Mircea Băduţ

SĂ NU NE PIERDEM TIMPUL

(distopie)

Călătoria în timp – sau translaţia temporală – se dovedeşte a inspira idei curajoase poate şi pentru că scriitorului i se cere deseori o fantezie suplimentară în a descrie translaţia propriu-zisă. Însă – pentru a imagina aparatura şi principiul de funcţionare aferente maşinii timpului şi pentru a obţine un efect de “posibilitate transcendentală” – creatorul trebuie să dea dovadă de un foarte îngăduitor, şi totodată elastic, bun-simţ ştiinţific. Şe întâmplă totuşi uneori ca cititorii să rămână nesatisfăcuţi din acest punct de vedere, şi aceasta datorită dificultăţii deturnării bunului-simţ terestru; adică a insuficienţei în a crea iluzia posibilităţii de a zgudui sau chiar fisura monolitul convingerilor stiinţifice existente.

Fără a propune un studiu critic de sinteză a călătoriilor temporale, voi încerca o analiză cât de cât logică a saltului temporal în sine.

*

Pentru a face posibilă înţelegerea celor pe care vreau să le arăt va trebui să pornesc de la un anumit fond de date iniţiale. Astfel: se consideră că translaţia temporală este posibilă atât înainte cât şi înapoi în timp; se defineşte timpul din care se pleacă ca fiind timpul originar, iar cel vizat, destinaţia, ca timp secund (sau secundar).

Numele temponautului este All. Are părinţi, prieteni şi cunoscuţi – adică relaţii normale cu prezentul. Mai are şi secretul călătoriei în timp. Dar nu acesta interesează acum. Vrem să urmărim numai ce implicaţii poate avea saltul.

All porneşte înapoi cu câteva milenii. Ajuns în timpul vizat, el – să zicem involuntar – intră în conflict cu mediul. Conflictul poate fi de orice natură şi este inevitabil. Adică, de la simpla prezenţă în timpul secund, la implicarea intensă şi conştientă într-un proces care schimbă evident lumea (de la a mişca un fir de iarbă pe care altfel l-ar fi consumat o insectă cu importanţa ei într-un lanţ trofic, la a distruge o civilizaţie), conflictul există şi are ca efect modificarea discretă sau accentuată a mersului istoriei. Şi All, conştient de implicarea aceasta, se întoarce în timpul originar fiind curios să vadă ce modificări a produs incursiunea sa în trecut.

Din fericire nu constată nici o schimbare. Un întreg univers – cu propriul echilibru energetic – nu se poate schimba brusc (căci pentru cei rămaşi în timpul originar schimbarea ar fi teribil de bruscă) datorită unui simplu atom ce a-ncurcat istoria. Totuşi timpul secund a existat, şi mai există, imposibilă fiind de asemenea dispariţia acestuia.

Singura explicaţie ar fi crearea unei lumi noi, variantă, existentă în alt timp (să zicem aşa), a cărei formare a avut la bază lumea originară, evoluţia spre variantă fiind determintă univoc de incursiunea lui All.

Cu alte cuvinte, din momentul saltului istoria s-a bifurcat în cea originară şi în variantă.

All porneşte în viitor cu câţiva ani. Foarte puţini la număr. Sosit aici, implicaţia în noul mediu este la fel de sigură şi de logic-evidentă. De dragul experimentului All se întâlneşte cu viitorul All, All secund (All”). Îi explică acestuia situaţia şi se întoarce în timpul originar.

Aşteaptă câţiva ani. Şi la data vizată în ultimul său salt are surpriza să nu se întâlnească cu nici un All. Chestie sigură, pentru că altfel ar fi amândoi All originari. Sau, mai pe înţelesul tuturor, All” nu anticipa vizita lui All, pe când acum All o aşteaptă.

Ambele timpuri existând, rezultă că şi în cazul translaţiei înspre viitor se formează o variantă temporală.

Se poate defini acum prima AXIOMĂ: Dacă cineva (ceva?!) vizitează un timp trecut sau viitor, instantaneu ia naştere o variantă istorică ce evoluează – din momentul saltului – independent de evoluţia istoriei originare.

Faptul că se ia drept referenţial temporal istoria sau timpul originar este îndreptăţit atît de existenţa legică şi logică a lumii din care porneste temponautul, cât şi de faptul că varianta este o derivată a timpului originar.

*

Consecintă: Temponautul se poate deplasa numai în trecutul şi în viitorul timpului originar.

Să urmărim cu atenţie firul!

All face un salt în trecut. Ei bine, odată ajuns în timpul secundar, în variantă, timpul acesta devine pentru el timp originar, fiind chiar timpul subiectiv al lui All. Şi, dacă ar vrea să se întoarcă – impunându-şi deci un salt în viitor – va ajunge în viitorul variantei, creând astfel o nouă variantă. Variantă a variantei. Toate acestea pentru că salturile (în trecut sau în viitor) au ca referenţial timpul subiectiv al intrusului temporal.

Să presupunem că All ar pleca în viitor. La fel şi aici timpul secundar ar deveni pentru el timp originar şi astfel întoarcerea s-ar face în trecutul variantei.

