Lumile fantastice nu sunt o creaţie a literaturii moderne; dimpotrivă, ele fac parte dintre primele plăsmuiri ale omului, atunci când a început să prindă gustul povestirii şi al misterelor. Fantasticul nu desemnează numai un spaţiu situat dincolo de pământ, aşa cum ar părea la prima vedere, ci mai ales unul care s-ar putea afla oriunde, dar nicăieri în special, un tărâm al fanteziei, al zeilor şi monştrilor, al oamenilor aflaţi la limita civilizaţiei, al raiului şi al iadului, al miticului, al imaginaţiei fără limite, al neveridicului, dar şi unul al cercetării, al ştiinţei prospective şi a viitorului.

Legătura dintre ştiinţă şi literatură este mult mai veche decât ar părea la prima vedere. Astfel, o parte din tratatele ştiinţifice ale Evului Mediu au ajuns să alimenteze literatura SF a secolelor al XIX-lea şi al XX-lea aşa cum vom vedea că s-a întâmplat cu Fiziologul. Mai târziu însă, curentul SF, incluzând nu numai literatura în sine, ci şi tot imaginarul reprezentat în filme, benzi desenate etc., a ajuns să o ia înaintea cercetării ştiinţifice, dând naştere unor invenţii care au schimbat faţa civilizaţiei noastre. Cu alte cuvinte, imaginaţia creatoare a scriitorului a potenţat spiritul iscoditor al omului de ştiinţă. Sunt cunoscute numeroase exemple de acest gen, nu numai racheta şi submarinul lui Jules Verne, dar şi telefoanele mobile, computerele, primii paşi pe Lună, Staţia Spaţială Internaţională, costumele spaţiale, vehiculele spaţiale, transplantul de organe, schimbările climaterice (din „Uraganele” de John Barnes) şi multe altele. Desigur hard SF-ul a evoluat în jurul ideilor științifice, multe mai greu de pus în practică, dar totuşi posibile într-un anumit viitor.

Tot ce însemnă mitologic şi fantastic este legat în mare parte de spaţiile de dincolo de suprafața Terrei, chiar dacă nu din spaţiul cosmic, ci de sub pământ, aşa cum erau ele văzute la început, dacă ar fi să ne gândim la primele zeiţe mame, reprezentări ale pământului, la primele ritualuri agrare şi mai ales la primele reprezentări ale Raiului şi Iadului, situate deopotrivă sub pământ, atât în antichitatea elenistică, cât şi mai târziu, în creştinism, când Dante Alighieri propunea un model-clepsidră al lumii de dincolo, în care Iadul subpământean şi Raiul comunicau unul cu altul. Literatura științifico-fantastică este tributară, mai mult decât am crede, acestor idei şi imagini, pe care însă le tratează într-o manieră modernă, îngemănându-le cu ştiinţa prospectivă.

Mulţi ar fi miraţi citind Fiziologul (un manual de zoologie fantezistă) şi descoperind grilii sau împerecherile de animale fantastice. Poate că inorogul, grifonul şi ghionoaia i-ar fi cunoscute, dar precis ar avea dificultăţi în a recunoaşte vasiliscul, calandrionul şi aspida, chiar dacă i-a mai întâlnit în multe din scrierile heroic fantasy, dar sub un alt nume. Animalele ce populează lumile Ursulei K. Le Guin sunt variantele ale unor modele mult mai vechi, produse printr-o dublă suprapunere spaţială şi temporală prin care plăsmuirile antichităţii se întâlnesc elaborând noi făptuiri, noi moduri de îmbinare în cadrul unui tip de literatură (considerată subterană de către unii critici) care continuă însă, hrănindu-se într-o măsură mai mare decât mainstream-ul, din modelele Evului Mediu şi ale antichităţii, dar şi din cele ale cercetării ştiinţifice de ultimă oră. Furnicile mâncătoare de oameni din Istoria lui Alexandru Macedon, dar şi din Regii nisipurilor (G. R. R. Martin), căpcăunii cu un ochi în frunte, redaţi acum într-o manieră mai tehnicistă, dar la fel de expresivă, monştrii cu un cap de om şi unul de câine, ce amintesc de unele îmbinări plăsmuite de scriitorii curentului cyberpunk, oamenii cu trup de cal deveniţi motocentauri (din grafica lui Ionuț Bănuță), şi nu în ultimul rând, extratereştrii, mutanţii, telepaţii, oamenii cu puteri supranaturale, sunt tot atâtea exemple ce amintesc de modelele antice ale genului.

