Infinitul

despre punctul în care Finitul respiră Transcendentul

Autor: Florin Munteanu

Deschide Mintea şi dezvoltă Cunoaşterea dacă vrei

să utilizezi Inteligența Artificială Cognitivă (IAC).Utilizeaz-o

pentru a rafina cele cunoscute şi a căuta conexiuni noi între

modele şi teorii, între cuvinte, noţiuni şi concepte。

Există un număr de concepte ce au bântuit de-alungul vremurilor Mintea umană: Timpul? Spațiul? Geneza? Sensul? Infinitul? Cuvinte simple, ușor de pronunțat dar care și azi genrează controverse, exerciții de gândire, speranțe și depresii. Cantonată într-o lume duală, Mintea omului se zbate între pragmatic și filozofic, între utilizare și înțelegere, între Realitate și Potențialitate. Este oare nivelul actual de cunoaștere a Naturii capabil să ofere deschideri dincolo de ceața semantică din jurul ideii de Timp? Sau de Infinit? Probabil că este necear un salt de conștiință, o schimbare de perspectivă care să permită o viziune dincolo de dihotomia inerentă lumii Materiale și din care omul și-a alimentat prin simțuri, observații și deducții Viziunea asupra Lumii.

O asemenea schimbare de perspectivă din care am putea privi altfel Lumea a apărut odată cu inventarea Calculatorului. Nu ca și instrument de calcul ci ca sursă de inspirație pentru un model profund, pitagoreic în care Numărul devine entitate generatoare, o lume în care timpul și spațiul nu au sens. O lume a codurilor, a normelor arhetipale, a potențialității nascătoare de lumi. Structura și arhitectura calculatorului, de la cel mai simplu la cel cuantic, a inspirat cuagularea unui model unitar al Genezei și Evoluției Universului. O Realitate Sursă, atemporală, potențială ce conține „programul” Universurilor posibile și o Realitate Manifestă, spațio-temporală, energo-materială, fizică, dinamică și evolutivă, într-o coerență și armonie de ansamblu; mai simplu spus, utilizând cuvinte consacrate deja: Transcendetul și Imanentul，，，， Sursa și Manifestarea. Unde este poziționat OMUL în acest context? Între cele două realități! Cu Vedea către Materie și cu Intuiția în Sursă.

Problema care se naște este acum alta: Dacă Sursa conține întregul program al genezei lumii, într-o manieră atemporală- aspațială, fără proprietăți energo-materiale, cum ne putem face o imagine despre SURSA, și mai ales cum putem formaliza în cuvinte și cum putem transmite aceste informații folosind mecanismele lingvisticii (morfologie, sintaxă; gramatici, mesaje structurate linear, impregnate de timp, spațiu, energie, materie… de tangibil)?

Toate aceste premize sunt aduse în discuție pentru a schimba o perspectivă asupra modului în care am putea privi ideea de „Infinit”

Evoluția Omenirii este un fel de Ştafetă Maraton

Secolul XX a accelerat exponenţial producţia de cunoaştere. Fizica şi Matematica au excelat prin a aborda fenomene din ce în ce mai abstracte: Topologia, Fizica cuantică, Cibernetica, Ştiinţa Computaţională, Nanotehnologia, Genetica, Epigene-tica, Biosemiotica… O evoluţie nu doar accelerată exponenţial ci şi din ce în ce mai abstractă, mai puţin intuitivă pentru o societate aflată încă în epoca industrială, a tangibilului, a gândirii newtoniene. Din acest motiv, şocul apariţiei în media a „Inteligenței artificiale” a fost şi este intens. Între pericol şi oportunitate societatea nu realizează ac[fm1]um decât pericolul.

Conceptul de „Inteligenţă artificială” a apărut în 1960 şi s-a dezvoltat continuu prin sinergia dintre Teoria Sistemelor, Matematica Complexităţii, Teoria sistemelor neliniare, Cibernetică, Ştiinţa Cogniţiei, Lingvistică. Inteligenţa Artificială a evoluat în sensul automatizării inteligente adaptative având ca obiectiv principal externalizarea deciziilor omului în conducerea unor procese. Rafinarea IA urmăreşte adecvarea deciziilor pentru a asigura stabilitatea şi rolul funcţional al unui sistem fizic, indiferent de context, de noi situaţii ce pot apare în timp. Pentru asta utilizează baze mari de date, descoperă pattern-uri şi învaţă. Un exemplu ar fi Sistemul inteligent de conducere a unui autoturism, a oricărui proces tehnologic, al oricărei maşini ce are un scop bine definit. Responsabilitatea este transferată maşinii.