Deci, ceea ce este mai important pentru All, el nu se va putea întoarce niciodată în timpul din care a plecat. Iar pentru cei rămaşi în timpul originar singurul lucru care ar putea confirma saltul temponautului ar fi dispariţia sa pentru totdeauna.

A doua AXIOMĂ: Variantele temporale sunt independente din momentul creării lor.

Consecinţă: Temponautul nu se poate întoarce în istoria şi în timpul din care a plecat.

*

Cam asta ar fi.

Şi cred că oricine va filtra toate aceste imense implicaţii legate de crearea variantelor prin propriul bun-simţ de cetăţean onorabil va fi de acord – deocamdată – cu:

AXIOMA TIMPULUI: Călătoriile în timp sunt imposibile, iar timpul este unic şi nerecuperabil.

20 iunie 1987, Rm.Vîlcea

MIRCEA BĂDUŢ

SENS UNIC

Îmi spuneam că am un costum aproape perfect. De o săptămână înaintam printr-un pustiu de noroi de o întindere şi monotonie înfiorătoare şi nu mă simţeam câtuşi de puţin murdar.

La început mi-am zis să număr paşii, poate aşa timpul s-ar scurge mai uşor. Însă am renunţat după mai multe încercări în care inevitabil am epuizat registrul de numere memorabile. În faţă ne aşteaptă o infinitate de paşi, şi – dacă vor fi şanse – vom ajunge în final la oaza de viaţă aflată undeva în emisfera opusă a planetei.

Grija primordială era ca Iria să nu rămână prea mult în urmă, iar din opt în opt ore să-i injectez ei substanţa narcotic-nutritivă şi mie pe cea stimulator-nutritivă. Gândeam – mai ales la început, când o puteam face lucid – că este singura soluţie de a învinge desnădejdea.

Dacă distanta dintre noi devenea mai mare de cinci paşi mă opream, o strigam încet şi îi întindeam mâna. De fiecare dată Iria îmi strângea uşor degetele parcă înfiorată. Însă când mă desprindeam nu avea nici o reacţie.

În clipele acelea – şi nu numai atunci, pentru că timpul, scurgându-se indiferent şi monoton, nu ne mai era adversar declarat – încercam să-mi imaginez cum reacţionează o conştiinţă sub efectul narcoticului…

Popasurile, din opt în opt ore (depăşisem probabil treizeci), căpătaseră un fel de ritual. Ochii Iriei aveau strălucire de inteligenţă, ceasul brăţară îmi semnaliza sonor şi optic momentul, şi deci mă opream brusc. Scoteam din rucsac un prosop regenerant şi mă ştergeam energic pe mâini şi pe faţă. Apoi, odată scoasă trusa medicală, fixam rezervorul cu narcotic în seringă, i-o dădeam Iriei să o ţină şi, uitându-mă în ochii ei indiferenţi, îi făceam injecţia. Venea rândul meu, împachetam totul, o priveam pe frumoasa Iria să văd dacă ochii îşi recăpătau căldura molatecă şi apoi, luându-i mîna într-a mea, porneam invariant la drum.

*

Cu patru secole în urmă, datorită supraaglomerării Terrei, se iniţiase proiectul de colonizare a spaţiului cosmic. Omenirea împlinea câteva milenii şi se vedea nevoită să-şi trimită navele spre a găsi noi spaţii de locuit. Astfel, o expediţie de avangardă ajunsese şi pe Vanelia. Planeta aceasta era puţin mai mare decât Pământul, însă avea relieful total diferit: pe 99% din suprafaţă se întindeau deşerturi continue, iar infimul rest era alcătuit din două oaze vegetale. S-a zis “deşert” nu pentru că exista o corespondenţă deplină cu definiţia clasică, ci pentru că – neavând un termen generic – s-a făcut analogia pe baza trăsăturilor de întindere şi pustietate, de altfel principalele definitorii.

Atmosfera găsită stagna într-un echilibru nefiresc de stabil, iar aerul era suficient de asemănător cu cel al lumii noastre de origine pentru ca planeta să prezinte interes. Mai ales zona de oază. Oazele – chiar dacă nu se aflau în puncte perfect opuse ale planetoidului – formau doi poli biologici, şi înconjurau singurele surse de apă.

Constatându-se existenta unui “magnetism” biologic cu manifestări necontrolabile, colonia pilot avea să fie proiectată doar pentru o sută-două de pământeni, intrând totuşi în categoria largă a coloniilor independente de origine.

Cam după patru ani de la instalare, un grup de cercetători a stabilit că polaritatea biologică se schimbă – oarecum asemănător celei magnetice terestre – însă la intervale scurte şi, cel puţin aparent, neregulate. S-a mai descoperit şi ecuaţia-lege a schimbării polarităţii, ecuaţie al cărei singur neajuns era faptul că cerea cunoaşterea momentului unei schimbări în raport timpul astonomic local. Cînd a apărut ipoteza că această schimbare ar putea avea şi efecte nocive, s-a elaborat un sistem de salvare, însă ca orice rezolvare a unei probleme fără parametri cunoscuţi şi cu probabilitate redusă, acesta era destul de firav – se propuneau îndeosebi măsuri de salvare a eventualilor supravieţuitori.