Aceste exerciţii ale imaginaţiei se combină cu povestirile despre lumile subterane, dând naştere unor noi scrieri, care, prin aerul lor modern, par să sfideze textele din care au provenit. Unele povestiri cyberpunk şi steampunk se bazează tocmai pe aceste texte care sunt acum parte a unei baze de date la care fiecare ne raportăm.

Schemele itinerarului împănat de întâmplări miraculoase, de locuri în care nimic nu este obişnuit, de oameni ciudaţi şi animale fabuloase, nu încetează să atragă, indiferent dacă se regăsesc în literatura fantastică sau science fiction, pe stațiile spațiale ale viitorului.

Tot într-o călătorie ce pare desprinsă din literatura barocă pleacă şi personajul lui Serge Brussolo (Carnavalul de fier), David, cel care se îndreaptă spre Oraşul Oracolelor spre a obţine tinereţea şi dreptul de a lua parte la o aventură ce-l poartă într-o lume plină de făpturi desprinse parcă din recuzita Fiziologului, sau, aşa cum însuşi autorul mărturiseşte, din tablourile lui Hieronymus Bosch. Carnavalul de fier reprezintă o variaţiune modernă pe motivul călătoriei în ţinuturi exotice, în care personajul întâlneşte oameni-peşti, oameni-păsări, mări formate din pitici ce ajută corăbiile să navigheze trecându-le din mână în mână. Aceeaşi recuzită a Evului Mediu, care la vremea aceea reprezenta probabil ştiinţa de ultimă oră, şi căreia i s-a dat o faţă modernă, traversează bariera timpului. SF-ul actual este deci un amalgam de idei şi imagini, unele foarte vechi, dar şi de „invenţii” ştiinţifice care aşteaptă să-şi afle locul în lumea modernă, impulsionând cercetarea.

Desigur, unele idei SF, la modă acum câteva decenii, nu au rămas decât între paginile cărților, cu toate eforturile cercetătorilor. Maşina zburătoare este încă în fază de proiect, iar călătoria în timp nu pare să fie posibilă decât în viitor, la bordul unei nave spaţiale ce se deplasează cu viteza luminii, după cum susţine Stephen Hawking. De asemenea, implanturile din literatura cyberpunk nu şi-au găsit decât în mică măsură drum în viaţa noastră, în timp ce teleportarea este încă departe de a transporta oameni şi obiecte.

Antologia String cuprinde texte diverse, de la fantastic la SF, datorate unor scriitori la fel de diverși. Este un mesaj ce se trece din generație în generație, de la cei care au scris și publicat în anii ‘80 (Mihai Grămescu, Aurel Cărășel etc.), care au debutat în anii ‘90 (Cotizo Draia, Florin Pîtea, Costi Gurgu etc.) la cei care au început să scrie după 2000. Antologia cuprinde și o secțiune dedicată tinerilor scriitori, atât celor care își fac acum intrarea în lumea literară, cât și celor care au mai publicat, dar se află încă la început de drum. O secțiune de non-ficțiune vine să întregească imaginea acestei zone mai puțin vizitate de critica literară — SF-ul românesc. Indiferent de vârstă și de subgenul preferat, scriitorii SF-ului românesc creează lumi, generatoare sau nu de noi idei ştiinţifice, dar care rămân nişte zone în care orice este posibil, atâta timp cât acceptăm jocul imaginaţiei şi convenţia de spaţii insolite, ascunse în umbra realităţii.