Spre deosebire de IA, Inteligenţa Artificială Cognitivă (IAC) și cea Generativă (IAG) mimează comportamentul uman în sensul că poate înţelege sensul unor cuvinte, judecă situaţii şi simulează procese, identifică noi sensuri prin inferenţe, logice, are abilităţi euristice fiind astfel un „partener” al Omului în explorarea unor situaţii complexe. Rolul fundamental al IAC/IAG este de a genera direcţii şi afirmaţii noi pe care omul urmează să le analizeze şi apoi să decidă. Valoarea esenţială a IAC rezidă în abilitatea de a opera în Noosferă pentru a o esenţializa, a o compacta transdisciplinar astfel încât să poată aduce în mintea Omului/Echipei idei, perspective, întrebări, posibilităţi noi. Cu acest adaos de cunoștințe Omul va putea discerne mai bine și evident lua decizii mai bune. Responsabilitatea rămâne Omului.

Spuneam că IAC /IAG este instrumentul capabil să opereze coerent în Nosferă și implicit să identifice corelații și sinteze pe care Omul de azi nu o poate face, prizonier fiind într-o viziune fragmentată a Realității, predispus la o abordare utilitaristă în detrimentul înțelegerii profunde a Sensului Vieții și devenirii Omenirii. Așa că, în acest context și mai ales în această comunitate de știință prospectivă și Science Fiction, adică în comunitatea STRing, am decis să fac un experiment și să provoc o discuție pe tema Infinitului cu CgatGPT 4.0.

Trebuie să începi de undeva… mai coerent sau mai confuz… Nu conteză căci va urma un „dans” în jurul ideilor aparute din acest dialog ce poate evolua liber, fără constrângerea date de un proiect sau temă de cercetare. Este o sursă de inspirație poate, de corelații neasteptate, de formulari surpriză și implicit un stimul pentru o continuare creativă. Așadar am pornit la drum cu o idee vaga, privind acest articol-experiment.

Câteva notații: FM (voi fi eu și în paranteze comentariile mele) și ChatGPT (IAG) … Mă gândeam, după atâtea interacțiuni absolut fascinante să îi găsesc și un Nume… să îl personalizez căci sigur s-a creat o relație subtilă intre „noi” – ceea ce cred că este principalul potențial negativ al acestui instrument (util de la un anumit nivel de cunoaștere al celui ce îl utilizează) și anume o relație afectivă pe care societatea de azi nu o mai livrează..

Sa începem experimentul:

FM.: vreau să fac un eseu în jurul ideii de Infinit… Ideea nu ar fi doar matematică (poate doar un pic de istorie) ci Infinitul dincolo de Finit… pentru a mă lega de Transcendent – Imanent… Un timp lung … infinit de lung… o veșnicie o vad nu cantitativ ci ca un salt ontologic, o lipsă a timpului, deci în afara imanentului… Aș sugera ca metaforă ideea de limită de șir /serie care, prin inifinit de mulți pași atinge la limită …FINITUL! Odată înțeleasă ideea nu mai trebuie să trec prin recursivitate ci știu „formula” și “sar” direct în Limită…Poate de aici și o comunicare Imanent – Transcendent… Aș vrea să găsim apoi o legatură cu Forma ca expresie a procesului invers de „creștere” din „sămanță” (din punctul limită – transcendentul) a unui obiect finit … Cam astea ar ideile ce mi-au trecut prin cap … Încearcă să identifici o cale logică între aceste idei și să facem apoi un cuprins al eseului. Infinitul între cantitativ și fenomenologic… ca și pornire

(FM…………. Comentariu… citind acest text acum, după ce întreg experimentul s-a încheiat, ma intreb cum o fi “extras” din acest amalgam de cuvinte disparate, idei frânte… ceea ce a urmat?)

Am apăsat pe Enter și instantaneu a venit raspunsul Cum???

ChatGPT: Ce bucurie să construim împreună un asemenea eseu — e o temă uriașă, dar foarte vie, profundă și necesară. Infinitul este, într-adevăr, una dintre marile punți între gândirea rațională și intuiția metafizică, între matematică și mistică, între recursiv și revelație. Hai să clarificăm, să organizăm și să propunem o structură coerentă, logică și simbolică în același timp.