Construcţia habitatului se încheiase acum aproape un deceniu şi eu aveam pe atunci 16 ani. Locuinţele noastre – culmi estetico-durabile ale arhitecturii coloniale – se umpluseră firesc de viaţă şi societatea începuse să pulseze. După cîţiva ani, la absolvirea Cursului de Perfecţionare, când am fost ales membru auxiliar al Consiliului de administraţie, am aflat şi eu despre problema polarităţii. Însă în perioada de viaţă paşnică ce s-a scurs de atunci am uitat cu toţii de acea ameninţare.

*

Pe Iria o remarcasem de la început – o fetiţă simpatică, cam plinuţă, având un farmec de care mă lăsasem cucerit numaidecât.

*

Fiindcă uneori simţeam nevoia unei schimbări a decorului, ieşeam împreună cu Iria la o extremitate a oazei străbătând câte şapte-opt kilometri, pentru a privi ore în şir peste întinderile pustii. Se întâmpla deseori să ne apuce noaptea vorbind despre lucruri simple sau nu, însă nopţile luminoase de pe Vanelia sunt foarte frumoase.

Într-o astfel de seară – trecuseră nouă ani de la colonizarea planetei – s-a produs dezastrul. Aerul s-a încins şi a început să vibreze straniu, un miros îndepărtat a ajuns la noi şi Iria a propus să ne întoarcem imediat. Am fost nevoit să fiu chiar puţin brutal ca să o pot reţine. Apoi am încercat să-i explic că fenomenul ar putea semnala o schimbare de polaritate biologică şi că e posibil ca ea să fie periculoasă. Probabil dacă aş fi tăcut ar fi fost mai uşor.

Între timp mirosul s-a intensificat insuportabil obligându-ne să ne îndepărtăm încă un kilometru. Privind în gol – în momentele acelea difuze de aşteptare – am pornit să-mi imaginez posibilul dezastru: feţe cunoscute îmi treceau prin minte, iar gîndurile pesimiste mă îngrozeau. Ca să nu intru în panică mi-am impus să recapitulez instrucţiunile primite în consiliu. Unele îmi păreau fără sens şi de-abia aşteptam să consult calculatorul central.

Nerăbdarea a luat proporţii insuportabile şi, puţin înainte de venirea dimineţii, asumîndu-ne orice risc, am pornit spre colonie.

După aproape două ore am ajuns şi am fost nevoit să văd că se produsese un dezastru. Străzile erau pustii, magaziile la fel, semnalizatoarele se agitau inutile şi, foarte rar, cîte un trup neînsufleţit. Cam asta a fost tot ce am văzut în fuga disperată spre clădirea centrală. Am pătruns înăuntru şi am citit afişajul calculatorului, ce fusese deja chestionat de persoana de serviciu. Literele galbene clipeau:

EMANATIE BIOLOGICA DE 3.1 MRi.

NATURA NEDETERMINATA.

EFECT AL SCHIMBARII DE POLARITATE BIOLOGICA.

DOZA MORTALA PE O SUPRAFATA CVASICIRCULARA CU RAZA DE 5 KM N JURUL POLULUI.

INFORMATII SUPLIMENTARE: C 2156.

După ce şi-a tras suflarea a citit şi Iria. M-a privit îngrozită şi a ieşit fugind. Am vrut să o urmez dar mi-am amintit de instrucţiuni. Am revenit deci la consola calculatorului şi am format cifrul 2156. Am completat datele cerute de iniţializarea programului şi aşa am aflat totul.

Timp de aproape doisprezece ani oaza aceasta va fi nelocuibilă datorită emanaţiilor continue de gaz otrăvitor, apoi celălalt pol va fi nelocuibil pentru aproape cincisprezece ani. Trebuia, în următoarele patru ore, să părăsesc colonia împreună cu eventualii supravietuitori, şi – pentru a o salva – să ajung la cealaltă oază locuibilă.

Deoarece legătura cu Pămîntul necesita un timp de aşteptare de cîteva săptămîni, a trebuit să trec rapid la acţiune: am comutat toate interfoanele şi am lansat un apel repetat.

Programasem calculatorul să comunice pe Terra cele întîmplate şi terminasem de copiat harta planiglobului, cînd – aproape neauzit – a intrat plîngînd Iria. S-a calmat imediat ce m-a simţit alături şi mi-a comunicat că ai ei au murit; că au murit cu toţii. Şi am fost nevoit să o cred pentru că interfoanele, amplificate la maxim, emiteau doar un uşor zgomot de fond, iar semnalizatoarele confirmau totul. Eram singurii supravietuitori.

După un timp am reuşit să-mi alung din minte imaginile şi să-mi adun gîndurile. Am încercat să-i explic Iriei instrucţiunile. Logica a înteles-o perfect, nu a înteles însă ce rost mai are să încercăm noi. Nici eu nu-mi explicam rostul; dacă era instinctul de conservare sau instrucţiunile primite în consiliu şi asimilate ca necesităţi primare, însă ştiam că trebuie să trăim şi m-am surprins mai apoi că nici nu m-am zbătut prea mult să găsesc motivaţia. Iriei instinctul de conservare îi fusese anihilat de durere şi mi-a spus că nu vrea să audă despre plecare, iar eu – dacă sînt atît de laş – n-am decît să plec. Singur!

