Oamenilor le place misterul. Le place să intre în jocuri pe care nu le înțeleg. În desfășurări de întâmplări din care pot câștiga ceva sau pot ieși cu satisfacția că binele învinge răul.

Straniul ascute simțurile. Poveștile cu eroi timizi care distrug dușmani fără scrupule. Descătușarea de energii pentru cauze nobile. Toate la un loc compun un fel de fluid care îți dă speranța, ingredientul magic al jocului de-a viața și moartea.

Personajele mele vin din colțuri disparate de realitate, au fiecare de făcut câte ceva care contribuie la ideea principală, de cele mai multe ori greu de găsit în întreg. Nu am pornit la drum ca să redefinesc lumea, ci am încercat să privesc dincolo de realul imediat, care, de cele mai multe ori este proiecția unui eveniment indus prin televiziune sau presă. Dacă ți se spune de câteva ori un lucru, vei crede în el. Iar faptul că este sau nu adevărat, nu mai are nicio importanță.

Acesta este ultimul meu Indiciu. În toți anii în care am construit personaje, am încercat de fapt să dau la o parte vălul care acoperă lumea în care trăiam și despre care credeam că nu este una singură pentru toți. N-am reușit să distrug sistemul de control ce asigură puterea acelora care îl susțin și îl clădesc zi de zi, după normele de acum clasice ale imaginii. Dar deconspirând faptele, ți-am dat de gândit. Nici religiile, nici războaiele nu au fost reale. Dar tu, cel care încerci să înțelegi, cel care te bucuri altfel în fiecare dimineață, tu ești cheia acestui joc. În funcție de ce faci, realitatea pe care ei o exploatează capătă noi orizonturi.

***

Era o ușă albă, cu bucăți de geam prin care nu puteai privi înăuntru. Urcase treptele verandei și trecuse pe lângă leagănul în care zăcea ultimul număr din The Simi Valley Star. Ciocăni cu putere, de trei ori și se dădu înapoi. De dincolo veni un sunet de papuci târșâiți. Capul lui Philip se iți greoi pe deasupra halatului de casă.

— ’Neața, mormăi privindu-l chiorâș pe musafirul nepoftit.

— ’Neața, Phil, m-am gândit că dacă trec cu o jumătate de oră mai devreme e înțelept. Azi trebuie să te duc la Aeroport.

— Tim, îți mulțumesc, mă grăbesc să fiu gata, mormăi din nou capul ciufulit, de data asta cu mai multă solicitudine. Ia loc până mă schimb.

Tim se așeză lângă ziar și începu să-l răsfoiască. Soarele lumina întreaga verandă și vântul sufla ușor pentru o dimineață de august în California.

Philip închise ușa, o încuie la loc și se duse către baie. Își făcu rapid toaleta și ieși mirosind a lavandă. Fredona o arie din Monteverdi. Înșfăcă valiza în care ținea mașina de scris, adună cele câteva zeci de foi răspândite prin living, verifică luminile, gazul și apa, iar în final alese una dintre cămășile Pinaple cu dungi verzi din comoda cu patru sertare și și-o trase peste cap. Blugii Black Star începuseră să-l cam strângă. Îi dădu jos și luă o pereche de pantaloni de stofă. Pălăria era la locul ei, în cuierul de lângă ușă. Valiza cu haine de schimb — pregătită de cu seară. Puse mâna stângă pe Dr. Tasting în vreme ce cu dreapta înșfăcă balotul de haine cu mâner. Lăsă ușa să se trântească în spatele lui.

— Au găsit cadavrul ciopârțit în douăzeci și patru de bucăți numai bune de pus în formol?

Tim râse sacadat. Așa era Philip, acum abia te băga în seamă, acum te mitralia cu întrebări aiuristice.

Îi deschise ușa din dreapta, de la Mercury-ul cât o barcă, și trecu pe locul șoferului, ocolind botul alungit al mașinii. Philip aruncă bagajele pe bancheta din spate și se făcu comod în fotoliul de piele maronie. Tim porni motorul și demară pe Sepulveda Boulevard, spre ieșirea pe Freeway.

Erau 60 de mile până la LAX. Casele păreau identice în lumina soarelui de dimineață, ici-colo câte un lămâi sau portocal ori o barcă parcată pe trotuar, făcând diferența. Oamenii din Simi, de regulă polițiști în LA, dețineau niște bărci cu pânze pe care le tractau până la ocean, în weekend, într-o supremă evadare din banalitatea cotidiană. Nu era cazul lui Philip, desigur.

