Aguirre, L’ira degli Dei…

Plescăitul furios al apelor aproape că acoperea zgomotele pădurii tropicale. Și, totuși, urechilor speriate ale lui Lopes de Guatemuz li se păru că surprind, dincolo de frunzele lungi și subțiri ale copacilor-coroană, chemarea femelei de leopard negru. Bărbatul își scărpină ceafa apărată de limba de metal a căștii și se sprijini mai puternic de mânerul suliței înalte; se strădui să prindă firul cuvintelor lui Aguirre, așezat dincolo de arcul de cerc pe care puteau să-l acopere privirile sale. Era, totuși, vorba de moarte.

— Dacă ați ales să veniți alături de mine și de Majestatea Sa Prea Catolică Leon Alfons I de Eldorado și i-ați ucis pe cei șase închinători ai bicisnicului rege Fernando al II-lea de Aragon y Castilia, asta înseamnă că ați jurat să nu vă opriți și să nu dați înapoi până ce fluviul nu ne va depune pe malurile unde se înalță zidurile de aur ale cetății străvechi Eldorado. Mai ales, să nu dați înapoi! Pentru că acolo unde am trădat eu, acolo unde eu am încălcat jurământul față de Spania și de Hristos, nu mai există loc și pentru alte trădări. Trădarea lui Dumnezeu este cea de pe urmă și mai mare trădare. Nimeni nu mai are dreptul să se gândească la trecut, m-ați înțeles? Trecutul înseamnă Hernando Cortés, dar nimeni nu poate să spună, acum, dacă el și cei o sută patruzeci de soldați ce i-au rămas mai sunt în viață. Drumul lui înapoi spre Tlaxcala trece prin inima junglei și prin mlaștinile pline de friguri galbene din nord de Guaxocingo. Iar pentru cei ce visează la tabăra lui Cortés, drumul pe fluviu înseamnă treizeci și șase de zile de tras la vâsle și șase cascade de ocolit peste piscurile necunoscute din nord.

Vocea lui Aguirre se stinse o clipă, și șuierul apelor înspumate se grăbi să acopere golul lăsat în aer de lipsa cuvintelor. Lopes își șterse iar ceafa de stropii de apă purtați de curent către spinarea muntelui și aruncă o privire cercetătoare către poala nu prea îndepărtată a pădurii. Dincolo de trunchiurile negre și de frunzișul din ce în ce mai greu de distins, din cauza apropierii înserării, se aflau, poate, spionii indienilor cempoal, canibalii ale căror colibe le incendiaseră în urmă cu două zile, într-o mică vale de pe malul drept. Lopes nu-i vedea, niciunul dintre cei 26 de nobili și soldați (plus Împăratul, se corectă repede, plus Majestatea Sa Prea Catolică) nu reușise să zărească măcar un picior din blestemații de păgâni mâncători-de-carne-de-om, dar toți știau că erau acolo, dincolo de cortina verde, aruncând cu mici săgeți înveninate prin tuburile lungi de trestie și așteptând cu răbdare momentul prielnic pentru o ambuscadă. Hernando Carrero murise ieri seară, în timp ce ieșea din latrina improvizată în coada plutei, fără să-l vadă pe necunoscutul războinic pitic. Reușise numai să frângă coada minusculei săgeți cu panaș din pene albastre și să murmure: „Diavolii galbeni… Eldorado…”.

Lopes se grăbi să-și scuture capul, ca să alunge amintirile. Vocea îndepărtată a lui Aguirre tună din nou:

— Cu toți ați vrut să treceți dincolo de porțile de aur și să vă înfruptați din bogățiile fără margini de acolo. Nu v-a cerut nimeni niciun jurământ pentru asta, pentru că jurămintele sunt făcute tocmai pentru a fi încălcate. Drumul prin păcat este unic și irepetabil. Ați vrut aurul mai presus decât ați vrut căile pocăite ale credincioșilor Domnului Dumnezeu. Atunci, continuați-vă acest drum până la capăt. Și veți avea aurul, eu, Alvaro Lopez de Aguirre, vă promit asta. Dar pentru cei ce dau înapoi nu există decât o singură răsplată: vor fi mai scurți cu un cap. Cu acel cap care nu i-a sfătuit la timp corect.

