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru neființă întru ființă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi (spre) asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l‑ai împodobit; Cel ce dai înțelepciune şi pricepere celui ce cere şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăința spre mântuire…“;
Mărturisirea aducerii din inexistență la existență de către Dumnezeu este făcută într‑o rugăciune și spre finalul Sfintei Liturghii: ,,Mulţumim Ţie, Împărate nevăzut, Cel care pe toate le‑ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le‑ai adus….”
Rugăciunea a doua din slujba Tainei Sfântului Botez cuprinde aceeași învățătură: ,,Mare ești Doamne și minunate sunt lucrările Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale. Că Tu, de bunăvoie, pe toate aducându‑le dintru neființă întru ființă, cu puterea Ta ții făptura și cu purtarea Ta de grijă chivernisești lumea“.

Perioada vieneză este desigur cea mai fecundă în ceea ce priveşte asimilarea cunoștințelor ştiinţifice, dar Eminescu fiind o fire reflexivă, prin excelenţă, trebuie să fi meditat multă vreme, poate toată viaţa la aceste minunate concepte ale cunoaşterii.

În poezia Mortua est (publicată în anul 1871)poetul sugerează că timpul este un inamic puternic al ființei umane și că, în cele din urmă, inevitabila noastră „moarte” nu este altceva decât o întoarcere la starea noastră anterioară, înainte să fim născuți, adică la o scânteie divină, o energie.

Aici el abordează tema morții și trecerii timpului, precum și ideea de nemurire. Poetul adoptă ideea că, deși trupurile noastre trecătoare pot fi distruse, spiritul și energia noastră au capacitatea de a persista într-o formă invizibilă dar capabilă să revină cândva în alt trup. Cu toate acestea el este cuprins de îndoială:„Ş-apoi… cine ştie de este mai bine/A fi sau a nu fi… dar ştie oricine/Că ceea ce nu e, nu simte dureri,/Şi multe dureri-s, puţine plăceri.”

Prin urmare, tema centrală a poeziei „Mortua est!” este una complexă și profundă, explorând concepte importante legate de existența umană, moarte, timp și nemurire, toate sunt abordate cu profunzime și sensibilitate de către Mihai Eminescu:
„A fi? Nebunie şi tristă şi goală;
Urechea te minte şi ochiul te-nşală;
Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic.
Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.”

În poezia „Memento mori” după o trecere în revistă a istoriei omenirii cu ridicarea și decăderea marilor imperii, poetul are mai multe momente de contemplare, și la un moment dat se oprește asupra măreției omului și mai ales a gândirii sale, a infinitului din gândirea sa ca om, care îl ridică deasupra Universului și îl face stăpân al acestuia:

„Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare,/ Dar a omului gândire să le măsure e-n stare…/ Cine-mi măsur-adâncimea dintr-un om?… nu dintr-un gând/ Neaprofundabil. Vană-a-nvățăturilor ghicire./ Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire,/ Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ.”

Este mai mult decât tulburătoare această comparație între micimea omului făcut din țărână „o mână de pământ” și măreția sa creativă conferită de gândire, care îl asemuiește întregului Univers și chiar îl pune deasupra lui. O gândire filozofică de dimensiuni colosale pe care numai Eminescu era în stare s-o transpună în inegalabilele sale versuri.

„Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ” om făcut din dragoste „chip după asemănarea noastră” al cărui izvor al înțelepciunii vine de la Dumnezeu, pe care doar geniul îl gândește, omul cu firea lui pământească nu-l poate cuprinde:„Vai! În van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!/ Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire/ Și icoana-ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns.”

În nuvela Sărmanul Dionis, prima nuvelă fantastică din literatura română, scrisă în timpul studiilor la Viena, (când Eminescu era puternic influențat de lecturile scrierilor filozofului Arthur Schopenhauer) publicată în 1872 în revista Convorbiri literare, Iași, asistăm la cugetări profunde ale personajului Dionis, care în contemplare devine călugărul Dan: “...În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, și infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.” La un moment dat al povestirii, Dionis, devenit personajul/ călugărul Dan bate la ușa înțeleptului Ruben, un evreu învățat, pribegit din Spania în Polonia, unde, neputând fi învățător public, pentru că rămăsese în legea lui, fusese chemat de Domnul Moldovei ca dascăl de matematică și filozofie la Academia din Socola. Autorul îl descrie plin de respect, ca pe un bătrân de o antică frumusețe: „frunte naltă, pleșuvă, încrețită de gândiri, ochii suri, boltiți adânc în capul cel înțelept, și barba lungă, care curgea de sub adâncii umeri ai obrazului până pe piept… ”

Maestrul Ruben era un bătrân care într-adevăr avea înfățișarea unui înțelept din vechime. „Arătarea lui era liniștită – dar nu blândă; numai în împrejurul gurii musculoase se vedea o dulceață amărâtă de îndoieli.”