Trecură pe lângă un târg de mașini de epocă, unde câțiva colecționari veniseră cu Mustang-urile frumos lustruite. Câteva blonde subțirele se plimbau printre expozanți, împrăștiind reclame volante.

Pe stânga, două echipe de copii se întreceau la meciul de baseball care deschidea campionatul școlar.

Mercury-ul lui Tim trecea de pe o bandă pe alta, făcând acel zgomot inconfundabil al roților la întâlnirea cu marcajele în relief. Ajunse la capătul bulevardului și coti la dreapta, către Sud, pe autostrada care avea un moment de liniște, și intră de pe prima pe a doua bandă.

— Unde o să stai în Carling? întrebă Tim căutând pe scala radioului un post care să se asorteze cu vremea de afară.

— Au multe camere libere la internat pe timpul vacanței, nu trebuie să-mi fac griji pentru asta.

Philip își planifica în memorie capitolele pe care avea să le dezvolte în fața studenților. Fusese solicitat de decanul Universității Tehnice din Ottawa pentru câteva prelegeri de realitate alternativă, și pentru că la mijloc era o prietenie veche cât o viață, nu putuse refuza. În cap i se amestecau imagini din mai toate evenimentele care marcaseră America de pe vremea când Ford începuse producția de serie și salariile erau de cinci dolari pe săptămână. În ultimul timp se retrăsese în orașul de polițiști ca să scape de grijile pe care le avea în mod curent la San Diego. Simi Valley părea să devină cel mai sigur oraș de pe coasta de Vest și asta contribuise decisiv în momentul în care trebuise să aleagă un nou reper, după ce conviețuirea cu Ginger devenise din ce în ce mai greoaie. Era liber din nou, și de data asta voia să facă totul așa cum credea de cuviință, fără niciun fel de compromis.

Rulau de mai bine de jumătate de oră. Clădirile de la MGM și Paramount se profilau undeva în stânga, pe colinele Hollywood-ului, printre palmieri. Perimetrul tocmai fusese deschis pentru turiști, ceea ce făcuse ca traficul să devină insuportabil la orele prânzului, în ciuda celor șapte benzi pe sensul de mers.

Cele două indicatoare suspendate, cât toate zilele, îl făcură pe Tim să aleagă banda din stânga pentru a intra pe autostrada care avea să-l ducă exact la aeroport.

Mașinile veneau din spate cu viteză, iar Mercury-ul părea pierdut în șuvoiul de pe Freeway. O voce gravă intră peste muzică și avertiză cu privire la știrile foarte importante care urmau să fie transmise. Nu se mai auzea nimic. O cortină de liniște se întindea peste frecvența aceea, ca o pânză de păianjen. Philip căută pe scală, însă nu găsi altceva și reveni la vechea locație. Liniștea se sparse din nou:

„Doamnelor și domnilor, vă aducem la cunoștință că o explozie de proporții a distrus podul Coronado din San Diego, în urmă cu zece minute. La acea oră, circulația se desfășura în condiții normale, pe ambele sensuri. Traficul dintre San Diego și Coronado Island a fost suspendat. Echipele de intervenție încearcă să-i salveze pe cei prăbușiți. Vă vom ține la curent cu…”

Vocea se stinse. Tim îl privi nedumerit pe Philip.

— Ce dracu’ e asta?

„Avem noi informații, de data asta de la Cape Canaveral, Florida. La aceeași oră la care podul Coronado s-a prăbușit în San Diego, baza de lansări spațiale de la Cape Canaveral a fost ținta unui atac cu mortiere. Un grup de indivizi mascați a deschis focul asupra uneia dintre laturile bazei, distrugând o rachetă ce urma să fie lansată. La bordul rachetei se aflau trei membri ai echipajului…”

„În Las Vegas, Nevada, am fost informați de corespondentul nostru la Conferința Anuală a Patronilor de Televiziune că o bombă a explodat într-una din sălile complexului Sheraton, ucigând zeci de oameni și rănind alte câteva sute. Pagubele sunt uriașe. Se pare că ne confruntăm cu un atac concentrat asupra Americii”.

— San Diego, Cape Canaveral și Las Vegas? Simultan?! Tim trase pe dreapta tremurând. Ce-i asta, Philip?

