Excursus despre infinit și gnoseologie

Dr. Adriana Mascsut

Definirea temei

Gnoseologia este știința sau cuvântul despre cunoaștere (de la gnosis-cunoaștere și logos- cuvant, știință în limba greacă veche).[1] Cunoașterea ca atare este totuși greu de definit, reprezentând o temă extrem de complicată. Există o definiţie a cunoașterii în Dictionarul Explicativ, unde aceasta ,,este acţiunea de a cunoaşte și rezultatul ei: 1. reflectare în conştiinta a realiţăţii existente, independent de subiectul cunoscător; 2. faptul de a poseda cunoştiinţe, informaţii date asupra unui subiect, asupra unei probleme; cunoştinţa”[2].

O definiţie mai elaborată este dată în Dicţionarul Webster, unde se defineşte ceea ce înseamnă, de fapt, condiţia de a cunoaşte. Starea de cunoaştere implică patru aspecte referitoare la:

● instruire;

● experienţă;

●memorare;

● înţelegerea informaţiilor.[3]

La rândul lui înfinitul, provenind de la cuvântul infinitus din latină se referă la un concept nu are margini, nemăsurat, nelimitat[4] , iar din punct de vedere temporal, se referă la un timp etern, adică o eternitate.

În aceste condiții, o lucrare despre gnoseologie și infinit, ar fi o incursiune în cunoașterea infinitului, un demers aproximativ care oferă doar o perspectivă limitată. Metoda de studiu, în acest caz, ar fi doar narativă și accente deductive[5], dar accentul va fi pus pe filosofia platoniciană penntru că așa cum spune povestea nimic nu este nou de la Platon încoace. [6]

Tema în mișcare

Sub aspect general, cunoaşterea poate fi înţeleasă în două moduri:

ca un progres care se realizează în interiorul omului (conceptie ce aparţine lui Platon);

ca o creştere a puterii omului asupra lumii înconjuratoare (concepţie descrisă de către Fr. Bacon şi mai târziu, de A. Comte).

Tradiţia cercetării teoriei cunoaşterii începe cu dialogul platonician Theaitetos, care are ca idee de bază întrebarea ce înseamnă a şti. Aici personajul Socrate încearcă să conteste relativismul sofistic printr-o discuţie cu un alt personaj, Protagoras. Discuția celor doi filosofi pune bazele studiului problemelor despre cunoaştere care doar în perioada modernă a devenit o temă centrală de cercetare.

Conceptul despre cunoaştere a născut în decursul vremurilor o multitudine de interpretări. Actualmente, abordarea temei cunoaşterii se referă studierea unui fenomen care are o istorie foarte lungă, dar, care constituie şi un fenomen contemporan, întrucât prezintă perspective deosebite ale dezvoltării în viitor într-o societate a cunoașterii.

În general, cunoaşterea reprezintă o aspiraţie a minţii umane. Pe măsură ce omul acumulează noi informaţii, cunoaşterea devine mai profundă. Astfel, δόξα în sensul de părere, opinie, îndoială, crezare sau convingere se încadrează în spectrul inferior al cunoaşterii.

Întrebarile filosofice despre natura cunoaşterii se pot încadra în categorii:

prima categorie de întrebări se concentrează asupra naturii obiectului cunoaşterii;

a doua categorie este centrată pe studiul naturii subiectului cunoscător.

Se configurează, astfel, patru elemente în procesului cunoaşterii:

un obiect;

un subiect;

relatie cognitivă dintre obiect şi subiect și

cunoştiințele şi comunicarea prin care au loc obiectivarea şi socializarea.

În teoria cunoaşterii se identifică, aşadar:

obiectul de cunoscut;

subiectul cunoscător.

În cazul acestei lucrari, obiectul de cunoscut ar fi infinitul, iar subiectul cunoscător este omul care vrea să cunoacă infinitul.