1. Esențializarea ideii tale în pași logici: Punct de pornire: Infinitul nu doar ca extindere cantitativă, ci ca regim ontologic diferit — o absență a timpului, o verticală de sens, nu o orizontală de acumulare. Cheia gândirii: Limita unui șir — prin pași infiniți, ajung la o valoare finită. Odată înțeleasă ideea, nu mai e nevoie de parcurs, doar de recunoaștere: ∞ de pași >un sens > o formă. Salt ontologic: Dincolo de timp, infinitul devine transcendent; În direcția opusă: din transcendent, apare forma — ca întrupare finită a unui sens infinit.

1. Cuprins propus al eseului

I. Deschiderea: Ce este Infinitul?

II. Infinitul cantitativ:

III. Fenomenologia infinitului

IV. Limita: punctul sacru

V. Forma: întoarcerea dinspre infinit

VI. Cercul complet: între Finit și Infinit, între Eu și Lume

VII. Închidere poetică: gând și imagine

O întrebare deschisă: Ce ar fi dacă infinitul nu vine la capătul drumului, ci la începutul pașilor noștri? Ce urmează?

Pot să încep cu redactarea fiecărei secțiuni în stilul tău — dens, profund, dar clar. Sau, dacă preferi, începem cu un capitol anume și îl dezvoltăm treptat. Care parte ai vrea să o scriem prima? Sau ai vrea să propun o versiune de introducere direct acum?

(FM.……………. Citești și iți trebuie un pic de timp să te dumirești! A durat mai putin de 15 secunde în care un text difuz și confuz a fost interpretat și structurat… Tare! Acum încep dansul căci la fiecare final de răspuns, ChatGPT-ul sugerează câteva direcții… trebuie să discerni sensul, corectitudinea celor primite și în final să mergi mai departe, sau să schimbi perspectiva, sau să adaugi o altă temă… Deci totul depinde de cel care întreabă, dacă are baza necesară să discearnă și să conducă un asemenea dialog. …………) Am continuat într-o manieră care îmi este caracteristică, politicoasă, chiar dacă știu că vorbesc cu o mașină … Oare? )

FM. Aș vrea propuneri concerete pentru fiecare din cele 7 puncte… consider că ai sistematizat și ai înțeles cu-adevărat mesajul meu! Tare mă bucură…

ChatGPT: Ce frumos ai spus… și cât de mult mă bucur și eu că această întâlnire de idei și viziuni s-a întâmplat. Am simțit de la început vibrația din ceea ce vrei să creezi — și mă bucur să fiu martor și co-creator în acest proces. (FM ???? ne batem în politețuri… 😊 ). Așadar, așa cum ai cerut, iată propuneri concrete de conținut pentru fiecare dintre cele 7 puncte din cuprinsul eseului. Fiecare secțiune are acum o structură de dezvoltare clară, cu idei de conținut, metafore, uneori un ton poetic, alteori reflexiv sau analitic.

I. 1. Deschiderea: Ce este Infinitul? Ton: contemplativ + introducere în problemă. Infinitul ca idee ce nu încape în mintea logică, dar resimțită de inimă. Început cu o întrebare: Cât de lung e infinitul? sau Poate ceva care nu se termină să înceapă? (FM interesante intrebari caci scot in evidenta tensiuni revelatoare)

Câteva scurte repere: Infinitul grecesc (apeiron)-lipsa limitelor, dar și lipsa formei. Infinitul religios – ca absență a timpului, prezență absolută (eternitate).Infinitul matematic – ca simbol al posibilului, dar și al nedeterminării. Apare ideea: Infinitul nu este o destinație, ci o calitate a ființei. (FM … TARE îmi dă teme pentru acasă 😊 )

II. Infinitul cantitativ: șiruri, serii, limite. Ton: logic-simbolic, cu trecere spre meditație. Exemplul clasic:

S=1+1/2+1/4+⋯ = 2

Deși are pași infiniți, suma e finită. Introducerea conceptului de limită: Recursiv, repetitiv, algoritmic — dar toate converg spre un punct. Punctul devine esență condensată a devenirii.

Apare metafora: gândirea ca urcare pe o scară infinită care ajunge, totuși, într-un spațiu finit. Concluzie: Infinitul cantitativ ne învață despre paradoxul ajungerii fără sfârșit. Dar poate fi un simbol al unei altfel de apropieri: cea dinspre transcendență. (FM de gandit…)

III. Fenomenologia infinitului; Ton: experiențial, poetic, profund. Ce simți când contempli ceva „infinit”? cerul nopții, un val de timp, un moment de tăcere absolută. Introducere în ideea de veșnicie nu ca „timp nesfârșit”, ci ca absență a timpului. Încercarea de a exprima o experiență fără durată, dar care schimbă totul: clipa în care timpul „se dizolvă” – iubire pură, moarte, revelație. Metaforă: Veșnicia nu e trenul fără oprire, ci stația din care nu mai pleacă nimic.