— Nu știu ce-i asta, dar pot să-ți spun cine-a făcut-o… Să nu te miri dacă peste zece minute nu va mai circula nimeni pe Freeway. Sau dacă îți vei simți capul greu și vei trage un pui de somn chiar pe locul în care stai. Sau dacă te vei trezi la zece mile depărtare și-ți vei aminti apoi sub hipnoză că ai fost răpit de o navă extraterestră. Sau dacă vei avea senzația că vezi, pentru scurt timp, ochi migdalați și fețe ovale…

— Poți să-mi spui cine-a făcut-o?!…

— Hai să încercăm să prezicem desfășurarea evenimentelor, făcu Philip deschizând portiera și ieșind din mașină.

Tim opri motorul. Se duse lângă Philip, care se sprijinea de caroseria automobilului.

— Primii oamenii pe Lună. Îți amintești? Imaginile televizate arată lumii întregi un individ costumat în astronaut care țopăie pe solul lunar și înfige steagul american în semn de victorie supremă. Totul este difuzat în direct, iar națiunea jubilează. 20 iulie 1969, ora 10:56 p.m. EST. E important! Steagul măsoară 3/5 picioare, e căptușit cu fire, în așa fel încât pare că flutură. Edwin „Buzz” Aldrin îl fotografiază sau îl filmează pe Neil A. Armstrong. Am reușit să-i învingem pe ruși!

Philip vorbea rar, pe un ton jos, iar cuvintele lui intrau direct în creierul lui Tim, care nu înțelegea ce legătură avea prima aselenizare umană cu cele trei atacuri din acea zi. Totuși, nu îndrăzni să-l întrerupă. Philip știa să pună lucrurile împreună.

— Știi ceea ce trebuie să afli. Ăsta e secretul. Ții minte ceea ce vezi, este foarte important. Nu ții minte un miros sau o atingere, dar îți amintești perfect o imagine, corect?

— În momentul ăsta s-a declanșat un eveniment. Nimic nu va veni ca să-l acopere. El este prezent în capul tău, pentru că ai auzit la radio că trei puncte de pe harta Americii au fost ținta unor explozii în care au murit oameni, adică cei alături de care tu lupți ca să rămâi american. Dacă dai drumul la televizor, ceea ce nu-i cazul aici, vei vedea că se vorbește peste tot despre atacul terorist asupra Americii. Va apărea Președintele ca să asigure oamenii că Guvernul face tot posibilul pentru a-i pedepsi pe vinovați. Se vor trimite condoleanțe familiilor îndurerate, se va face apel la solidaritate, se vor deschide conturi, se vor aloca fonduri de la bugetul federal. Se va redifuza apoi filmul tragediei, vor apărea făptașii, iar visul american va triumfa dincolo de orice obstacol. Adevărul, Tim, este că nimic nu-i adevărat. Nimic din toate astea nu se petrece! Nu se petrece daca nu deschizi radioul sau televizorul, dacă nu vorbești cu ceilalți despre cele întâmplate sau dacă nu te gândești la asta. Privește în jur. Ce vezi? Pe Freeway nu prea mai trec mașini, pentru că lumea stă acasă și se uită la televizor, cerul e la fel de albastru, vântul bate la fel de ușor, poate că s-a mai încălzit puțin. În tot acest timp, nimeni nu se mai gândește la accidentul de șalupă pe care miliardarul de carton Scott Eilersen l-a avut noaptea trecută la Asuncion Bay. Nici la răpirea și sechestrarea lui Liz Sarret, fiica senatorului de Wisconsin. Toate aceste evenimente s-au pierdut, acum e un nou punct zero, de la care o pornim cu toții. Înțelegi?

Tim îl privea descumpănit. Lucrurile pe care Philip le povestea cu gravitate aveau logică, dar o asemenea logică, încât simțea frisoane pe șira spinării. Nu se dezlipise de ecranul televizorului la 22 noiembrie 1963, când John F. Kennedy fusese asasinat în Dallas. Imaginile îi rămăseseră întipărite pe retină, la fel și chipul uscat al lui Lee Harvey Osvald, presupusul asasin care părea că nu înțelegea nimic din cele petrecute.