Lopes de Guatemuz nu auzi șuierul căderii sabiei, dar și-l închipui. De astă-dată, dosul palmei șterse mărul lui Adam, încordat într-un spasm violent. Dincolo de stânca diformă, de care stătea legată pluta, pe pământul umed, acoperit cu mușchi gros, căzuse capul nobilului Juan de Grijalva, ochiul și urechea secretă a regelui Fernando al II-lea, cel care încercase să-i determine pe Alonso Yanez, Diego Velsquez și pe preotul renegat Francisco de Lugo să părăsească expediția blestemată și să revină în tabăra lui Cortés, promițându-le iertarea acestuia.

***

— Nu există iertare! mârâi Aguirre, târându-și corpul strâns în platoșa de metal peste solul mâlos. Nu există nici Dumnezeu, nici sfinți și nici îngeri. Diavolul este o invenție a păcătosului ăluia de popă renegat. Suntem… pfuii!

Se opri din târâș și scuipă noroiul ce-i intrase în gură. Soldatul de lângă el se opri, la rându-i, așteptând. Doi pași în fața sa, Juan de Escalante și Bartolome de Olmedo se opriră la rândul lor, strângând mânerele săbiilor între degete.

— Noroi blestemat! pufni Aguirre și privi în urmă.

Albia fluviului de-abia se mai zărea, adâncită într-un canion parcă fără sfârșit. Prăpastia mâniei lui Dumnezeu, parcă așa-i spusese de Lugo, privindu-l ciudat, cu doar o clipă înainte de a-și pierde căpățâna. Veți naviga prin mânia lui nemărginită către chinul celor osândiți la fără de moarte. Osândiți la fără de moarte, parcă așa spusese, își supse buzele Aguirre. Prostii! hotărî după o clipă, simțind că îndoiala prinde să i se strecoare în suflet. El, Francisco de Lugo, era de două ori osândit: o dată pentru că-și renegase jurămintele sfinte pentru a-l urma într-o aventură fără nimic sfânt în ea și a doua oară, pentru că acum plutea, fără nicio îndoială, în flăcările Iadului său, cu care-și amenințase de atâtea ori oile date spre păstorire de arhiepiscop, în clipa plecării din Cadiz. Cadiz…
Alvaro Lopez de Aguirre mai scuipă o dată în noroi și făcu semn spre înainte. Cele opt trupuri prinseră iar să se lupte cu hălcile de noroi. Ceva mai puțin de o sută de pași îi despărțea de pragul de piatră, ieșit chiar deasupra cărării, prag dincolo de care li se păruse că zăresc, în noaptea precedentă, punctele luminoase ale unor focuri.

— Suntem singuri în locul ăsta afurisit numit Pământ, pricepi, Montejo? Singuri!

— Nu blasfemia, Aguirre! șuieră Juan de Escalante din față, fără a întoarce însă capul. Dacă am acceptat să încălcăm sfintele jurăminte și să te însoțim pe drumul acesta fără întoarcere, asta nu înseamnă că suntem cu toți păgâni sau, și mai rău, renegați. Dacă tu nu crezi în Domnul Dumnezeu, nu-i obliga și pe ceilalți să fie de partea ta. Și roagă-te, dacă ai cui, ca poteca asta să se sfârșească sub zidurile de aur ale cetății. Altfel, hrana nu ne va mai ajunge decât pentru trei zile și va trebui să ne mâncăm între noi, precum blestemații aceia de cempoal, care ne-au ucis până acum 13 soldați. Și nu sunt sigur că nu i-au dezgropat și nu i-au mâncat în urma noastră.

— Gura, Escalante! De ce să crezi într-un zeu care nu te sprijină, când dai de greu? Pe Lugo cum l-a ajutat să scape de sabie?

— Lugo e un afurisit de renegat și nu merită decât Iadul! bombăni furios celălalt, apoi tăcu, simțind furtuna din vocea celuilalt.

— Olmedo, în schimb, e mult mai precaut decât tine, râse sumbru Aguirre și tăcu, la rândul său.