Relaţia gnoseologică realizată între obiect şi subiect reprezintă o problemă fundamentală a filosofiei, însă apare o serie de alte aspecte care se referă la obiectul cunoaşterii, precum şi la subiectul cunoaşterii sau la valoarea cunoaşterii, incluse în problematica gnoseologică a unor filosofi antici precum Socrate, Platon, Aristotel, Democrit.[7]

În lumea antică, există o formă de cunoaştere evidenţiată prin existenţa unei teorii a relativizării, caracterizată prin emiterea a diferite opinii contradictorii în spiritul concepţiei sofiste. Astfel, Protagoras arată că ,,omul este măsură a tuturor lucrurilor, iar raţionamentul platonician conduce la ideea că a percepe, din punct de vedere uman, înseamnă a şti”[8].

Urmând raţionamentul lui Augustin, ,,cunoaşterea nu pare să fie nimic altceva decât o reprezentare în suflet al lucrurilor, deoarece nu se poate spune că este o asimilare a subiectului cunoscut cu subiectul cunoscător”[9].

Există, în general, trei niveluri cognitive:

● nivelul cunoaşterii observaţionale, care începe de la obiecte, fenomene, procese distincte în cadrul căruia se vor evidenţia prin intermediul organelor de simţ trăsăturile exterioare şi individuale ale obiectului studiat;

● nivelul cunoaşterii empirice, care se referă la analiza şi descrierea unei clase de obiecte identice și la prelucrarea datelor care apoi, sunt utilizate într-un şir de operaţii logice precum compararea, sinteza, abstractizarea, generalizarea;

● nivelul cunoaşterii teoretice, care cuprinde elaborarea conceptelor şi fundamentarea legilor teoretice, rezultând că un rol important capacitatea constructivă a subiectului cunoaşterii.[10]

La baza conceptualizării sunt patru aspecte referitoare la fundamentele, întinderea, limitele şi valoarea cunoaşterii[11]. Se constituie, astfel, o teorie a cunoaşterii[12], determinată de criza metafizicii.

Termenul de Teoria Cunoașterii a fost introdus de către Eduard Zeller[13] însă germenii ei se află în gnoseologia platoniciană. Situaţia a suferit o modificare în perioada modernă, când tradiţia metafizică antică şi medievală a ajuns într-o criză pricinuită de necesitatea unei explicaţii ştiinţifice a lumii. Astfel, teoria cunoaşterii devine filosofia primă, preluând poziția deţinută până atunci de către metafizică.

Aici se impun câteva precizări legate punctual de tema lucrării. Aristotel a eleborat un tratat de Metafizică, filosofie primă, în care ,,se referă la tot ce există, privit prin perspectiva strictă a simplei sale existențe și nu a relativei importanțe pe care acel corp, lucru, obiect, concept, idee, noțiune l-ar avea sau nu”[14]. Despre infinitul conceptual, filosoful vorbește în tratatul despre Fizică în care stabilește imposibilitatea cunoașterii în act a infinitului, stabilind că există:

● infinitul extensiv;

● infinitul intensiv;

● infinitul potenţial;

● infinitul actual.[15]

De precizat că în filosofia presoceratică, infinitul era în prezentat în mod confuz, iar la Platon în accepție transcedentă, iar de abia Aristotel realizează o conceptualizare despre cunoaștere și infinit. [16].

Cunoaşterea implică evoluţia în timp şi dobândirea de noi experienţe şi determină raţiunea umană să capete noi valenţe iar, astfel, apare cercetarea care pornind de la natura instinctuală umană evoluează cu ajutorul voinţei şi gândirii spre naşterea filosofiei.[17]

Omul din antichitatea grecească, presocratică și postsocratică, în calitatea sa de fiinţă raţională, încearcă să cunoască realitatea existentă:

● să stabilească cantitatea, calitatea şi legăturile dintre lucruri;

● să stabilească reguli, principii şi legi după care se fundamentează existenţa.