Călugărul Dan e unul din școlarii Academiei, discipol al maestrului Ruben, care-i împărtășește toate îndoielile, dar și toate descoperirile lui tăinuite. Un scurt fragment, pentru o mai bună înțelegere a mesajului, merită urmărit: „Înțeleptul evreu se uită cu oarecare curiozitate la fața visătoare a lui Dan.

– Ei?
– Pe deplin așa cum mi-ai spus-o, dascăle – zise Dan – azi sunt încredințat că vremea nemărginită este făptură a nemuritorului nostru suflet. Am trăit în viitor. Îți spun, acuma am doi oameni cu totului deosebiți în mine — unul, călugărul Dan, care vorbește cu tine și trăiește în vremile domniei lui Alexandru-vodă, altul cu alt nume, trăind peste cinci sute de ani de acum înainte.

– În șir, răspunse Ruben, poți să te pui în viața tuturor inșilor care au pricinuit ființa ta și a tuturor a căror ființă vei pricinui-o tu. De aceea oamenii au o simțire întunecată pentru păstrarea și mărirea neamului lor. Sunt tot ei cei care renasc în strănepoți… Și asta-i deosebirea între D -zeu și om. Omul are-n el numai [în] șir ființa altor oameni viitori și trecuți. D-zeu le are deodată toate neamurile ce or veni și ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăși, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuși, ori asemenea roții ce deodată cuprinde toate spițele, ce se-ntorc vecinic. Și sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucată cu bucată. Închipuiește-ți că pe o roată mișcată-n loc s-ar lipi un fir de colb. Acest fir va trece prin toate locurile prin care trece roata învârtindu-se, dar numai în șir, pe când roata chiar în aceeași clipă e în toate locurile cuprinse de ea.

– Sunt încredințat, dascăle, în privința vremii, dar nemărginirea – spațiul?

– Tot ca vremea, bucată cu bucată poți fi în orice loc dorit, pe care n-o poți părăsi neumplută. Știi că în puterea unei legi: Nu este spațiu deșert. Dar este un mijloc pentru a scăpa de această greutate… o greutate impusă de trecătorul corp omenesc. Ai văzut că în om e un șir nesfârșit de oameni. Din acest șir lasă pe unul să-ți ție locul pe câtă vreme vei lipsi din el. Se înțelege că acesta nu va putea fi întreg căci, întreg fiind, ți-ar nega existența ta. În faptă însă, omul cel vecinic, din care răsar tot șirul de oameni trecători, îl are fiecare lângă sine, în orice moment — îl vezi, deși nu-l poți prinde cu mâna — este umbra ta. Pe o vreme vă puteți schimba firile — tu poți să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ți dă ție firea ei cea vecinică, și, ca umbră înzestrată cu vecinicie, capeți chiar o bucată din atotputernicia lui Dumnezeu, voințele ți se realizează după gândirea ta… se-nțelege, împlinind formulele, căci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumii, formule pe care le ai toate scrise în cartea ce ți-am împrumutat-o.

– Meștere Ruben, oare când voi ajunge să pricep adâncimea ta?
– Adâncimea mea tu o ai în tine, numai încă nedescoperită. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic dacă n-ai fi de firea mea? Crezi că te-aș fi ales de discipol al meu de nu te știam vrednic și adânc? Tu ești ca o vioară în care sunt închise toate cântările, numai ele trebuiesc trezite de-o mână măiastră, și mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu.”