— Să continuăm. Cele trei atacuri, reale sau nu, au fost organizate de cineva. Dacă le acceptăm ca fiind reale, înseamnă că niște teroriști s-au coordonat în așa fel încât au reușit o acțiune de anvergură, fără să poată fi împiedicați de FBI, CIA și alte organisme, cu un anumit scop. Care să fie acel scop? Ce-ar fi urmărit acești presupuși teroriști prin acțiunea lor? Și-au riscat viețile. A fost o acțiune foarte bine coordonată, pentru că o prezumție de coincidență nu stă în picioare. Au distrus niște simboluri americane ca să ce? Ca să amendeze o politică externă defectuoasă?! Să fim serioși… Va apărea un cineva care va revendica atentatul, altfel nu va avea sens acțiunea de ripostă, pentru că nu te poți răzbuna la întâmplare. Fie ea și artificială, organizația asta care își va asuma loviturile va avea legătură cu o zonă geografică. Riposta va fi adresată acelei zone, pentru că nimeni nu scapă nepedepsit după un asemenea act. America își trimite trupele, face acțiuni diplomatice fulger și schimbă, probabil, un regim. Ca să ce? Să extragă petrol? Să tragă conducte prin zone de influență americană? Rahat!

— Vrei să spui că… noi ni le-am înscenat? întrebă Tim speriat.

— Nici măcar, dragul meu, nici măcar… Vreau să mergem mai departe cu raționamentul și să descoperi singur adevărul. Avem trei explozii simultane, produse asupra a trei simboluri americane. Națiunea află rapid, prin intermediul televiziunii și al radioului, toate detaliile. Națiunea este consternată. Națiunea este isterizată, solidaritatea se manifestă plenar, lacrimile sunt distribuite instantaneu în toate colțurile lumii, ambalate în cel mai prețios sentiment omenesc, tristețea. Vor apărea telegramele de susținere din partea liderilor mondiali, inclusiv mișcările dizidente care vor cădea în exact aceeași plasă în care ai intrat și tu, ideea falsă că totul a fost organizat din interior. Ce rezultă de aici? Lumea va vorbi numai despre asta. Orice altă preocupare va fi considerată act anti-american. Cu o singură condiție: să rămâi conectat la evenimente. Să deschizi televizorul sau radioul. Acum înțelegi?

Tim privea pierdut prin Philip. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare. Se descheie la gulerul cămășii.

— Va veni o zi, dragul meu prieten, când din niciun jurnal de știri nu vor lipsi atrocitățile. Pentru că tu, cel care privești, ai nevoie de ceva care să-ți inspire teamă. Frica este liantul universal. Nu altceva. Când îți e frica, simțurile se ascut, iar creierul reacționează la stimulii imediați. Memoria devine scurta, iar tu, un simplu omuleț care știe în permanență cât este ceasul.

Tim nu vedea întregul, dar simțea adevărul crud. Philip îl luă de braț și-l conduse către ușa șoferului.

— Să ne întoarcem. Se pare că se amână totul…

Demarară în trombă pe autostrada goală ca o pistă de bowling. Norii fugeau unii de alții pe două șiruri suprapuse, într-un joc bizar în care, din când în când, puteai zări seninul cerului.

***

Să faci business cu cei care ți-au aruncat în cap bomba atomică, asta da culme a democrației. „Bomba atomică a produs mutații importante la nivelul subconștientului colectiv, conducând la pierderea memoriei pe termen lung și sedimentarea amintirilor recente, relevă sursa citată.”

Sunetul îl invada cu detașamente întregi de note muzicale. Creierul le prelucra conștiincios, cerând mai mult și mai mult. O stare de excitare îl cuprindea progresiv, iar sunetele deveniseră parte a unui stimulent ce îi afecta trupul rămas pe scaun, în fața mașinii de scris. Se detașase ușor, iar degetele alergau pe taste parcă fără să mai depindă de voința lui. Ca și cum ar fi scris o partitură, dar partitura era undeva într-alt plan, unde literele puteau fi citite altfel și puteau să însemne altceva.

***

Yoshiro Tanaka se plimba pe Nogai Boulevard când seara cădea peste oraș. În parcuri, oamenii se adunaseră deja grupuri-grupuri în jurul copacilor și începuseră ritualul de comuniune. Dimineața, sau după ce programul de lucru se termina, alergau cu mic cu mare spre zonele verzi unde se adunau în cercuri și făceau exerciții de respirație.

O tânără subțire trecu pe lângă el într-un triciclu și-i zâmbi.

Restaurantele își aprinseseră felinarele.

Opri mașina la capătul podului, pe partea pe care se înșirau băncile de investiții și fondurile mutuale. Parcă într-una din alveolele libere și plăti aparatul de taxat. Intră în prima cabină telefonică și formă numărul lui Tetsuro Shimizu, PLM-ul de la Star Lane.

Vocea ușor ironică se făcu auzită după primul apel. Pentru un PLM, erau orele la care ziua abia începea să fie simțită.