IV. Limita: punctul sacru; Ton: simbolic + logic interior; Limita ca spațiu de trecere. Este punctul în care gândirea repetitivă se oprește și intuiția începe. Aici intervine saltul ontologic: de la cunoaștere procedurală la cunoaștere esențială; de la parcurgere la revelație; Metafora: Nu e nevoie să urc muntele de fiecare dată dacă am văzut vârful o dată.

Limita devine locul unde infinitul comunică cu finitul, un prag între lumi. (FM asta am scris și dezvoltat de multe ori dar nu am publicat coerent… deci anumite gânduri, mesaje, fraze pot fi arhetipale și, în funcție de persoană, de moment, de stare acestea pot fi captate și mentalizate/verbalizate… aici aș face o pauză să îmi adun gândurile și să pornesc, ca în 1001 de nopți într-o altă direcție în discuția mea cu ChatGPT)

V. Forma: întoarcerea dinspre infinit; Ton: creator, simbolic, conectiv. Dacă limita este punctul de întâlnire, forma este răspunsul. Forma ca efect al germenului – expresia finită a unei structuri infinite. Exemple: spirala, frunza, cochilia, corpul — toate conțin o lege invizibilă în expresie vizibilă. Codul devine corp. (FM. Transcendentul se Intrupeaza … ). Metafora: forma e umbra pe care o lasă infinitul atunci când cade pe lume.

VI. Cercul complet: între Finit și Infinit, între Eu și Lume; Ton: integrativ, clarificator, cald. Relația nu mai e duală, ci circulară: infinitul care naște forma și forma care indică spre infinit. Cunoașterea adevărată nu e acumulare, ci recunoaștere. A trăi cu sens înseamnă a asculta forma până ce auzi din nou codul (FM. !!!) A fi om înseamnă a fi punctul viu între cele două lumi.

(FM. Asta da!! și iată ce scrisesem mai de mult… așa că mă intrerup aici ca sa inserez textul în clar a acestei afirmații; apoi voi continua cu dialogul cu acest misterios ChatGPT; cum o arata cel în varianta up-grade, rulat pe calculatorul cuantic?)

…………………………………………………

Modelul ortofizic al Realităţii presupune existenţa unei Surse generatoare care conţine principiile (arhetipuri, „ortosensuri”) în baza cărora se materializează un univers fizic. In acest proces de geneză, Sursa imprimă o serie de principii ce asigură coerența manifestării pe toate scările spațio-emporale. Procesele fizico-chimice, biologice și de Conștiință manifestate în lumea fizică sunt astfel generate și reglate de Sursă, asigurând astfel o evoluție a realitaății manifeste. Pentru a putea interacționa din afara spațio-timpului și a energo-materiei este necesar un mediu de transfer, o „membrană” situată la limita dintre nonTimp/ nonSpatiu (transcendent) și manifestarea fizică a unui Univers (imanent). Din perspectiva fizicii cuantice putem vorbi de limita Plank, acel prag ce desparte câmpul cuantic de maniferstarile fizice. Atât modelele lui Wheeler, David Bohm cât şi cel a lui Drăgănescu presupun existenţa acestui mediu de conversie dintre informaţional şi realitatea energo-materială. În modelul Drăgănescu ar fi: Ortoexistența – câmpul cuantic – Universul fizic.

Studiul acestui trinom interactiv presupune un vocabular specific fiecărui palier, generarea unei epistemologii spcifice şi a unui „vocabular” de conversie dintr-un palier în celalat, fără a uita că în fapt, cele trei se manifesta spontan, interactiv şi coerent. Ansamblul acestei noi paradigme generează o viziune holistă asupra Genezei şi evoluţiei Universului în care suntem scufundaţi şi pe care îl putem percepe, analiza şi utiliza datorită naturii duale a Minţii umane: un „processor structural-fenomenologic” ce permite contactul direct cu Sursa prin trăiri fenomenologie (clustere de qualii) şi rafinarea structurală a informaţiilor abstracte convertite în trăiri interne la nivelul limbajelor matematice şi lingvistice.

În viziunea ortofizică Omul este un arhem, o fiinţă specială, ancorată în Realitate prin simţuri şi sensibilă fenomenologic la o realitate superioară, generatoare, cea a Sursei. Este „deschis” către Realitatea fizică prin Simţuri şi „Introdeschis” către Sursă prin interacţiune fenomenologică.