În perioada presocratică au fost filosofi, precum Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru, Heraclit, Anaxagoras, Empedocles, care aveau ca obiectiv al gândirii căutarea principiului care guvernează natura lucrurilor şi a existenţei, dar în accepţia lor nu se poate vorbi de cunoaştere, ci, doar lucruri cunoscute.

Socrate este cel care se axează pe studiul filosofic centrat pe om (άνθρωπος) adică, antropologic, insistând pe perfecţionarea umană din punct de vedere etic şi realizând trecerea la gândirea despre gândire. Prin gândirea presocratică și socratică se întemeiază studiul problematicii teoriei cunoaşterii prin care cunoaşterea umană devine obiect distinct al reflecţiei filosofice: ,,Teoria cunoaşterii începe să fie văzută ca o componentă necesară oricărei construcţii filosofice, ea explicând ce este şi cum se realizează cunoaşterea lumii de catre om posibilitatea cunoaşterii, legile, nivelurile, formele şi valoarea acesteia.”[18]

Doar pornind de studiul filosofic centrat pe om se poate ajunge la un demers imaginar despre infinit.

Omul este limitat în timp și spațiu, iar din punct de vedere teologic, omul este creatură și doar Dumnzeu cel care l-a creat este nelimitat în timp și spațiu. Filosofic conceptul de infinit poate fi descris, dar de înțeles cum arată nu pare a fi posibil: da…. se poate descrie de pildă și vizualiza laptopul cu care a fost scrisă această lucrare și se poate imagina un filosof care visează să atingă infinitul care poate descris precum orizontul/ zarea unde pământul pare să atingă cerul.

Concluzii sau despre dialogul metafizic dintre Paton și Laton

Pentru a întelege mai bine ce ar putea fi un excursus despre gnoseologie și infinit se poate imagina un dialog între:

● Paton, adept al filosofiei perene şi care ,,crede într-o diferenţă radicală, de gen, între spiritual şi material, între sufletul nemuritor şi trupul perisabil”[19];

● Laton, interesat de ,,ştiinţă, mai ales de matematică, şi prin urmare, de logică şi filosofia limbajului”[20].

Este un dialog între Laton, un om de știință riguros care caută să conceptualizeze prin limbaj o teorie gnoseologic despre infinit care în lumea actuală este un filosof care lucrează ca antrenor pentru inteligența artificială și diferite chatboturi și Paton, un metafizician care face meditații transcedentale, crede în sufletul nemuritor. Laton ar spune că omul are capacitatea gnoseologică de a aprofunda și conceptualiza infinitului, iar Paton va spne că oricâte voaluri gnoseologice va ridica omul nu va ajunge niciodată la nivelul suprem al infinitului divin.

Bibliografie

Aristotel, Fizica, traducere Alexander Baumgarten, Editura Univers Enciclopedic, București, 2018.

Chira, Vasile, Speciile infinitului (incurs pluridisciplinar), în https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2016/10/29/speciile-infinitului-incurs-pluridisciplinar/, 30/01/2025.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Iorgu Iordan- DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică Editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.

Dictionary of the English Language Unabridged, MA: Merriam-Webster Inc., Publishers, Springfield, 1993.

Georgescu, Ștefan; Mircea Flonta; Ilie Pârvu, Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.

,,Gnoseologie”, în https://m.dex.ro/gnoseologie, 30/01/2025.

https://carturesti.ro/info/metafizica-1384092766?lang=en-US, 30/01/2025.

,,Infinit” , în https://m.dex.ro/gnoseologie, 30/01/2025.

Hare R. M, Platon, traducere de Matei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

Macsut,Adriana, Mihaela, Doxa în concepția lui Platon, Editura Lumen, Iași, 2019.

Stanciulescu,Dana; Sorin Stanciulescu, Metodologia cercetării științifice, Editura Sitech, Craiova, 2018.