A ieşit lăsîndu-mă perplex, însă mi-am revenit de cum a trîntit uşa şi m-am repezit să acţionez sistemul de blocare a uşilor exterioare.

După cîteva preparative am chemat-o şi i-am spus:

– ţin la tine prea mult ca să te las singură. Însă ceva tot vreau să încercăm – vom face un vaccin şi sper să aibă efect!

Neputând citi mai nimic în privirea mea preocupată m-a lăsat să mă apropii şi să îi fixez seringa pe antebraţ. Am greşit puţin atunci când, pentru mai multă siguranţă, i-am strâns ferm mâna, şi ea a început să bănuiască ceva.

– All, tu nu cumva … vrei să… mă duci…

Apoi zvicnirea i-a fost estompată de narcotic.

“De acum buna mea Iria mă va urma oriunde!” Mi-am comunicat aceasta sec, refuzându-mi pentru moment orice alte implicaţii.

Am memorat instrucţiunile date de calculator, am luat trusa medicală cu rezerve nutritive, staţia radioterminalului de calculator, o mini-trusă tehnică şi un cort miniatural, şi am plecat nuamaidecât fără să-mi analizez simţămintele. Totul într-o frenezie disperată şi totuşi logică. Iar faptul că Iria se ţinea cu încredere de mâna mea mi-a dat hotărârea de care aveam nevoie în încercarea de a străbate planeta în căutarea singurului loc unde se putea trăi.

Ieşisem din oază şi privind în urmă mi-am zis că peste o oră se va produce o nouă emanaţie. Mi-am îndreptat ochii înainte şi am pornit imediat gândindu-mă că avem de parcurs peste douazeci de mii de kilometri şi că nu mai avea rost să montez radio-releul ca să aflu ce părere are calculatorul despre noul val de emanaţii. Sau despre orice altceva.

*

După încă o săptămână noroiul apos se transformase într-unul mai gros, ce făcea încălţămintea să gâfâe, apoi şi mai gros, încât urmele lăsate aveau o adâncime de doar trei-patru centimetri. Nu plouase niciodată şi nici nu-mi amintesc să fi văzut urmă de nor. Scăderea nocturnă de temperatura era nesemnificativă şi noi mergeam nestingheriţi sub lumina puternică a satelitului.

*

Injecţiile se dovediseră de-a dreptul formidabile: străbăteam aproape o sută de kilometri într-o zi de mers continuu. Timpul vanelian fiind aproape identic cu cel terestru nu simţeam nevoia să mă avânt în calcule de precizie.

Oricum, în afară de mers, nu prea reuşeam să fac altceva. Doar la popasuri mă gândeam cu dragoste la Iria, la felul cum suportă mersul, la reacţiile ei, încercând uneori să-mi imaginez mecanismul acestora. Între timp se întâmpla ceva ce aproape ştiam că se va întâmpla: îmi pierdeam treptat din luciditate. Mă diluam în miezul acestei situaţii de excepţie, lăsând instinctele să mă guverneze. Era o stare ciudată; senzaţii noi îmi înlocuiau încet dar sigur logica şi luciditatea. Străbaterea drumului mi se imprima undeva în subconştient, devenind reflex atotstăpânitor, lege fundamentală a supravietuirii; şi astfel ţelul parcă îmi elibera mintea, lăsându-mi gândurile să fremăteze într-o dezordine organică în jurul celui mai frumos subiect – Iria.

*

Treptat şi totuşi neobservat noroiul se uscase, crăpându-se în forme neregulate ce câştigau o simetrie incredibilă prin infinita repetare. Începusem chiar să cred că suprafata planetei este plană, orizontul nepărând să se sfirsească datorită razei de curbură. Era desigur o aberaţie, dar îmi bântuia deseori gândurile.

Mergeam continuu, într-un ritm parcă etern, şi ajunsesem să mă tem de o reacţie a organismelor faţă de substantele pe care le injectam.

*

Solul devenise presărat cu crăpături imense. În aceste zone, unde apa trăgea chiulul de secole, reuşeam să străbatem peste o sută de kilometri pe zi. Îmi spuneam că mai avem multe de învătat despre această planetă, nimic din ceea ce stiam despre clima terestră sau a altor lumi neexplicând starea de fapt de aici. Dar ştiam că depinde şi de efortul nostru de acum dacă va exista un viitor şi pentru aceasta.

*

Într-unul din rarele momente de luciditate mi-am dat seama că nu mai urmăresc scurgerea timpului. Am pierdut socoteala şi ar fi trebuit să mă supăr şi să mă mobilizez să refac pierderea. Dar am zâmbit zicându-mi că această deplasare a interesului ne protejează. În sensul că suntem prea mici, vulnerabili şi muritori ca să ne îndirjim în continuare împotriva timpului.

Şi mi-am mai spus că încep să pierd noţiunea timpului pentru că de fapt spaţiul este cel care se interpune între noi şi oaza de viaţă.

*

Urmăream cât mai puteam de atent să sesizez apariţia prafului în aer pentru a ştii să iau măsuri suplimentare de izolare a echipamentului; însă solul era teribil de compact – nici o particulă de praf nu se desprindea în nici un fel. Din aceasta perspectivă totul era în ordine.