— Shimizu.

— Bună seara, Shimizu-san. Tanaka sunt, în legătură cu facilitățile pe care vi le-am solicitat.

— Tanaka-san, sunt onorat. Grupul de R&D m-a informat că facilitățile tocmai se testează la centrul din Kiev. Mai durează câteva zile până la un raport preliminar și în funcție de el vom adăuga, dacă doriți, altele.

— Sunt teste automate? Nu prea am încredere…

— Testele preliminare se fac automat, iar dacă vreți, vom face un al doilea rând de teste în prezența dvs., chiar aici, la sediul nostru.

— Ar fi bine să asist, vă rog să mă țineți la curent…

— Prea bine, Tanaka-san, vă voi anunța imediat ce primesc rezultatele preliminare, ca să stabilim o întâlnire… Vă doresc o vacanță plăcută.

Yoshiro Tanaka puse receptorul în furcă. PLM-ul îl fentase din nou. „Grupul de R&D de la Kiev”…

Alesese Star Lane pentru că nu auzise nimic despre ei. Paradoxal. Ca o prezumție de nevinovăție, când orice mediu de informare mustea de reclame care mai de care mai apetisante, unde multinaționalele își prezentau ofertele exclusive. Star Lane oferea un traseu ales de client, cu evenimente alese de client, cu revenire garantată și fără niciun fel de extensii biologice. Spuneau că lucrează numai la nivel empatic, senzațiile erau induse în laborator, iar subiectul putea să plece apoi acasă, urmând să călătorească când dorea, pe parcursul a două săptămâni. Fizic era apt de muncă, activitățile cotidiene se desfășurau normal, iar călătoria avea loc fără ca subiectul să fie răpit de la îndatoririle cotidiene. Suna bine și nu dădea niciun fel de dependență.

Avea oroare de chestiile care se făceau într-un lanț incontrolabil, la distanțe mari, pe principiul platformelor tehnologice. Dar cum nu exista alternativă, prefera să mai aștepte până ce rezultatele aveau să vină. Apoi avea să-și aleagă traseul la care visa de mult.

Lucra în sustaining pentru o platformă care tocmai se vânduse unui singur client. Munca era una de robot, primea un caz și începea să caute disfuncționalitatea în carul cu fân. Dacă avea noroc, termina într-o săptămână, raporta într-un sistem electronic, dădea cazul la testat și primea unul nou. Dacă era ceva greu de reprodus, putea să stea și două luni pe același caz, până îi dădea de cap. Iar pentru a rezolva o asemenea eroare, trebuia să facă de sute de ori același și același test, încât începuse să-și dorească să nu mai gândească pe parcursul căutărilor și testelor. Oferta celor de la Star Lane spunea simplu: tu îți vezi de treaba pentru care ești plătit, iar noi îți dăm o călătorie pe un traseu presărat cu evenimente care te interesează, în așa fel încât totul să fie cât mai distractiv cu putință.

Prezentarea pe care i-o făcuseră cei din echipa lui Shimizu-san îl convinsese până la urmă să accepte întârzierile. Murea să aibă o eroare pe care să o rezolve în timp ce umbla prin America, din Dallas în Boston, pe urmele unor teroriști legendari…

Întoarse în stradă și se îndreptă către ieșirea din oraș. Avea aproape o sută de mile de mers până acasă, unde îl aștepta frigiderul plin, televizorul și canapeaua din piele.

***

Philip terminase ultimul capitol din „Turnurile gemene”. Transpirația îi curgea rece pe spinare și pe brațe. Scrisese în transă, ca un posedat, iar textul era unul brut, ce trebuia șlefuit pe „trezie”.

Se ridică din fața lui Dr. Tasting și intră să facă un duș.

Apa îl invadă, provocându-i plăcere. Nimic nu se compara cu senzația pe care o avea când, cu ochii închiși, își masa pielea capului pentru a pune șamponul să-și facă treaba. Numai atunci îi veneau în minte idei pure. După un duș cu șamponare era ca nou. Ca un automobil proaspăt spălat, strălucind de curățenie. Iar toate aceste idei se sedimentau undeva, în subconștient, putând fi folosite ulterior. Era ca un burete care absoarbe și absoarbe până la un moment dat când se stoarce în paginile de manuscris.

Termină repede și se limpezi.

Jack Cedillo de la Double Day avea să-i plătească pentru „Turnurile Gemene” cât nu luase pentru tot ce scrisese până atunci. Asta pentru că Jack Cedillo vedea.