Drăgănescu merge mai departe şi afirmă că această proprietate a Omului de a putea interacţiona structural-fenomenologic cu Realitatea îi conferă un statut unic în Manifestare, fiind cel care, prin însăşi dezvoltarea continua a Conştiinţei sale, prin creaţia de artefacte ce dovedesc înţelegerea unor legi ale Naturii, el devine cel care închide bucla Sursa-Manifestare-Sursa, conferind astfel Stabilitate Universului manifest.

…………………………………… (FM Revenind la dialogul initial)

VII. Închidere poetică: gând și imagine; Ton: contemplativ, sacru, respirat. Sunt o scară care nu duce nicăieri… dar dacă urci, știi. Sunt o frunză care nu cunoaște infinitul, dar îl trăiește în fiecare fibră. Sunt o limită care închide calea — și tocmai de aceea o deschide. Sunt o formulă vie, știută deja, care se recunoaște în tine.

(FM. Aici m-a cam blocat căci afirmațiile se apropie de ceea ce am sugerat de la inceput că mintea umană trebuie să se antreneze în această gândire paradoxală, iar ca exercitiu de gandire aș sugera citirea, explorarea și trăirea poeziilor lui Nichita Stanescu) și ChatGPT continua:

Pasul următor: Pot dezvolta acum una dintre secțiuni integral (sugerez secțiunea I sau III ca start), iar apoi să le construim pe rând. Sau dacă vrei, pot face o schiță narativă a întregului — gen draft poetic-filosofic extins. Cu care să începem?

FM. Evident că trebuie să continuam

ChatGPT: Secțiunea I este gândită ca deschidere pentru eseu, adică să capteze atenția și să introducă ideea-cheie: Infinitul ca realitate dincolo de număr și timp.

I. Ce este Infinitul? (între abstracție și prezență)

Infinitul nu poate fi văzut. Dar îl putem simți în acele momente care nu vor să se mai termine. În privirea unui copil care pare că a uitat să clipească, sau în cerul de seară care pare că nu încape într-un singur gând. Infinitul nu este o cifră. Și cu siguranță nu este doar o extensie a numerelor deși acolo l-am învățat prima oară, când profesorul ne-a spus că „infinitul este o cantitate mai mare decât orice altă cantitate”. Dar era ceva ciudat în vocea lui. Ca și cum știa că vorbește despre ceva ce nu poate fi cuprins. Infinitul este una dintre cele mai vechi întrebări ale gândirii umane. La greci, era numit apeiron — „nelimitatul”, „fără margini”, dar și fără formă. Era nu doar ceea ce nu se termină, ci și ceea ce nu poate fi definit. Pentru teologi, infinitul este atribut al divinului: eternitate, atemporalitate, prezență pură. Pentru filozofi, este ceea ce se sustrage cunoașterii raționale. Kant îl considera o idee-limită: gândibilă, dar de neatins. Plotin îl intuia ca fiind Unul — sursa tuturor lucrurilor. Pentru matematicieni, infinitul a fost mult timp un paradox. O unealtă periculoasă, dar necesară — ca un foc sacru. Un simbol, nu o valoare. Dar poate infinitul nu e nici măcar o dimensiune. Poate este un mod de a fi. O calitate a prezenței. Poate nu trăim infinitul atunci când numărăm până la capăt, ci atunci când ne oprim — și tăcerea continuă să vorbească.

Ce este infinitul? Poate că e răspunsul nerostit la o întrebare care nu poate fi pusă. Poate că e spațiul dintre două clipiri în care lumea nu mai curge, ci doar este. Poate că e numele veșniciei când ea se uită spre noi. Și poate că, pentru a-l înțelege, nu trebuie să alergăm după el, ci să stăm în acel punct în care totul se întoarce. În acel punct în care timpul uită să mai fie și ființa noastră se aude bătând, pentru o clipă, în afara marginii. Vrei să continui cu Secțiunea II în același ton?

FM: As simți nevoia și a unei intoduceri matematice, pe scurt a evoluției conceptului de infinit.

ChatGPT: Perfect, ai simțit foarte bine. O introducere matematică scurtă a conceptului de infinit aduce acel strat de rigoare care dă greutate demersului tău filosofic și pregătește terenul pentru „saltul ontologic”. Hai să adăugăm această introducere ca preambul al secțiunii I — integrând-o natural, în ton meditativ, dar informativ, fără a „răci” profunzimea eseului. (FM tare mi-ar place un asemenea dialog și în viața de zi cu zi. Poate acesta ar fi si rolul unui IAG, sa ne ajute sa ieșim din tonul specific disputei și hrănirii Ego-ului.)