Trebuie să subliniez că iudeii cred în reîncarnare ca și gnosticii sau budiștii, așa că ceea ce aflase Eminescu din studiul filozofiei orientale, privind soarta sufletului după moarte, exprimă prin gândurile maestrului Ruben. Un alt dialog, de fapt un monolog cu umbra sa, are Dan când se afla singur în odaie la lumina unei lumânări:

„Lampa sa fâlfâia mai fantastic, literele bătrâne ale cărţii căpătau înţeles şi se introduceau în visuri şi-n cugete ce-i umpleau capul fără de voinţă, umbra lui începu iar a prinde conturele unei icoane în oloi, cu fruntea naltă, palidă, pleşuvă, cu buze vinete, cu părul de câteva fire sure, cu privirea fixă şi profundă, pe care şi-o ţinti lung asupra cărţii deschise înaintea lui Dan. Umbra lui îi şoptea în gânduri lungi tocmai ceea ce voia el să i se răspundă.
– Tu ştii – cugetă umbra şi el îi auzea cugetările – ştii bine că sufletul tău din începutul lumii şi până acuma a făcut lunga călătorie prin mii de corpuri din care azi n-a mai rămas decât praf. El singur n-o ştie, pentru că de câte ori s-a întrupat din nou, de atâtea ori a băut din apa fără gust şi uitătoare a Letei; şi nimeni nu l-a însoţit în uitita lui călătorie decât eu — umbra corpurilor în care a trăit el, umbra ta; cu fiecare ducere la mormânt, cu fiecare naştere am stat lângă ele; am stat la leagănul, voi sta la mormântul tău. Sufletul tău, fără ca azi să şi-o aducă aminte, a fost odată în pieptul lui Zoroastru, care făcea ca stelele să se mute din loc cu adâncul grai şi socoteala combinată a cifrelor lui. Acea carte a lui Zoroastru, care cuprinde toate tainele ştiinţei lui, stă deschisă înaintea ta. Veacuri au stat s-o dezlege şi n-au putut pe deplin, numai eu pot s-o dezleg, pentru că vorbeam din perete cu Zoroastru cum vorbesc astăzi cu tine.
Dan văzu clar despărţirea fiinţei lui într-o parte eternă şi una trecătoare. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. El întoarse şapte foi şi umbra prinse conturele unui bas-relief, mai întoarse încă şapte şi umbra se desprinse încet, ca dintr-un cadru, sări jos de pe perete şi sta diafană şi zâmbitoare, rostind limpede şi respectuos: Bună sară! Lampa cu flacăra ei roşie sta între Dan şi umbra închegată.
– Să urmăm – zise umbra torcând mai departe firul gândirilor sale, gândiri pe care Dan le auzea ca şi când ar fi fost propriile lui cugetări. Apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea şi dându-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rând, uitând cu desăvârşire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotştiutor şi, cu ajutorul cărţii, atotputernic. Tu mă laşi pe mine în împrejurările tale, cu umbra întrupată a iubitei tale, cu amicii tăi; mă condamni să-mi uit vizionara mea fiinţă; iar tu întreprinzi o călătorie cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumii ţi-ar plăcea… în lună de pildă. Acolo vei trăi un secul şi ţi se va părea o zi. Ba poţi să iei şi pământul cu tine, fără ca să te supere. Îl prefaci într-un mărgăritar cu toartă şi-l anini de salba iubitei tale; şi crede-mă că de mii de mii de ori mai mici, numai proporţiile dintre ei să rămâie aceleaşi, oamenii s-or crede aşa de mari ca azi. Timpul lor? O oră din viaţa ta va fi un veac pentru ei. Clipele vor fi decenii şi-n aceste clipe se vor face războaie, se vor încorona regi, se vor stinge şi se vor naşte popoare, în sfârşit toate prostiile de azi se vor întâmpla ş-atunci, se-nţelege că-n diminuare analogă, absolut însă acelaşi lucru.
– Bine, zise Dan apucând mâna cea rece şi diafană a umbrei, te îndemn însă a scrie memoriul vieţii tale, ca să-l găsesc când voi reveni pe pământ şi să-l recitesc. Tu ai o judecată rece şi vei şti să-mi descrii toată natura vizionară şi înşelătoare a lucrurilor lumeşti; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei strălucită, că e ferice înlăuntrul gingaşelor sale organe, până la omul ce acoperă cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinică care ţine cât istoria omenirii, acel sâmbure negru şi rău care-i rădăcina adevărată a vieţii şi a faptelor sale -egoismul său. Vei vedea cum nu se minte în şcoală, în biserică, în stat, că intrăm într-o lume de dreptate, de iubire, de sfinţenie, pentru a vedea, când murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ură. Ah! cine ar mai vrea să trăiască când i s-ar spune de mic încă, în loc de poveşti, adevărata stare de lucruri în care va intra?
– Chemarea unui filozof? zise umbra surâzând cu amărăciune — foarte bine! Ceea ce zici tu îmi hotărăşte soarta. Îmi voi aprinde lampa ş-oi căuta oameni. Memoriile vieţii mele le vei găsi în saltarul acestei mese, când te vei întoarce. Eu singur voi fi mort şi îngropat când vei reveni tu, căci orele vieţii tale vor fi şir de ani întregi pentru pământ. Întoarce încă şapte file şi ţine-mă de mână! Ce simţi?
– Simt braţele mele pierind în aer şi cu toate astea căpătând puteri uriaşe; simt cum, dezlipindu-se atomele greoaie ale creierilor mei, mintea mea devine clară ca o bucată de soare.”