Știa că Escalante avea dreptate, în privința hranei. De când se hotărâseră să se revolte împotriva lui Alonso de Avila, comandantul șef numit de Hernando Cortés, și împotriva celor patru apropiați ai săi, atârnându-i în ștreanguri chiar deasupra fluviului, raționalizase hrana de trei ori. Iar acum ajunseseră la fundul sacului. Și încă nu reușiseră să iasă dintre munți. Numai munți peste tot, oftă Aguirre și-și mușcă buzele furios. Optsprezece nobili și soldați, cei doi cai și doña Maria Heredia, fiica vitregă a lui Cortés… Acesta era bilanțul pierderilor. Acolo jos îi mai așteptau trei soldați, un sclav negru și doi sclavi yucca, pe o plută părăginită, la mai puțin de zece metri de mal. Zece metri pe care, la adăpostul înserării, un caiac din piele i-ar fi străbătut în mai puțin timp decât i-ar lua lui să spună „Tatăl Nostru”.

Deodată, cei doi din față se opriră și-și lăsară coifurile în noroi. Aguirre ridică mâna stângă și le făcu semn celor din spate să rămână nemișcați. Deasupra, undeva în burta decolorată a cerului, țipă ascuțit un condor. Se târî cu încetineală înainte, străduindu-se să nu facă prea mult zgomot. Armurile celor doi erau tot una de noroi, făcându-i aproape invizibili. Își trase coatele sub el și-și apropie urechea de buzele lui Olmedo.

— Am auzit ceva sus, șopti acesta, printre buzele strânse. Ca un tropot de cal.

— Indienii n-au cai, răsuflă Aguirre, zâmbind sinistru. Iar ai noștri aleargă de mult prin burți.

— Știu, dar e așa cum îți spun. Dincolo de coamă a fost un cal. Sau un animal cu copite.

Își frecă gânditor bărbia. Dacă de sus i-ar fi pândit dușmanul, ar fi fost înveșmântați în săgeți de multă vreme. Pe de altă parte, un cal sau mai mulți, pe un platou de munte dintr-o țară care nu cunoscuse acest animal până la venirea spaniolilor, părea o glumă proastă. Sau un adevăr tragic, se încruntă Aguirre. Un Dumnezeu ironic, care-și bătea joc de el. Sau, și mai simplu, un corp expediționar trimis de Cortés să-i prindă. Nu, era imposibil, lui Cortés nu-i mai rămăseseră decât trei cai de povară și câțiva asini. Și apoi cum să-ți găsești drumul călare pe vârful munților în această sălbăticie?

Ridică fruntea și privi în urmă. Trupurile soldaților păreau trunchiuri de copaci, risipite de o parte și de alta a cărării. Ici și colo, strălucea vag vârful vreunei sulițe. Condorul țipă iarăși, mult mai aproape, dar Aguirre îl ignoră. Acolo, jos, undeva unde el nu mai putea ajunge cu privirea, pluta tremura la capătul unei funii lungi și ude.
Le făcu semn cu palma să aștepte nemișcați și se târî mai departe, către pragul de piatră. Când ajunse, într-un târziu, trupul îi era scăldat în sudoare, iar inima îi bătea nebunește.

— Știu că nu există niciun Dumnezeu, murmură și-și flexă de mai multe ori degetele. Undeva, prin apropiere, te afli numai tu, mândrule oraș de aur… Numai tu și eu… Amândoi vom trece prin Istorie și numele noastre vor deveni nemuritoare. Eldorado și Alvaro Lopez de Aguirre… Tu îmi vei da taina și aurul tău, iar eu, puterea cea fără de margini a celor ce vor veni după mine spre a descoperi și cuceri noi lumi. Ajută-mă, acum, când voința mea se apropie de marginea vieții, să pot să cred mai departe în tine. Dă-mi un semn…

Dintr-un salt, sări peste taluzul de piatră, rostogolindu-se dincolo. Se ridică în picioare, cu o mână pe garda sabiei și cu cealaltă ferindu-și ochii de strălucirea ce-i lua vederile. Zidul luminos părea fără sfârșit, tăind podișul în diagonală și retezând vârful muntelui spre nord. Buzele îi erau uscate, iar limba aspră și umflată, ca o scoarță de copac. Întinse palmele, temător, dar zidul sclipi brusc și-i azvârli brațele îndărăt cu o forță incredibilă. Aguirre urlă, simțind cum îi sunt smulse din umeri. Se dădu câțiva pași înapoi, clătinându-se.