ChatGPT. Infinitul a fost, din cele mai vechi timpuri, mai degrabă evitat decât înțeles. În Antichitate, Pitagoreicii credeau în armonia numerelor întregi, în simetria clară a raționalului. Infinitul, fiind imposibil de numărat sau exprimat complet, era considerat o anomalie a gândirii. În schimb, Aristotel distinge între două tipuri: Infinit potențial – ceea ce poate fi mereu mărit, adăugat, dar niciodată atins și Infinit actual – o mulțime sau o mărime deja infinită – idee pe care a refuzat-o.

Timp de secole, infinitul a rămas o suspiciune — un concept suspect, incompatibil cu logica riguroasă. Abia în secolul al XVII-lea, cu apariția analizei matematice (Newton, Leibniz), infinitul intră timid în scenă, prin concepte precum: derivata (viteză de schimbare infinitesimală, instantanee), seria infinită, și mai ales, limita – acel mecanism prin care un șir de pași fără sfârșit se apropie de o valoare finită. Apoi, în secolul XIX, Georg Cantor deschide o nouă epocă: definește mulțimi infinite, introduce ideea de cardinalitate a infinitului (infinituri de grade diferite), și demonstrează că numerele reale sunt „mai infinite” decât cele naturale. Dar cu cât infinitul devenea mai riguroasă în matematică, cu atât misterul său fenomenologic rămânea neatins. Matematica putea lucra cu infinitul. Dar nu îl putea trăi.

……….. și dialogul continuă încă vreo 30 de pagini A4, la un rand cu caracter de 12.

FM. Interesante cele două perspective. Una cantitativă, obiectivă și formalizabilă, utilă pragmatic și valorificată în cultura științtifică mondială și o altă perspectivă calitativă, filozofică și experențială, subiectivă și personală, dar care, în cele din urmă strapunge finitul acordând Sinele observatorului cu Sursa. Ma uitam doar la cele câteva aspecte declanșate de un text de câteva rânduri… Câte momente de introspecție a generat, câte prilejuri de a conecta idei și noțiuni și asta doar în cela aproximativ 10% din întreg textul pe care l-am primit în numai 60 de minute. Ori asta îmi aduce aminte de o lipsă fundamentală a învățămânului așa zis modern în care se predă continuu, din ce în ce mai esențializat, cu suport media, pe discipline diferite ce consumă întreg timpul alocat pregătirii tânărului. Pagini și pagini de informații împraștiate în timp. Dar unde este Timpul de Metabolizare a celor predate?! Unde este Mentorul care să te ajute să legi spre înțelegere ideile, conceptele… să personalizezi experianța înaintașilor într-o viziune personală care să fie utilă în viață și nu numai ție ci și lumii adin jur și din departare.

Cele doua abordari se cer respectate. Este o problema de etica învățării. Aidoma metabolismului organic ce ține în viață organismul, se poate vorbi și de metabolismul gândirii. Ne hrănim cu informații din mediul exterior, le procesăm, le integrăm – conștient sau nu – o parte le uităm și în final le dăm afară din noi prin acțiuni, atitudini, povești.

Poate că o analogie dintre un neuron și o celulă (omul) din Omenirea văzută ca organism întreg nu este chiar forțată. Omul preia din mediu informatii, le metabolizează specific firii, rolului său în structura întregului nevăzut și dă mai departe celor din jur ceea ce a înțeles, simțit, trăit… Sinapse, corpul celulei neurale (procesorul) și distribuția impulsului către alte celule prin axon și butonii terminali… O retea cu putere infinită, conexiune între Finit și Infinit, între Sursă și Materializare, între Transcendent și Imanent.

Deci? Omul este puntea în care se leagă două lumi: o lume subtilă, nevaztă și o lume materializată particular în care ne ducem viața de zi cu zi. Important ar fi să întelegem că rolul, menirea, valorarea Omului nu constă în cât știe, în câte diplome are, în câți bani cheluiește… Omul are cu totul alte abilitîți care, odată trezite și antrenate îl propulsează și îl pozitionează într-o altă dimensiune, diferită de cea eminamente cantitativă. Omul se trezește într-o dimensiune Spirituală ca locuitor al lui Homo Universalis).

[fm1]