In cele din urmă lumânarea se va stinge, dar el continuă visarea la lumina lunii, cugetând și trăind misterul nopții de o mișcătoare magie moment care este surprins în următoarele rândurile: „Apoi îşi ridică ochii şi privi visând în faţa cea blândă a lunii – ea trecea frumoasă, clară pe un cer limpede, adânc, transparent, prin nouri de un fluid de argint, prin stelele mari de aur topit. Părea că deasupra mai sunt o mie de ceruri, părea că presupusa lor fiinţă transpare prin albastra-i adâncime…”

În abordarea laturei științifice eminesciene, cea mai concentrată parte o găsim în primul rând în Fragmentarium, unde găsim descrise fenomene, pe care abia acum știința modernă le cercetează.

Pe vremuri, unele concepte ale lui Eminescu au fost catalogate de neștiutori, drept ieșite din obscuritatea bolii, a metanebuniei care i-a fost atribuită, așa cum de altfel asistăm și azi la momente când cei care nu cunosc, batjocoresc cunoașterea veridică a celor instruiți. (Gr.Alexandrescu avea dreptate când scria fabula Boul și vițelul: „ Așa-i stă bine boului, vițel adult/ Să stea la poarta noului, nițel mai mult”.)

Fără îndoială, Eminescu era preocupat de ştiinţele exacte, și sunt numeroase referiri de pildă la domeniul matematic, domeniu fără de care nu există fizică, chimie sau biologie. Cel mai plastic a definit chiar Einstein legătura între matematică și poezie: „Matematica pură este, în felul ei, poezia ideilor logice”. De aceea, Eminescu a căutat cu asiduitate informația științifică în mai multe domenii

rămânând dovezile căutărilor sale în poezii, cum sunt următoarele versuri din poezia „Feciorul de împărat fără de stea”:

„Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească

Lumi, stele, timp și spațiu ș‑atomul nezărit,

Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins,

Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.”

"Atomul nezărit” este o metaforă născută în mintea poetului Eminescu, urmare a audierii cursurilor marelui fizician Ludwig Boltzman, pe când acesta se afla la Viena.

Eminescu nu se oprea doar la exerciţii de matematică ci şi teoretiza ca un adevărat matematician. ”Orice mărime finită faţă cu infinitul este zero. De aceea sentimentul de adâncă nimicnicie care ne cuprinde faţă cu Universul (…). O mărime concretă adunată c-o mărime infinită dă o mărime infinită (…). O mărime concretă divizată printr-o mărime infinită dă zero”, sunt doat câteva dintre reflecţiile lui Eminescu în domeniul matematicii cuprinse într-un vast capitol numit ”Elemente de calcul diferenţial”. Într-un poem intitulat „Teoria ecuaţiunii“, îmbină într-un mod uluitor concepte filosofice cu matematica şi chiar economia. ”Orice moment din viaţa universului e ecuaţiunea momentului următor (…)Nu cunoaştem decât raporturi dintre finit şi finit-ecuaţiunea(…)ecuaţiunea psihologică: lupta şi economia”, sunt câteva dintre constatările poetului în acestă secţiune..