Stroe, Constantin, Filosofie. Cunoaştere. Cultură. Comunicare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

Augustin, De Magistro, ediţie bilingvă, traducere de Mihai Radulescu şi Constantin Noica, introducere şi note de Lucia Wald, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

Zeller Eduar, Despre semnificaţia şi teoria cunoaşterii, Ueber Bedeutung und Aufgabe der Erkenntnistheorie, 1862, cf. Deutsches Textarchiv, Google = MDZ München, http://www.deutschestextarchiv.de/zeller/erkenntnistheorie/1862/, 07.03.2012.

^[1] ,,Gnoseologie”, în https://m.dex.ro/gnoseologie, 30/01/2025.

^[2] Cunoașterea este definită cf. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Iorgu Iordan- DEX, Academia Română, Institutul de LingvisticăEditia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 250.

^[3] O prezentare mai detaliată despre cunoaștere este realizată înWebster’s Third New International Dictionary of the English Language Unabridged, MA: Merriam-Webster Inc., Publishers, Springfield, 1993, p.1252.

,,Cunoaşterea este faptul sau condiţia de a cunoaşte: 1. Faptul sau condiţia de a şti ceva cu un grad considerabil de familiaritate câstigată prin experienţa sau contact sau asociere cu individul sau lucrul respectiv; 2. Cunoştiinte, informaţii sau întelegere teoretică sau practică despre privirea la o anumită ramura a ştiintei, artei, învăţării sau a altei zone care implică studiu, cercetare sau practică şi dobândirea abilităţilor; 3. Faptul sau condiţia de a întelege adevărul, faptele sau realitatea imediată, cu mintea sau prin intermediul simţurilor; percepţie,cunoaştere, întelegere; 4. Faptul sau condiţia de a poseda prin înţelegere mentală pe baza instruirii, studiului, cercetarii sau experienței adevăruri, fapte, principii sau alte obiecte ale perceptiei: faptul sau condiţia de a avea informaţii sau de a fi învaţat sau erudit; 5. Suma totală a ceea ce se cunoaşte: întregul corp al adevărurilor, faptelor, informaţiilor, principiilor sau altor obiecte ale cunoaşterii dobândite de către omenire.”

^[4] ,,Infinit” , în https://m.dex.ro/gnoseologie, 30/01/2025.

^[5] A se consulta Dana Stanciulescu, Sorin Stanciulescu, Metodologia cercetării științifice, Editura Sitech, Craiova, 2018.

^[6] A se citi Adriana Mihaela Macsut, Doxa în concepția lui Platon, Editura Lumen, Iași, 2019.

^[7]Relația gnoseologică între subiect și obiect la filosofi antici este prezentată de Constantin Stroe, Filosofie. Cunoaştere. Cultură. Comunicare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 33, 46, 57.

^[8] Ibidem, p. 65.

^[9]Această teorie despre cunoaștere este prezentată de către Augustin, De Magistro, ediţie bilingvă, traducere de Mihai Radulescu şi Constantin Noica, introducere şi note de Lucia Wald, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 41.

^[10] Cf. Constantin Stroe, Filosofie. Cunoaştere. Cultură. Comunicare, pp. 33, 46,57, op. cit.

^[11] Studii aprofundate de teoria cunoașterii sunt dezvoltate de către Ştefan Georgescu, Mircea Flonta, Ilie Pârvu, Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 9. Se arată că la baza teoriei cunoaşterii stau nume nume precum Fr. Bacon, Descartes, J. Locke, Leibnitz, D. Hume, Kant.

^[12] Termenul de teoria cunoașterii se afirmă în secolul al XIX-lea dar, se conceptualizează mai ales la în ultima decadă a secolul XX.

^[13] Termenul de teoria cunoaşterii a fost introdus de Eduard Zeller în Despre semnificaţia şi teoria cunoaşterii, Ueber Bedeutung und Aufgabe der Erkenntnistheorie, 1862, cf. Deutsches Textarchiv, Google = MDZ München, http://www.deutschestextarchiv.de/zeller/erkenntnistheorie/1862/, 07.03.2012.