Deschise fereastra să audă concertul greierilor.

Personajele astea sunt cei mai buni prieteni pe care-i am, se gândi. Ele îmi dau răspunsuri la întrebările care mi se învârtejesc în cap cât e ziua de lungă. Nu pot să accept că prăvălia lui Mike Faracci, din colț, trebuie să fie acolo în fiecare dimineață când mă duc după alimente. La fel, vreau o explicație pentru televiziunile care îmi prezintă realitatea. Travis Sinclair vinde antichități pe Sequoia Boulevard. Skeleton Networks își deschide un birou pe Guardian Street. Chevron inaugurează o stație de benzină în oraș. Toate astea ca să ce? Numai ca să facă banii să circule? Să circule spre ce, de unde până unde? Banii, o convenție între cei care îi tipăresc…

Sute de figuri invadează America spre a trăi o viață mai bună. Fiecare are o șansă dacă respectă regulile. Șansa de a avea trei scaune pe zi după ce mănâncă hamburgeri de la Carl’s…

Nu mai dăduse drumul la televizor de luni de zile.

Își aprinse un Marlboro ca să audă nechezatul de cal. Fuma sprijinit cu coatele de pervazul ferestrei.

Era o plenară senzație de libertate. Atâta timp cât nu înghițea nicio emisiune de televiziune, nicio transmisie radiofonică, iar tot ce auzea și vedea era ceea ce el dorea să vadă și să audă. Realitatea i se dezvăluia așa cum era, fără ca altcineva să i-o bage pe gât.

Realitatea.

***

Doar doi electrozi pe tâmple. Palmele lipite de suprafața alunecoasă a ecranului încastrat în birou. Conexiunea se făcea în cortex, iar apoi ochii activau un fel de mouse optic. O minimă concentrare însemna un soi de dublu click transmis într-un punct al contactului cu biroul. Ceea ce genera un eveniment precis în spațiul virtual. Undele se propagau din aproape în aproape până ce ochiul prelua înapoi stimulul, iar corpul devenea un soi de perpetuum mobile alimentat cu imagini mișcate. Un sistem ceva mai performant decât clasica televiziune, cu deosebirea că erai la locul de muncă, îți desfășurai programul obișnuit, iar mintea ta rula în background un proces care îți dădea satisfacție.

Yoshiro Tanaka ajunsese ca de obicei la nouă și jumătate. Își lăsase geanta sub birou, dăduse mâna cu colegii și mersese la bucătărie să-și toarne o cană cu cafea.

Citise ziarele în grabă și revenise la eroare. Avea o configurație complexă. Trafic continuu prin două circuite în comutație, ambele trecând printr-un nod central. La intervale neregulate, dacă restarta de câteva ori nodul central, una dintre conexiuni nu-și mai revenea. Trebuia să găsească de ce și să corecteze, iar singurul mod în care putea s-o facă era să planteze din loc în loc, din modul în modul, mesaje de eroare sau, pur și simplu, indicatoare. Plictisitor.

Scoase din servietă unitatea de transport de la Star Lane și o puse sub birou, pe unul dintre computere. Conectă cei doi electrozi și-și puse căștile. Introduse cealaltă mufă în ieșirea PC-ului de pe birou. Asculta radio pe Internet…

Mâinile începură să alerge pe taste. Intră în mediul electronic de control al erorilor și scrise progresul parțial. Apoi reveni în sistemul de control al surselor și plantă noi indicatoare la nivelul driverelor. Arăta ca și cum lucra de zor, doar că nu mai vorbea.

Trei focuri de armă atinseră bancheta din spate a mașinii președintelui. Primul găuri ușa din dreapta spate, cel de-al doilea îl nimeri în gât pe Președinte, iar al treilea îi explodă în cap. Jaqueline Kennedy se aruncă asupra soțului său, urlând isterizată. Agenții speciali înconjurară mașina oprită. Forțele de ordine se dispersară către locurile din care se trăsese.

Cetățenii care stătuseră pe marginea drumului și fluturaseră steaguri se trântiră la pământ, urmând ordinele venite din portavocele FBI-ului.

Agenții federali împânziră zona. Privită de la balconul unei clădiri din apropiere, scena părea una a nebuniei colective. America era consternată.

— Tanaka-san!

Yoshiro Tanaka întoarse încet capul către Tomoguchi-san.

— Da.

— Voiam un status.