Caiete sale cu însemnări despre legea conservării energiei, gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, stau mărturie în acest sens. Iată ce nota despre legile gazelor;”....dacă ne închipuim aşadar o asemenea masă (de gaz – n.n) răspîndită în spaţiul liber al Universului, unde nici o putere străină ne se exercită asupra ei, atunci moleculele s-ar risipi dintre stele în toate direcţiile în infinit. Dar mişcarea ar fi din ce în ce mai lentă: ea ar scădea în proporţiune inversă cu volumul pe care l-ar ocupa si volumul acesta fiind infinit si mişcarea ar deveni infinit de slabă- NIMICA…” Iată ce aflăm din descoperirile recente: Numărul din iunie 2002 al prestigioasei reviste “Scientific American” publică un excelent articol despre existenţa materiei în spaţiile intergalactice. Iată concluzia acestui studiu: măsurători spectroscopice rafinate relevă faptul că în Univers predominant este “aproape nimicul” (“near- nothingness”), adică o densitate infimă de materie de 1 atom într-un volum de 1 metru cub (şi asta în Universul “apropiat” pentru că pe măsură ce ne îndepărtăm trecînd “into the vast inky blackness beyond the galaxy” densitatea materiei scade la

insignifianta cifră de 10 -11 atomi per metru cub, ceea ce nu mai putem exprima prin cuvinte ci numai prin cifre).Tendinţa este ca ele să se depărteze în continuare unul de altul şi nu să se apropie (“expansiunea” Universului) adică “aproape nimicul” să devină tot mai NIMIC. Aceasta era şi ideea pe care o îmbrățișa Eminescu cu peste 130 de ani în urmă, atât de bine exprimată în poezia Mortua est:

"Cînd sorii se sting şi când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne… “

Cunoștințele poetului în domeniul astronomiei înfloresc în metafore nemaintâlnite, conținând elemente ale teoriei relativității, ca în poezia Luceafărul. Citez:

"Porni luceafărul. Creșteau

În cer a lui aripe,

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger ne’ntrerupt

Rătăcitor prin ele.”

Cum adică, „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.”? Asta sugerează o călătorie de mii de ani-lumină, care pentru Luceafăr durează câteva clipe. În teoria relativității, efectul poartă numele de dilatarea timpului: cu cât călătorim cu o viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât timpul va trece mai încet pentru noi. Astfel, vom ajunge să călătorim distanțe de mii de ani-lumină fiind încă tineri. (aici merită amintit inegalabilul basm românesc: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, care expune această convingere ca făcând parte din subconștientul colectiv).

Numai că, la o privire mai atentă, nu asta s-a întâmplat cu Luceafărul. El nu a călătorit mii de ani-ci doar câteva zile, altfel nu ar mai fi găsit-o în viață pe Cătălina, eroina pentru care cerea Tatălui, Creatorul Universului să renunțe la nemurire.

„ Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/Și pentru toate dă-mi în schimb/O oră de iubire…sugerând aici un alt mare adevăr, și anume că pentru poet, ca pământean, Iubirea este mai presus de însăși viața și nemurirea!

Acum, fenomenele menționate sau descrise de Eminescu sunt analizate prin prisma fizicii cuantice, sunt cercetate cu ajutorul celor mai complexe tehnologii moderne, cu ajutorul cărora, privind spre macrocosmos, Universul mare e vizibilă nemărginirea. Universul mic este chiar omul numit microcosmos, care privit în întregul lui fără să ignorăm capacitatea de gândire și viteza gândului, la fel, nu-i vedem finitul, pentru că el (gândul) scrutează nemărginirea… Prin urmare, suntem puși în situația de a recunoaște infinitul ca fenomen prezent în realitatea din care facem parte. Iată și răspunsul la întrebarea: de ce Eminescu a scris că „noi mergem în infinit".

Infinitul este partea ultimă a materiei, prin care toate obiectele particulare iau forme mărginite sau nemărginite. Deci, atât mărginirea, cât și nemărginirea, nu este infinită, deoarece, orice „măsură” în sine este finită: numerele sunt finite, însă există până la infinit, iar atributele „mai mic”, „mai mare” sau „egal” sunt aplicabile doar cantităților finite și nicidecum infinitului.

Prin prisma unor formule complicate demonstrate de specialiștii în domeniu, puteam afirma că, finitul este componenta conceptului uman, iar infinitul este componenta conceptului divin. Biblia ne spune despre Dumnezeu că, „nimic nu-i lipsește”, deci, este un tot, un întreg, respectiv – infinit.

"Totul în jur e energie. Când vorbim despre univers să vorbim în termeni de : frecvență, vibrații și energie” zice Nicola Tesla.