Ceva curios îmi părea că se întâmplă cu Iria. Pe fondul aceleiaşi nevoi de protecţie, în momentele dinaintea popasurilor, când narcoticul începea să-şi piardă efectul, mă striga uşor, mă ajungea de la cei trei paşi dinapoia mea, mă apuca de mână şi mă trăgea înainte. Privirii mele mirate îi răspundea cu un zâmbet frumos. Începuse chiar să mă ajute la injectarea serurilor, iar privirile ce le schimbam se înmulţiseră.

Aveam atunci clipe de nesiguranţă a gândurilor. Gânduri ce, pe de-o parte mă acuzau că procedez cu Iria la un astfel de tratament, pe de altă parte mă asigurau că ferind-o de depresiuni şi de oboseală aveam mai multe şanse.

*

Îmi amintesc de o sclipire stingheră de luciditate când un mugur de idee a încercat să ajungă la lumină; însă din acel efort nepotrivit doar o senzaţie mi-a răzbătut până la nivelul conştientului – o întrebare insufucient formulată referitoare la echilibrul termodinamic şi principiile sale. Probabil că amplitudinea acelei idei a fost iniţial mai substanţială, dar eu atât reuşisem să-mi impun memoriei să reţină.

Mai apoi această simplă referinţă avea să răzbată frecvent până la gândirea controlabilă fără să fiu capabil să construiesc mai mult.

*

A apărut şi praful, însă rămânea neclintit pe solul tare. După încă vreo douăzeci de popasuri, ne-am aflat – progresiv – în nisipurile vesnice. Solul era plat din orizont până în orizont. Nici măcar nu sufla vântul, să pară astfel o imagine mai pământească. În mostruozitatea aceea descurajant de imobila doar noi ne miscam, înaintând alienant prin deşert.

*

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajunsesem să o ţin pe Iria continuu de mână. Şi lucrul acesta avea să ne salveze de la o tragedie. Într-una din zile, la un popas, am injectat la amândoi ser nutritiv-narcotic.

Am simţit efectul de anihilare a conştientului imediat după ce împachetasem totul. Cu ultimul gând coerent mi-am comunicat că voi afla acum prin propriile simţuri cum acţionează narcoticul. Îmi amintesc că vedeam imagini (sau le închipuiam), auzeam zgomot (sau mi se părea), şi că eram spectator total şi atemporal la tot ce mă înconjura şi ce mi se întâmpla. Când mi-am revenit din cosmarul de neputinţă am observat că ne oprisem şi Iria se curăta deja pe mâini şi pe faţă. Eram prea ameţit ca să mă uimesc atunci de luciditatea ei. Am avut puterea să refac injecţiile şi totul a reintrat în normal, numai că am fost nevoit să corectez traseul – ultimele opt ore mersesem perpendicular pe ruta propusă. O compensaţie neaşteptată: am avut senzaţia unei vacanţe relaxante.

Nu mă puteam opri să mă gândesc la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi pierdut de Iria, însă de fiecare data îmi era teama să-mi duc gândul prea departe…

Deşertul devenise exasperant. Nisipul uimitor de fin – creat probabil în urmă cu secole prin cine stie ce miracole, căci diferentele de temperatură erau nesemnificative – se ridica în urma paşilor nostri ca o dâră nesfârşită de praf.

Crescuse mult temperatura şi simteam mâna Iriei transpirând. Urmăream temător evoluţia temperaturii şi reacţia organismelor noastre. Când ajunsesem la crize supărătoare cauzate de usturimea sudorii ce-mi intra în ochi, am avut bucuria de a constata – la unul dintre popasuri – că temperatura a scăzut cu o jumătate de grad. Învăţasem cândva despre simetria şi uniformitatea climei vaneliene şi faptul îmi spunea că suntem la jumatatea drumului. La acest memorabil popas, cuprins parcă de febră, i-am vorbit Iriei mult timp despre şansa de a ajunge la oază. Asta în ciuda faptului că ea nu înţelegea nimic. Însă zâmbea şi îmi era îndeajuns.

*

Nu-mi amintesc când se terminase desertul; timp de câteva săptămâni fusesem lucid numai la popasuri, şi numai atât cât să mă pot mira de unde am puterea să respect ceremonialul.

Simţeam continua pierdere de luciditate şi abia mai făceam efortul de a urmări traseul pe hartă. Aerul nu mai era aşa de încins, însă nisipurile îmi aminteau că mai aveam încă foarte mult de mers. Şi mă gândeam că de la plecare stăteam numai pe tălpi.

*

Popasurile decurgeau normal şi Iriei parcă îi plăcea să se supună injectării – începuse să mă ajute şi să mă privească zâmbind.

În rest, îmi priveam picioarele, cum o ia unul înaintea celuilalt şi apoi al doilea în faţa primului, şi din nou… iar cînd voiam să alung starea strângeam încet mâna Iriei, şi ea gemea uşor aducându-mi aminte că trebuie să fac totul pentru reuşită.

*

Nu mai stiu cât timp trecuse şi de când, însă la un popas s-a întîmplat ceva deosebit. După ce m-am şters pe mâini, am desfăcut trusa şi am întins Iriei rezervorul de ser. Când să încarc seringa, Iria a aruncat doza pe jos. Fapt ce mi-a readus instantaneu luciditatea. Am privit-o în ochi ascunzându-mi surprinderea. A respirat amplu de câteva ori, iar apoi mi-a spus uitându-se cu speranţă la mine:

– Ai încredere, All! Voi fi lângă tine.