— Semnul… bălmăji, cu limba împiedicându-i-se printre dinți. Tu ești Eldorado?

Dar zidul nu răspunse. Își smulse sabia de la șold și o azvârli ca pe o lance, în direcția lui. Nu se auzi niciun sunet. La fel ca și brațele lui, sabia făcu drumul întors, rostogolindu-se dincolo de pragul de piatră. Un strigăt chinuit se ridică din spate, apoi ceva foșni și se stinse. Privirea i se întoarse spre dreapta. Pe versantul de pe malul celălalt al fluviului, se zărea o strălucire ștearsă urcând creasta muntelui și pierzându-se către sud.

Veți naviga prin mânia lui nemărginită către chinul celor osândiți la fără de moarte… își aduse aminte de vorbele renegatului. Și de felul în care acesta îl privise, înainte să moară. De parcă știuse! se încrâncenă Aguirre. De unde să fi știut?

Condorul țipă din nou, încă și mai aproape. Aguirre ridică ochii, dar nu zări nicio pasăre. Doar strălucirea usturătoare a zidului fără capăt, care nu-i lăsa altă direcție în care să apuce, decât aceea a scurgerii la vale, mereu mai la vale a fluviului. Se cutremură și coborî pragul către ai săi. Nu mai aveau decât trei zile până ce hrana avea să se sfârșească.

***

Și hrana se sfârși.

Cu o zi mai înainte, își dăduse obștescul sfârșit Majestatea Sa Imperială, Leon Alfons I de Eldorado. Villa Viciosa îl găsise zăcând, cu capul în apă, în spatele afetului tunului. Negăsind nicio urmă de rană și nici vreo mușcătură de animal pe corpul său, Aguirre declarase că împăratul murise de inimă rea și îi pregătise o înmormântare sobră. Deoarece nu se zărea niciun mal propice acostării, deși navigaseră neîntrerupt vreme de 16 ore, îi cususeră trupul umflat într-un sac de iută și îl vârâseră, cu toate onorurile (cei cinci soldați salutaseră în poziție de drepți, iar tunul slobozise o ghiulea), într-o ladă, de unde goliseră valtrapurile foștilor cai și îmbrăcămintea de paradă, în care plănuiseră, pe vremuri, să-și facă intrarea în cetate. Apoi, într-o tăcere solemnă, îl sloboziseră în apele învolburate și priviseră îndelung în urma lui. Cutia plutise, o vreme, în dreapta plutei, îndepărtându-se în derivă, apoi unul din capete se scufundase brusc și, treptat, rămăsese în urmă, până ce privirile o pierduseră cu totul, atunci când albia făcuse un cot ascuțit spre stânga, zdrobindu-se furioasă într-un prag de stânci ascuțite.
Acum, stăteau toți șapte în jurul afetului, ținându-se cu amândouă mâinile de frânghiile de ancorare, și se holbau în sus, pe urmele frânghiei care tremura udă deasupra punții. Valuri mici loveau pluta, se săltau peste trunchiurile pe jumătate scufundate și le spălau cizmele aproape putrezite. Era frig, și umezeala afurisită le umflase palmele, care deveniseră albicioase către vârfurile degetelor.

— N-o să reușească, mormăi Escalante. E prea frig.

— Poate că urcă, răspunse Bartolome de Olmedo și-și făcu o cruce largă. Dacă Hristos nu e cu el, poate că-l ajută Diavolul. Cineva trebuie s-o facă, altminteri murim aici.
Juan de Escalante nu mai zise nimic, dar aruncă o privire scurtă în direcția fluviului. Se găseau ancorați între două stânci aproape plate, la mai puțin de 15 metri de mal, acolo unde-i proptise un val venit dinspre centrul curentului, cu puțin înainte ca zorii să încenușeze atmosfera. Doi dintre cei care dormeau în partea dreaptă a plutei se rostogoliseră în apă și se înecaseră, mai înainte ca ceilalți să-și dea seama ce se întâmplă. De cum primele licăriri ale luminii se prelinseseră în defileu de pe vârfurile crestelor, încercaseră în toate felurile să se desprindă de pe stânci sau să ajungă la mal, însă fără niciun succes. Mai mult, Lopes de Guatemuz se înecase către prânz, în timp ce înota spre mal, cu o frânghie legată de mijloc.