"Tot ce există nu sunt decât grade a unei stări supuse la modificațiuni în infinit” – zice Eminescu;

"Tot ce există, este o transformare permanentă a energiei” – se subliniază acum în fizica cuantică.

Toate aceste expuneri și multe altele de acest gen, duc la o singură concluzie: trăim într-o realitare holografică! Este ea oare finită sau infinită?

Abordând subiectul a tot ce există prin prisma infinitului eminescian, găsim că, Eminescu analiza „Întregul” prin cunoașterea componentelor acestuia, însă, uneori vedea lumea cu ochii lui Dumnezeu. Bunăoară, în manuscrisul 2275B (Vol.III, pag. 110), are viziuni „de sus” și „de jos” în același timp (la fel cum vedea Sărmanul Dionis lumea (prin ochii lui Dan), în care scrie:

„Dintre miile de termeni imutabili din cari se compune lumea și al căror întreg e egal cu mine, tu ești termenul cel mai mare, tu ești cel mai capabil a te spori, pentru că unul își dezvoltă brațul, pentru a-mi atinge atotputernicia, altul mintea, pentru a-mi atinge atotștiința, altul puterea, pentru a-mi atinge ubicuitatea, iar toți la un loc veți ajunge a fi ca mine, prin iubire între voi, prin coadaptare, numai trebuie să vă mișcați, fiecare mișcare în jurul ei, pentru că Dumnezeu e mișcarea; numai trebuie să vă luminați, fiecare-n înțelesul lui, pentru că Dumnezeu e lumina.”

În conceptul lui Eminescu infinitul nu e concret, ci absolut, iar „principiul fundamental al universului este egal cu absolutul”, ceea ce de fapt este Dumnezeu și, după cum este scris în manuscrisul 2267 (V.III, pag. 91):„Dumnezeu e pretutindenea – are spațiul;el e etern – are timpul; el e atotputernic – dispune de singura energie a universului.”

S-a demonstrat că, la nivel subatomic, toată materia vizibilă este energie. Totuși, o mare parte din materie, savanții au numit-o „materie întunecată”. Știința spune că acest gros al materiei are o structură necunoscută, care nu participă la reacțiile nucleare, deoarece nu este alcătuită din molecule sau atomi. În acest context, apare o întrebare firească: ce este această materie și care-i este compoziția și structura? Și-apoi, altă întrebare: ar putea această ciudată materie să fie compusă din nanogăuri negre? Dar, nici găurile negre nu iau parte la reacțiile nucleare! Fragmentarium ne oferă o explicație cât se poate de rațională. În conceptul lui Eminescu această materie poate fi percepută prin prisma negațiunilor și o explicație găsim în manuscrisul. 2275B (V.III, pag.92):

„În adevăr infinitul, absolutul e neînțeles de mintea noastră. Dar nu trebuie să uităm, că nici ni le închipuim altfel, nici este cu putință de a le esprima decât prin negațiuni. (…) Prin urmare, ceea ce nu este materie este absolutul, este în sine încheiatul, este lipsa de, este ceea ce nu e nici moarte, nici nemurire, nici azi, nici mâni, nici etern, nici trecător, este ceea ce este.”.Și aici am ajuns și ne-am oprit, în expresia biblică EU SUNT CEL CARE ESTE! Răspuns dat de Creator lui Moise, la întrebarea: Cine ești?!

Eminescu a cercetat structura Întregului din interiorul (a)temporalității, nu cu ajutorul tehnologiilor clasice sau performante, ci intuitiv și s-a expus în termeni accesibili acelor vremuri. Prin studiu și concentrare, cu ochiul minții el a văzut materia la scară subatomică și a descris aceste fenomene așa cum le-a perceput conștiința lui. În același manuscris, la numărul 2255 a scris:

„Șema organismului: Crucea cu mijlocul mișcător, formată din direcția celor trei mișcări absolute. Tocmai cele trei mișcări.”

Descrierea acestor trei mișcări sub formă de cruce (proiectată în spațiul 3D – o găsim și în alte expresii eminesciene,

Uimitor! el descrie un fenomen excepțional descoperit cu câțiva ani în urmă de savanții contemporani care au obținut în premieră imaginea vibrației unui foton, Eminescu numindu-o „cu mijlocul mișcător”, deoarece, un foton nu e static, ci vibrează. Cu ajutorul tehnologiilor performante, oamenii de știință au văzut ceea ce Eminescu a văzut cu ochiul minții lui.