Probabil ceea ce am simţit atunci este adevărata fericire.

În condiţile acestea drumul ce-l mai aveam de făcut era o nimica toată, faptul că vom fi singuri nemaiavând importanţă – eram hotăriţi să luăm viata de la început.

Iria arăta splendid şi de atunci aveam să folosim acelaşi ser.

După două săptămâni de la neuitatul eveniment solul devenise acoperit cu un noroi foarte cleios. Însă noua unitate ne ajuta să străbatem şi în aceste condiţii peste treizeci de kilometri într-un ciclu. Iar popasurile erau acum de neuitat – după ce schimbam câteva impresii tehnice asupra traseului şi ne făceam planuri de viitor, ne adânceam în tandre priviri ce povesteau despre o iubire unică. Cel puţin pe planeta aceasta.

*

* *

Din depărtare am văzut oaza şi chiar am încercat să ne grăbim. Rezerve nebănuite de raţiune mi-au adus câteva idei cu valenţe de supravieţuire. Am realizat apoi că pe lângă oboseală acumulasem şi multe informaţii despre această planetă vie. Informaţii care – adăugate la datele din computerul cu care eram legaţi – ne vor ajuta să explicăm şi să controlăm chiar şi ceea ce păruse a nu respectă principiile termodinamicii.

După câteva ore bune ne-am oprit lângă un izvor. Am instalat cortul şi am montat instalaţia radio de legatura cu calculatorul.

Mersesem şapte luni şi unsprezece zile şi ştiam că oprind tratamentul va urma o oboseală groaznică. Am luat câte o doză de somnifere omogenizante şi ne-am culcat grăbiţi pentru că, dupa cele câteva zile de somn, ne aştepta începutul unei noi vieţi.

17-18 mai 1986, Rm.Vâlcea

MIRCEA BĂDUŢ

SENS UNIC

Îmi spuneam că am un costum aproape perfect. De o săptămână înaintam printr-un pustiu de noroi de o întindere şi monotonie înfiorătoare şi nu mă simţeam câtuşi de puţin murdar.

La început mi-am zis să număr paşii, poate aşa timpul s-ar scurge mai uşor. Însă am renunţat după mai multe încercări în care inevitabil am epuizat registrul de numere memorabile. În faţă ne aşteaptă o infinitate de paşi, şi – dacă vor fi şanse – vom ajunge în final la oaza de viaţă aflată undeva în emisfera opusă a planetei.

Grija primordială era ca Iria să nu rămână prea mult în urmă, iar din opt în opt ore să-i injectez ei substanţa narcotic-nutritivă şi mie pe cea stimulator-nutritivă. Gândeam – mai ales la început, când o puteam face lucid – că este singura soluţie de a învinge desnădejdea.

Dacă distanta dintre noi devenea mai mare de cinci paşi mă opream, o strigam încet şi îi întindeam mâna. De fiecare dată Iria îmi strângea uşor degetele parcă înfiorată. Însă când mă desprindeam nu avea nici o reacţie.

În clipele acelea – şi nu numai atunci, pentru că timpul, scurgându-se indiferent şi monoton, nu ne mai era adversar declarat – încercam să-mi imaginez cum reacţionează o conştiinţă sub efectul narcoticului…

Popasurile, din opt în opt ore (depăşisem probabil treizeci), căpătaseră un fel de ritual. Ochii Iriei aveau strălucire de inteligenţă, ceasul brăţară îmi semnaliza sonor şi optic momentul, şi deci mă opream brusc. Scoteam din rucsac un prosop regenerant şi mă ştergeam energic pe mâini şi pe faţă. Apoi, odată scoasă trusa medicală, fixam rezervorul cu narcotic în seringă, i-o dădeam Iriei să o ţină şi, uitându-mă în ochii ei indiferenţi, îi făceam injecţia. Venea rândul meu, împachetam totul, o priveam pe frumoasa Iria să văd dacă ochii îşi recăpătau căldura molatecă şi apoi, luându-i mîna într-a mea, porneam invariant la drum.

*

Cu patru secole în urmă, datorită supraaglomerării Terrei, se iniţiase proiectul de colonizare a spaţiului cosmic. Omenirea împlinea câteva milenii şi se vedea nevoită să-şi trimită navele spre a găsi noi spaţii de locuit. Astfel, o expediţie de avangardă ajunsese şi pe Vanelia. Planeta aceasta era puţin mai mare decât Pământul, însă avea relieful total diferit: pe 99% din suprafaţă se întindeau deşerturi continue, iar infimul rest era alcătuit din două oaze vegetale. S-a zis “deşert” nu pentru că exista o corespondenţă deplină cu definiţia clasică, ci pentru că – neavând un termen generic – s-a făcut analogia pe baza trăsăturilor de întindere şi pustietate, de altfel principalele definitorii.

Atmosfera găsită stagna într-un echilibru nefiresc de stabil, iar aerul era suficient de asemănător cu cel al lumii noastre de origine pentru ca planeta să prezinte interes. Mai ales zona de oază. Oazele – chiar dacă nu se aflau în puncte perfect opuse ale planetoidului – formau doi poli biologici, şi înconjurau singurele surse de apă.