Când soarele depășise creasta din dreapta, făcuseră o ultimă încercare: goliseră mai mult de jumătate din încărcătura de praf de pușcă a unui proiectil și puseseră în gura tunului un fel de cange, legată cu colacul de lanț care servise la legarea picioarelor și mâinilor sclavilor. Detunătura nu fusese prea puternică, dar forța gazului rezultat azvârlise cangea drept în sus și o înțepenise între ramurile unui copac crescut într-o parte, deasupra fluviului, nu departe de locul unde se aflau ei.

— Sunt prea mulți metri pentru ca mușchii să-l poată susține și pe el și armura, reluă Escalante și se dădu mai aproape de marginea săltată deasupra pietrelor umede. Dacă o să se prăbușească — și o să se prăbușească, fără doar și poate — ce facem?

Olmedo își mușcă buza de sus. Aguirre rămânea ultima lor șansă de a scăpa cu viață și de a prelungi agonia cu încă puțin. Cu încă puțin… poate că doar de atât mai era nevoie. Poate că după cotul ce se zărea în față și de unde venea un bubuit asurzitor, se afla platoul mult căutat. Cetatea de aur Eldorado…

— Cum, ce facem? Îi aruncăm frânghia, împreună cu butoiașul, așa cum am stabilit.

— Îi aruncăm frânghia… îl îngână celălalt, în bătaie de joc. Tâmpitule, e singurul moment în care putem să scăpăm de nebunul ăsta și tu vrei să-i arunci frânghia? Nu înțelegi că, oriunde vom ajunge, alături de el nu ne pândește decât moartea? Nu vezi câți am mai rămas din cei 42, câți am pornit la început?

Vocea lui Escalante ajunsese aproape un țipăt și Olmedo se temu ca vorbele lui să nu străbată prin mugetul continuu al apelor și să răzbească la urechile lui Aguirre. Acesta continua însă să avanseze încet, susținându-se numai în mușchi, la aproape trei metri deasupra șerpilor lichizi care se zbăteau dedesubt, furioși că nu-și pot atinge prada. Soldații de lângă ei îl auziseră și-i fixau cu ochi sclipitori.

— Poate că ajunge, reluă nehotărât, întrebându-se cum să reacționeze, dacă isteria bruscă a celuilalt l-ar fi împins la un gest necugetat, ca de pildă…

— Nu și dacă tăiem frânghia! urlă Juan de Escalante și, mai înainte ca vreunul de lângă el să poată interveni, scoase sabia din teacă și izbi cu ea în nodul gros al frânghiei, care lega lanțul de la picioarele afetului.

— Nu! urlă Olmedo și încercă să-l prindă în brațe pe la spate, dar celălalt se smuci și reuși să mai izbească o dată.

— Să moară Iuda! urlă și Escalante, încercând să se debaraseze de el. Să moară Antihristul și cetatea de aur va fi numai a noastră! Lasă-mă, lepădătură, lasă-mă! Nu pricepi că nu va mai fi niciodată un alt moment ca acesta? Nu înțelegi că puterea cu care ne domină, atunci când stă în preajmă și care nu ne lasă să gândim cu capetele noastre, nu-i una omenească?

Olmedo nu fu sigur că bărbatul spânzurat la mijlocul funiei, ca un păianjen uriaș țesându-și firul, auzise ceva, însă pesemne că presimțise o undă de primejdie, deoarece se oprise în loc și-și răsucise întreg corpul în direcția lor.

Nu poate să se mai întoarcă, hotărî Bartolome de Olmedo, deoarece nimeni nu ar mai fi reușit să urce pe primejdioasa cărare către crengile pomului. Cu toții erau peste măsură de slăbiți și era de mirare că Aguirre ajunsese până acolo, fără să facă măcar o pauză.