Uimitor este și faptul că, imaginea obținută reliefează cu precizie forma celui mai vechi simbol cunoscut încă din antichitate și anume Crucea cu opt colțuri și o forță informațională creatoare o determină să ia această formă miraculoasă sub imperiul vibrației fotonului. Ne întrebăm: Ce stă oare la baza acestei realități, dacă până și particulele subatomice vibrează sub forma Crucii? Ce informație poartă vibrația particulelor respective? Eminescu este într-adevăr fenomenal intuind că în centrul crucii este „șema” adică motorul. Prin vibrația luminii, forța acestui simbol transcende hotarele dimensiunilor multiple, purtând în centrul ei o greutate informațională predestinată și omenirii înainte de înființarea universului, acea „șemă”(sursă, transformator, locul unde se emană o informație) despre care a scris Eminescu, totodată reconfirmând teoria creaționismului…

Lumina are o proprietate fantastică, de care nu s-a știut și anume cea de corpuscul-undă ( sau particulă – undă) adică are caracter dual. Atunci când ne gândim la lumină ca fiind formată din particule, aceste particule sunt numite „fotoni”. Fotonii nu au masă și fiecare poartă o cantitate specifică de energie. Atunci când ne gândim la propagarea luminii ca la o undă, aceasta este o undă de radiație electromagnetică. În ultimă analiză materia nu este nimic altceva decât lumină condensată, chiar corpurile noastre sunt corpuri de lumină.

Sunt atât de multe idei de analizat și evidențiat în manuscrisele lui Eminescu, idei pe care le regăsim exprimate poetic și în alte poezii, dar vreau să închei cu cel mai surprinzător care este manuscrisul cu numărul 2267 care conduce la cunoscuta relație a lui Einstein E=mc2. Iată ce spune acest manuscris: avem un corp cu o anumită greutate, adică masa, pe care il notăm cu „v (puterea de cădere) și mai departe este notată formula: v= md (masa multiplicată cu ridicarea) sau = mc2 (masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la pătrat).” Vedem cum, în manuscrisul lui Eminescu, ecuația apare sub forma v=mc2.

Pentru a înțelege semnificația termenilor, citim în manuscris că: "Mărimea puterii de cădere, v, stă în proporție directă cu mărimea masei m și cu mărimea ridicării ei d".

Cu alte cuvinte, dacă ridicăm un corp de masă m la înălțimea d, acesta va avea o „putere de cădere” proporțională cu m et d. Știm însă, de la mecanică, că energia potențială a unui corp de masă m, ridicat la înălțimea d, este mgd. Deci „puterea de cădere” v este de fapt energia potențială, pe care o putem nota cu E. Avem atunci, în manuscrisul lui Eminescu, formula E=mc2, unde c, ne spune Eminescu, este „repejunea finală”, adică viteza!

Este cunoscută bogata bibliografie care s-a adunat de-a lungul anilor despre opera universală și universalitatea atât de actuală ( în special cea care rezultă din scrierile despre economie, politică, problema țărănească, geopolitică) cuprinse în articolele sale și aș putea cita numele multor critici români sau străini care s-au aplecat și studiat/analizat scrierile eminesciene, dar prefer un citat din monumentalul volum „Istoria literaturii române” gândit și scris de George Călinescu: “Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pâna când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

În concluzie, deși această temă este generoasă lăsând loc multor interpretări, se pare că esenţa Infinitului ca entitate supraexistentă, supralogică, pe care o intuim dar la care nu avem acces total atâta vreme când ne aflăm în această dimensiune, ea rămâne inaccesibilă, scapă sistematic oricărui demers discursiv, fie el filosofic, matematic sau teologic.

Elena Armenescu

Bibliografie:

G. Călinescu- Istoria literaturii române

Rosa del Conte – Eminescu sau despre absolut

Crina Petec Călin – Mihai Eminescu şi fizica modernă

P Osiceanu – Eminescu şi concepte fundametale ale fizicii moderne

Ana Sârbu – Despre transcendența eminesciană

Ion N. Oprea – Lui Mihai Eminescu un dublu Geniu- în poezie şi în ştiinţă!

M Eminescu – wikipedia