Constatându-se existenta unui “magnetism” biologic cu manifestări necontrolabile, colonia pilot avea să fie proiectată doar pentru o sută-două de pământeni, intrând totuşi în categoria largă a coloniilor independente de origine.

Cam după patru ani de la instalare, un grup de cercetători a stabilit că polaritatea biologică se schimbă – oarecum asemănător celei magnetice terestre – însă la intervale scurte şi, cel puţin aparent, neregulate. S-a mai descoperit şi ecuaţia-lege a schimbării polarităţii, ecuaţie al cărei singur neajuns era faptul că cerea cunoaşterea momentului unei schimbări în raport timpul astonomic local. Cînd a apărut ipoteza că această schimbare ar putea avea şi efecte nocive, s-a elaborat un sistem de salvare, însă ca orice rezolvare a unei probleme fără parametri cunoscuţi şi cu probabilitate redusă, acesta era destul de firav – se propuneau îndeosebi măsuri de salvare a eventualilor supravieţuitori.

Construcţia habitatului se încheiase acum aproape un deceniu şi eu aveam pe atunci 16 ani. Locuinţele noastre – culmi estetico-durabile ale arhitecturii coloniale – se umpluseră firesc de viaţă şi societatea începuse să pulseze. După cîţiva ani, la absolvirea Cursului de Perfecţionare, când am fost ales membru auxiliar al Consiliului de administraţie, am aflat şi eu despre problema polarităţii. Însă în perioada de viaţă paşnică ce s-a scurs de atunci am uitat cu toţii de acea ameninţare.

*

Pe Iria o remarcasem de la început – o fetiţă simpatică, cam plinuţă, având un farmec de care mă lăsasem cucerit numaidecât.

*

Fiindcă uneori simţeam nevoia unei schimbări a decorului, ieşeam împreună cu Iria la o extremitate a oazei străbătând câte şapte-opt kilometri, pentru a privi ore în şir peste întinderile pustii. Se întâmpla deseori să ne apuce noaptea vorbind despre lucruri simple sau nu, însă nopţile luminoase de pe Vanelia sunt foarte frumoase.

Într-o astfel de seară – trecuseră nouă ani de la colonizarea planetei – s-a produs dezastrul. Aerul s-a încins şi a început să vibreze straniu, un miros îndepărtat a ajuns la noi şi Iria a propus să ne întoarcem imediat. Am fost nevoit să fiu chiar puţin brutal ca să o pot reţine. Apoi am încercat să-i explic că fenomenul ar putea semnala o schimbare de polaritate biologică şi că e posibil ca ea să fie periculoasă. Probabil dacă aş fi tăcut ar fi fost mai uşor.

Între timp mirosul s-a intensificat insuportabil obligându-ne să ne îndepărtăm încă un kilometru. Privind în gol – în momentele acelea difuze de aşteptare – am pornit să-mi imaginez posibilul dezastru: feţe cunoscute îmi treceau prin minte, iar gîndurile pesimiste mă îngrozeau. Ca să nu intru în panică mi-am impus să recapitulez instrucţiunile primite în consiliu. Unele îmi păreau fără sens şi de-abia aşteptam să consult calculatorul central.

Nerăbdarea a luat proporţii insuportabile şi, puţin înainte de venirea dimineţii, asumîndu-ne orice risc, am pornit spre colonie.

După aproape două ore am ajuns şi am fost nevoit să văd că se produsese un dezastru. Străzile erau pustii, magaziile la fel, semnalizatoarele se agitau inutile şi, foarte rar, cîte un trup neînsufleţit. Cam asta a fost tot ce am văzut în fuga disperată spre clădirea centrală. Am pătruns înăuntru şi am citit afişajul calculatorului, ce fusese deja chestionat de persoana de serviciu. Literele galbene clipeau:

EMANATIE BIOLOGICA DE 3.1 MRi.

NATURA NEDETERMINATA.

EFECT AL SCHIMBARII DE POLARITATE BIOLOGICA.

DOZA MORTALA PE O SUPRAFATA CVASICIRCULARA CU RAZA DE 5 KM N JURUL POLULUI.

INFORMATII SUPLIMENTARE: C 2156.

După ce şi-a tras suflarea a citit şi Iria. M-a privit îngrozită şi a ieşit fugind. Am vrut să o urmez dar mi-am amintit de instrucţiuni. Am revenit deci la consola calculatorului şi am format cifrul 2156. Am completat datele cerute de iniţializarea programului şi aşa am aflat totul.

Timp de aproape doisprezece ani oaza aceasta va fi nelocuibilă datorită emanaţiilor continue de gaz otrăvitor, apoi celălalt pol va fi nelocuibil pentru aproape cincisprezece ani. Trebuia, în următoarele patru ore, să părăsesc colonia împreună cu eventualii supravietuitori, şi – pentru a o salva – să ajung la cealaltă oază locuibilă.

Deoarece legătura cu Pămîntul necesita un timp de aşteptare de cîteva săptămîni, a trebuit să trec rapid la acţiune: am comutat toate interfoanele şi am lansat un apel repetat.