Strânse mai tare brațele în jurul lui Escalante care, epuizat de efort, se lăsă moale și alunecă pe puntea udă. Soldații îi priveau nemișcați, respirând agitat, de parcă ei s-ar fi luptat împotriva lui.

— A înnebunit, spuse încet, de parcă și-ar fi prezentat scuze. Vicontele Juan de Escalante Y Ramiro a înnebunit, din cauza foamei. Dacă rupem acum legătura cu Aguirre, nimeni nu ne va mai urni de pe stâncile astea și, cel mai târziu mâine seară, vom fi morți aici sau zdrobiți de stânci, asemenea lui Guatemuz. Aguirre, pricepeți? Aguirre este singura noastră legătură cu lumea, cu Eldorado, cu Dumnezeu… Rugați-vă să reușească.

Și Aguirre reuși. Fără nicio altă pauză, înaintă metru cu metru și, când înserarea prinse să aburească deasupra apelor spumegate, se săltă, punct negru, aproape indescifrabil, pe ramurile scheletice. De acolo și până pe stâncile din jur, fu aproape o joacă de copil.

— Dacă Dumnezeu există, atunci a vrut ca eu, Alvaro Lopez de Aguirre, să mor, scuipă el înspre apele de dedesubt, privindu-și mâinile pline de sânge. Pentru că Diavolul precis nu există, altminteri m-ar fi ajutat. Sau poate că m-a și ajutat, rânji. Blestematul de Olmedo a vrut să mă vadă atârnând ca un pisoi jigărit deasupra vijeliei de sub mine.

Se ridică în picioare și ascultă cu atenție în direcția de unde se auzea bubuitul îndepărtat.

— Poate că acolo se află cheia disperării noastre, mormăi el mai departe, ca și cum și-ar fi făcut curaj. Poate că destinul a vrut să ne oprim pe stâncile alea, ca să ne ferească de ceva cu mult mai rău. La drum deci, moartea oricum pândește de pretutindeni.

Se ridică în picioare, pe vârful ascuțit al stâncii, și se sprijini de trunchiul subțire. Undeva, la o mică veșnicie de el, păpușile înțepenite ale soldaților păreau că așteaptă un semn de la el. Înălță brațul și făcu un gest porcos.

— Așteptați, lepădăturilor! strigă către ei, dar cuvintele se risipiră în curentul de aer. Ați merita să muriți, ca niște porci spinoși ce sunteți. Dar atunci nimeni nu va mai putea asista la victoria finală și la triumful lui Alvaro Aguirrez. Destinul e cel care vrea să trăiți, pentru ca gloria mea să fie deplină.

Porni la drum. La singurul drum pe care putea să-l străbată: își săpă cu sabia trepte în spinarea de piatră și se cățără cu unghiile, lipindu-și trupul de spinarea înclinată a muntelui. Buricele degetelor i se rupseră și le înfășură în fâșii de pânză ruptă din poalele cămășii. Cizmele își pierdură tocurile, iar pantalonii se zdrențuiră, agățați prin steiuri. Căzu de mai multe ori, dar de fiecare dată reuși să se agațe de ceva, astfel încât ajunse la concluzia că nu-i sosise încă ziua morții. Când reuși să se ridice în mușchi și să treacă de marginea dreaptă, ca tăiată cu un fierăstrău uriaș, a stâncii, albia fluviului era asemenea unui căuș de palme, iar pluta dispăruse cu desăvârșire.

Se rostogoli peste smocurile firave de iarbă, cu burta în sus, și căscă larg ochii, încercând să surprindă între deschiderile pleoapelor întreg cerul. Noaptea atârna deasupra sa, ca un clopot de cristal, subțire și străveziu. Sute de stele punctau adâncurile nemăsurate, dându-i senzația de vertij. Respiră adânc, străduindu-se să uite durerea din mâini.

Nu cunosc nicio constelație, gândi, uimit că totul i se pare firesc. Cel mai straniu lucru care i se poate întâmpla unui om este să se descopere dintr-odată sub un cer străin. Un cer la care n-a visat niciodată. Sau poate că acesta este cerul cetății de aur? Dacă este așa, atunci niciun efort nu a fost prea mare.