^[14] https://carturesti.ro/info/metafizica-1384092766?lang=en-US, 30/01/2025.

^[15] Fizica III, 5, 204a.

^[16] Vasile Chira, Speciile infinitului (incurs pluridisciplinar), în https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2016/10/29/speciile-infinitului-incurs-pluridisciplinar/, 30/01/2025.

,, Dacă la filosofii presocratici, ideea de infinit este legată de căutarea (confuză, adesea naivă) a primului principiu (apa, aerul, apeironul, focul, numărul etc.), la Platon conceptul de transcendenţă (şi implicit cel de infinit) este tematizat nu doar din perspectiva cosmologică, ci mai ales din cea metafizică. Platon vorbeşte de caracterul suprainteligibil al Binelui, adică de o transcendenţă cu un statut infinit mai radical decât transcendenţa IdeIlor faţă de lucruri. Binele, ca sursă transcendentă a lumii inteligibile, coordonează activitatea cognitivă a intelectului. Intelectul contemplativ (Nous) nu este altceva decât facultatea prin care spiritul ia act de transcendenţa şi suprainteligibilitatea ideii de Bine. La Aristotel problema infinitului e tratată într-un mod paradoxal. Pe lângă argumentele pe care le aduce în favoarea infinităţii (infinitatea timpului, infinitatea numărului,inepuizabilitatea naşterii şi distrugerii, diviziunea nelimitată a mărimilor etc.), Stagiritul oferă şi dovezi care indică imposibilitatea în act a infinitului.”

^[17]Eduard Zeller, op. cit.

^[18] Rolul gândirii presocratice în istoria cunoașterii este prezentat de Constantin Stroe, Filosofie. Cunoaştere. Cultură. Comunicare,Editura Lex, București, 2000, pp. 31-32

^[19] Modelul Paton și Laton este susținut de R.M. Hare, Platon, traducere de Matei Pleşu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 48-49. Se poate afirma că prin această simbolistică R.M. Hare face o analiză non-formală care este ancorată în mentalitatea din timpul lui Platon. Având ca punct de plecare ipoteza ca întreaga filozofie platoniciană este bivalentă, fiind divizată într-o teorie asupra cunoasterii și una asupra virtutii, R. M. Hare reiterează jocul jocul dialogului platonician și creează doua personaje – Laton si Paton – care argumentează pe rând punctele de vedere ale filozofului. Acestă monografie caută sursele sistemului platonician. Se poate consulta, în acest sens, un fragment din Dialogul Albiciade.

„Cunoaşterea de sine- îl asigura Socrate pe Alcibiade – este condiţia oricărui progres în ştiinţă şi în virtute. Ea este, deci condiţia oricărei educaţii. Se ştie că omul este alcătuit din trup şi suflet: sufletul fiind acela care comandă, iar trupul acela care ascultă; de unde rezultă că esenţial este sufletul. Ca să te cunoşti pe tine însuţi trebuie, deci, să-ţi cunoşti sufletul. Corpul, când vrea să se cunoască, se priveşte într-o oglindă. La fel şi sufletul, ca să se poată cunoaşte pe sine, trebuie să se privească în alt suflet ca într-o oglindă. Iar în acest suflet el trebuie să considere facultatea proprie spiritului, care este inteligența. Ea constituie tot ce poate fi mai divin în suflet pentru că în ea stă cunoştinţa şi virtutea, mai cu seamă cunoştinţa binelui şi a răului, care fac posibilă virtutea. Acela care se priveşte în lumina acestei cunoştinţe are cei mai mulţi sorţi de a progresa în virtute. Cunoaşterea a ceea ce este binele şi a ceea ce este răul constituie cea mai înaltă înţelepciune. Ea este descoperirea elementului divin din noi, adică a lui Dumnezeu în noi înşine. Aceasta este singura cale care ne poate duce la virtute” (Alcibiade 129b).

^[20] Ibidem.