— Nu am găsit încă nimic care să reprezinte cauza principală a erorii, Tomoguchi-san. E prea devreme pentru o estimare. Ar putea dura o zi, ar putea dura două săptămâni.

Comută pe al doilea ecran, unde cele patru ferestre arătau succesiunea de linii afișată de utilizator pentru a găsi locul în care erau stocate mesajele. Traficul curgea normal.

— Continuă, Tanaka-san. Te rog să mă anunți imediat ce ai un progres.

Yoshiro Tanaka se înclină.

Dispozitivul de la Star Lane părea funcțional. Un mic zgomot redundant îi rămăsese în urechi ca un bâzâit. Ridicase palmele de pe birou. Era totuși destul de greu de revenit la normal. Părea un joc simultan în două realități. Una care avea loc chiar sub ochii celorlalți și una doar pentru propria sa minte.

Se ridică amețit și derutat. Merse la baie și se spălă cu apă rece pe ochi. Figura soției președintelui american încă îi mai persista pe retină. Încercă să se concentreze asupra muncii pentru care era plătit, însă simți o amețeală progresivă care îi cuprinse capul. Un întuneric rece ca broboanele de pe frunte îl înconjură dintr-o dată. Căzu alunecând lângă ușă, cu capul greu și membrele zvâcnindu-i spasmodic.

***

Se trezi pe patul de spital. Medicul îi spuse că avea de făcut câteva analize, dar, după toate probabilitățile, cel târziu mâine seară avea să fie externat. Era un simptom caracteristic muncii cu computerul. Mai mulți ingineri de telecomunicații, angajați în diferite multinaționale, fuseseră aduși leșinați în ultimele săptămâni.

Tanaka-san privi încet în jur și distinse încă doi colegi de salon.

— Yumiro-san, de la MOT, Nagasaki, făcu doctorul prezentările, arătând cu palma deschisă către colțul din dreapta, și Toranaga-san de la NT, Hiroshima.

Tanaka-san se înclină în ambele părți fără să zâmbească. Hiroshima și Nagasaki, în același salon…

Doctorul părăsi încăperea.

— Cum s-a întâmplat la dumneavoastră, Tanaka-san? întrebă vecinul din stânga.

— Tot ce îmi amintesc este că lucram și, dintr-o dată, mi s-a făcut rău… M-am spălat pe ochi… Cred că am leșinat.

— Oh, la fel îmi aduc aminte și eu, exclamă Yumiro-san. Dar n-a fost numai lucrul de zi cu zi, nu-i așa?

— Probabil ați folosit în acea dimineață un dispozitiv suplimentar în activitatea pe care o desfășurați…, interveni și Toranaga-san.

Tanaka-san îi privea nedumerit pe cei doi. Ambii zâmbeau ca și cum erau niște obișnuiți ai spitalului. Ca și cum experiența aceea nu le fusese străină.

— Da, am folosit un dispozitiv de la Star Lane…

— Bănuiam, Tanaka-san, bănuiam. Rutina cotidiană, plus drumul până acasă, când mintea e liberă și nu-și mai vede de treabă… Pe așa ceva s-au bazat cei care au adus echipamentele de indus realități alternative. Atât Toranaga-san, cât și doctorul care ne consultă, toți suntem utilizatori ai dispozitivului care, cu timpul, va deveni la fel de popular ca televiziunea… Ne-am transformat cu toții în niște roboței ascultători, marionete în mâinile celor care, dacă nu suntem cuminți, ne dau în cap cu bomba atomică.

— Leșinul survine în momentul în care ți se pare că faci ceva care contravine propriilor norme, interveni Yumiro-san. De exemplu, pentru un soldat care depune jurământul militar, probabilitatea de a leșina este destul de mică, dacă nu chiar zero. Pentru că toți știu că jurământul militar e un lucru dincolo de onoare, dacă îți este impus. Numai un om care chiar are probleme de conștiință va leșina în timpul jurământului militar…

— Fusesem în Texas chiar în momentul asasinatului… Am văzut cum i-a explodat capul Președintelui Kennedy, apoi am fost strigat de șeful meu să dau un raport. Am revenit la realitate, am dat raportul, apoi am simțit că mi-e cald, m-am dus să mă spăl pe ochi și am leșinat.

— Probleme de conștiință ale angajatului corect…

Tanaka-san înțelese că vorbește cu oameni mai experimentați. Încercă să pluseze.

— Ce-mi puteți spune despre incursiunile alternative? Cum se produc efectiv?