— Nu e un cer străin, îl contrazise cineva nevăzut. Este cerul dintotdeauna al acestui loc. Poate că tu nu ești al său și vii dintr-un spațiu străin.

Se răsuci imediat pe burtă și se ridică în genunchi, cu sabia ridicată, gata să lovească. Constată că nu era foarte întuneric. Nu departe de el, stătea în fund un fel de ursuleț, un oposum, care-l privea ciudat, cu capul plecat într-o parte. Își linse buzele și descoperi că au un gust sărat.Sânge, își spuse, apoi scutură din cap. Nu, nu există oposumi vorbitori, iar eu, în mod sigur, nu vin dintr-un spațiu străin. Vin din tabăra lui Hernando Cortés, iar acesta se găsește la cel mult 200 de leghe în susul apei. Cred că sunt foarte obosit și bolnav. Și aiurez.

— Nu aiurezi, îl contrazise vocea, care sună undeva foarte aproape. Aguirre putea să jure că nu urechile erau cele care o auzeau. Ai reușit să ajungi până aici, ceea ce reprezintă un lucru extraordinar. Niciuna din reproducerile anterioare nu a reușit să depășească momentul morții celui căruia îi spuneați Leon Alfons I de Eldorado. Un lucru extraordinar, dar care nu ne aduce nicio informație în plus, așa că istoria rămâne în continuare o enigmă, iar Ciclul va trebui reluat.

— Un oposum nu poate vorbi, spuse încet. E împotriva firii.

Ridică sabia fulgerător și se aruncă înainte. Zidul sclipitor apăru numai în clipa când oțelul albăstriu al lamei se abătu spre locul unde se afla trupul dolofan, apoi dispăru. Izbitura îl proiectă în spate. Se împiedică și căzu. Se rostogoli repede într-o parte, dar nu-l atacă nimeni. Țâșni iar în picioare, cu sabia pregătită. Dar în fața sa nu se găsea decât silueta durdulie, care aștepta tăcută.

— Sunt Alvaro Lopez de Aguirre! strigă. Aguirre cel care-i desfide pe zei și le așteaptă mânia! Tu, jivină măruntă, ești unealta Celui de Sus sau a Celui de Jos?

Ursulețul mișcă o lăbuță și platoul păru că se luminează, treptat.

Sunt mort. Mort și visez că sunt viu, se încrâncenă Aguirre și azvârli sabia. Am căzut de pe lanț și m-am înecat. M-am trezit aici și nu-i nimeni să-mi spună dacă ăsta e Cerul sau Infernul.

— Nu, nu ești mort, râse oposumul. Sau păru că râde. Dar ești cea mai ciudată reproducere pe care-am realizat-o până acum. Nu semeni deloc cu niciuna din proiecțiile de dezvoltare pe care le-am făcut înainte de a-ți da drumul să parcurgi traseul. V-am spus eu că segmentul de aleator, pe care ați insistat să-l introducem, a fost prea mare, se răsuci el către stânga. Ce s-ar fi întâmplat, dacă nu introduceam barierele?

— Nimic, răspunse femela de leopard negru. Absolut nimic. E o proiecție, Strălucirea-Voastră. O simplă proiecție, iar eu cred că segmentul de aleator nu a însemnat nimic. Abaterile de la programul inițial trebuie căutate în ansamblul schimbărilor pe care le-am introdus în mediu, odată cu fiecare nouă reluare. Insist să cred că materia nu posedă matrice tipice pentru evoluția spre pragul inteligenței.

— Așa se întâmplă de fiecare dată când nu dispunem de suficiente informații, ca să putem realiza reconstituiri adecvate, fluieră plictisit condorul de pe piatra în formă de deget. Pur și simplu, reproducerile cristalizează alte medii istorice. Eu am spus de la început că ne pierdem timpul.
Femela de leopard se lăsă pe labele din față.

— Este vorba numai de o afurisită de situație diferită de proiecții. Asta nu înseamnă că nu ținem totul sub control.

— Nu e vorba dacă ții sau nu situația sub control, Prim-Asistent. Ci de faptul că am pierdut prea mulți eoni, străduindu-ne să descifrăm istoria unei civilizații, pornind de la frânturile de informații descoperite în cipul acela străvechi, de pe asteroidul din Park Saadelid. Nu avem decât fragmentul de jurnal al acelui necunoscut padre Francisco de Lugo. Prea multe necunoscute. Poate că acel Eldorado de care…

— Eldorado… îngăimă, aproape fără voce, Aguirre.

Lumina din spatele animalelor vorbitoare. Lumina de aur venea de la cetatea mult căutată. Știuse, știuse el că va ajunge! Se repezi spre marginea platoului, ocolind ursul oposum prin dreapta.

— Să-l trimitem înapoi! ordonă Prim-Asistentul. Mai are o zi până la capătul Ciclului. Poate că va găsi o explicație pentru semnificația termenului Spania…

— Nu există nicio explicație, probabil, se îndoi ursulețul. Mai încercăm o dată. Propun să mai avem răbdare un Ciclu și să nu mai introducem segmentul de aleator. La urma-urmei, cred că această denumire Terra ascunde numai un mit. Cu mult mai real pare cealaltă — Eldorado. Mie-mi sugerează o constelație de dincolo de Triffyde 00-Eyre.
Aguirre se opri. Brusc, la vârful cizmelor stânca se reteză drept în jos, căscându-se într-un hău fără fund. Aproape că-și strivi limba, încercând să nu țipe.
Nu, nu există niciun Dumnezeu, numai eu singur… am ajuns până aici… la capătul lumii… Eu singur și visul meu nebun despre Eldorado… Aguirre, regele neîncoronat al cetății de aur… Ce știu fiarele astea despre fericirea de a visa…

Se lăsă în genunchi. Fluviul se prăbușea în hăul fără fund, din care țâșneau către el stelele.

— Poate că însuși principiul logic de reconstrucție al poveștii acesteia este diferit de sistemul logic utilizat de cel ce a scris-o. În acest caz, vom obține numai…

Se ridică în picioare. Alvaro Lopez de Aguirre văzuse Eldorado. Văzuse capătul lumii. Prăpastia mâniei lui Dumnezeu. Chinul celor osândiți la fără de moarte încetase. Aici și acum. Pentru că aici era capătul drumului.

— Mânia voastră… nu mă mai atinge, spuse foarte încet și păși în gol, fără să privească înapoi.
De atunci, punctul acela galactic, din preajma unei stele roșii de tip FDK-0067, poartă splendidul și incomprehensibilul nume Eldorado. Dar nicio expediție nu rătăcește vreodată prin acele locuri uitate în pustietățile aride ale hărților periferice.

Autore

  • Aurel Cărășel, scriitor, traducător, animator, editor, organizator SF, s-a născut pe 15 martie 1959 în Craiova. A absolvit facultatea de Filologie, Craiova; Facultatea de Jurnalism si științele comunicării, București. În 1985 a înființat cenaclul Atlantis-Club, al cărui coordonator a fost până în 1990. În 1990, alături de Alexandru Mironov și Sorin Repanovici, a pus bazele taberei de creație SF Atlantykron. Între 1990 și 1993 a fost președinte al Asociației Creatorilor de SF din Craiova. A publicat peste 15 volume, printre care Vânătoare de noapte — cu pseudonimul Harry T. Francis (Ed. Recif, 1995, București), Dumnezeule de dincolo de burta Universului (Ed. Nemira, 2011, București), Povești de pe muntele Golia (Ed. Eagle Virtuală, ebook, 2013), Poveștile zânișoarei Nomia (Ed. Eagle Virtuală, ebook, 2014). A publicat povestiri în: Știință și Tehnică, Convorbiri Literare — Suplimentul SF, CPSF Anticipația, Start 2001, Star Trafic SF, Euchronia, Magazin, Jurnalul SF, Strict Secret, Curierul National, Almanahul Ramuri, Rebus, Almanahul Anticipația, Cuvântul Libertății, Dependent SF, Nautilus, Argonaut, Metamorfoze.

    Visualizza tutti gli articoli