— Tanaka-san, incursiunile alternative chiar se produc… Se produc în mintea celui care le face, iar dacă respectivul călător este stăpân pe propriile cuvinte, pot genera mutații în subconștientul colectiv. Vi se pare întâmplător că stați în același salon cu noi doi? Nu este… Tanaka-san, japonezii vor să se răzbune pentru ce ne-au făcut americanii. Problema este că echipamentele pe care le folosim noi chiar pot induce evenimente în viitorul comun, numai că până acum nu s-a reușit și programarea acestor evenimente. Nici nu e ușor, dar important, totuși, e că le putem induce…

Privirile celor trei aveau o strălucire ciudată, asemănătoare culorii verzui deschis pe care frunzele copacilor o iau atunci când soarele le scaldă în lumină.

***

Double Day Press Inc. scria pe plăcuța aurie de la intrare.

Philip urcă treptele și luă liftul pentru etajul al cincilea. În lift se privi în oglindă și încercă să-și aranjeze părul ciufulit. Dar Jack îl știa de multă vreme, așa că renunță.

Trecu pe lângă recepționera care îi zâmbea și intră în biroul boss-ului.

— Philip, ce plăcere să te revăd, omule, ia un loc, te rog. Ceva de băut?

Philip dădu mâna cu Jack Cedillo și ceru un coniac.

— Jack, ți-am adus turnurile. Puse mapa pe masa și se lăsă pe spate în scaunul de piele. E ultima mea carte. Cred că n-am să mai scriu nimic…

— Philip, să fim serioși, orice scriitor care termină o carte spune că nu va mai scrie nimic, nu-i așa?…

— Nu știu, Jack, de data asta chiar nu știu. Am scris ceva destul de șocant chiar și pentru mine, care sunt obișnuit cu ideile astea… Problema este nu dacă se va întâmpla, ci când…

— Prietene, eu unul te cunosc de mulți ani și te prețuiesc. Din păcate pentru noi, ceea ce scrii tu nu poate fi promovat prin televiziune sau prin radio. Ne adresăm unui public restrâns, disparat, un public ciudat și indefinit. Este la fel ca viitorul, vag și plin de semnale contradictorii.

— Tocmai asta e ideea, Jack. Îți las cartea, iar tu faci cu ea ce crezi de cuviință.

Jack Cedillo semnă cecul și i-l întinse lui Philip. Erau bani destui pentru ca un om obișnuit să trăiască fără griji un an întreg. Philip bău coniacul, îl salută pe Jack și părăsi biroul. Secretara îi zâmbi din nou, iar până să vină liftul, reuși să-i smulgă un autograf…

***

„Turnurile gemene” a fost un succes uriaș. Tirajul s-a epuizat în mai puțin de o lună, Philip a primit scrisori de pe tot cuprinsul Americii, o a doua ediție a fost scoasă pe piață și s-a vândut la fel de bine. În librării, benzinării, fast-food-uri sau moteluri de autostradă, cartea lui Philip își aștepta răbdătoare cumpărătorii. Iar oamenii cumpărau de parcă acolo era scris ceva ce trebuia păstrat și lăsat mai departe urmașilor.

Un canal de televiziune a făcut un reportaj despre fenomenalul succes de public.

„Problema este nu dacă se va întâmpla, ci când”, spuneau mai toți cei intervievați.

„Trebuie să ne recunoaștem greșelile!”

„Mai devreme sau mai târziu vom plăti cu vârf și îndesat!”

„O să ne distrugem între noi, frate contra frate, soț și soție, vecin cu vecin!”

„Ne vor minți că suntem cea mai puternică națiune de pe glob și ne vor face să trăim cel mai teribil coșmar!”

O tânără cu aparat dentar flutura ultima pagină din carte și striga: „Indiciile date de mine vor fi șterse de fluctuația indicilor bursieri, de imaginile cu dezastre naturale și de profețiile lui Nostradamus. Veți deveni consumatori de imagine, vă veți hrăni cu imagini și veți visa imagini. Vi se vor prescrie pilule anti-stress care să vă ajute să dormiți, de parcă liniile de cod pe care le veți vedea în somn și durerile din ceafă vor avea vreo legătură cu doctorii care vă iau banii ca să vă asculte poveștile. O să vă oferiți voluntari pentru a fi însemnați și veți căuta semnele oriunde veți merge.”

Era 1982. Iar Philip K. Dick nu avea să mai scrie altceva după „Turnurile gemene”.