Programasem calculatorul să comunice pe Terra cele întîmplate şi terminasem de copiat harta planiglobului, cînd – aproape neauzit – a intrat plîngînd Iria. S-a calmat imediat ce m-a simţit alături şi mi-a comunicat că ai ei au murit; că au murit cu toţii. Şi am fost nevoit să o cred pentru că interfoanele, amplificate la maxim, emiteau doar un uşor zgomot de fond, iar semnalizatoarele confirmau totul. Eram singurii supravietuitori.

După un timp am reuşit să-mi alung din minte imaginile şi să-mi adun gîndurile. Am încercat să-i explic Iriei instrucţiunile. Logica a înteles-o perfect, nu a înteles însă ce rost mai are să încercăm noi. Nici eu nu-mi explicam rostul; dacă era instinctul de conservare sau instrucţiunile primite în consiliu şi asimilate ca necesităţi primare, însă ştiam că trebuie să trăim şi m-am surprins mai apoi că nici nu m-am zbătut prea mult să găsesc motivaţia. Iriei instinctul de conservare îi fusese anihilat de durere şi mi-a spus că nu vrea să audă despre plecare, iar eu – dacă sînt atît de laş – n-am decît să plec. Singur!

A ieşit lăsîndu-mă perplex, însă mi-am revenit de cum a trîntit uşa şi m-am repezit să acţionez sistemul de blocare a uşilor exterioare.

După cîteva preparative am chemat-o şi i-am spus:

– ţin la tine prea mult ca să te las singură. Însă ceva tot vreau să încercăm – vom face un vaccin şi sper să aibă efect!

Neputând citi mai nimic în privirea mea preocupată m-a lăsat să mă apropii şi să îi fixez seringa pe antebraţ. Am greşit puţin atunci când, pentru mai multă siguranţă, i-am strâns ferm mâna, şi ea a început să bănuiască ceva.

– All, tu nu cumva … vrei să… mă duci…

Apoi zvicnirea i-a fost estompată de narcotic.

“De acum buna mea Iria mă va urma oriunde!” Mi-am comunicat aceasta sec, refuzându-mi pentru moment orice alte implicaţii.

Am memorat instrucţiunile date de calculator, am luat trusa medicală cu rezerve nutritive, staţia radioterminalului de calculator, o mini-trusă tehnică şi un cort miniatural, şi am plecat nuamaidecât fără să-mi analizez simţămintele. Totul într-o frenezie disperată şi totuşi logică. Iar faptul că Iria se ţinea cu încredere de mâna mea mi-a dat hotărârea de care aveam nevoie în încercarea de a străbate planeta în căutarea singurului loc unde se putea trăi.

Ieşisem din oază şi privind în urmă mi-am zis că peste o oră se va produce o nouă emanaţie. Mi-am îndreptat ochii înainte şi am pornit imediat gândindu-mă că avem de parcurs peste douazeci de mii de kilometri şi că nu mai avea rost să montez radio-releul ca să aflu ce părere are calculatorul despre noul val de emanaţii. Sau despre orice altceva.

*

După încă o săptămână noroiul apos se transformase într-unul mai gros, ce făcea încălţămintea să gâfâe, apoi şi mai gros, încât urmele lăsate aveau o adâncime de doar trei-patru centimetri. Nu plouase niciodată şi nici nu-mi amintesc să fi văzut urmă de nor. Scăderea nocturnă de temperatura era nesemnificativă şi noi mergeam nestingheriţi sub lumina puternică a satelitului.

*

Injecţiile se dovediseră de-a dreptul formidabile: străbăteam aproape o sută de kilometri într-o zi de mers continuu. Timpul vanelian fiind aproape identic cu cel terestru nu simţeam nevoia să mă avânt în calcule de precizie.

Oricum, în afară de mers, nu prea reuşeam să fac altceva. Doar la popasuri mă gândeam cu dragoste la Iria, la felul cum suportă mersul, la reacţiile ei, încercând uneori să-mi imaginez mecanismul acestora. Între timp se întâmpla ceva ce aproape ştiam că se va întâmpla: îmi pierdeam treptat din luciditate. Mă diluam în miezul acestei situaţii de excepţie, lăsând instinctele să mă guverneze. Era o stare ciudată; senzaţii noi îmi înlocuiau încet dar sigur logica şi luciditatea. Străbaterea drumului mi se imprima undeva în subconştient, devenind reflex atotstăpânitor, lege fundamentală a supravietuirii; şi astfel ţelul parcă îmi elibera mintea, lăsându-mi gândurile să fremăteze într-o dezordine organică în jurul celui mai frumos subiect – Iria.

*

Treptat şi totuşi neobservat noroiul se uscase, crăpându-se în forme neregulate ce câştigau o simetrie incredibilă prin infinita repetare. Începusem chiar să cred că suprafata planetei este plană, orizontul nepărând să se sfirsească datorită razei de curbură. Era desigur o aberaţie, dar îmi bântuia deseori gândurile.

Mergeam continuu, într-un ritm parcă etern, şi ajunsesem să mă tem de o reacţie a organismelor faţă de substantele pe care le injectam.

*

Solul devenise presărat cu crăpături imense. În aceste zone, unde apa trăgea chiulul de secole, reuşeam să străbatem peste o sută de kilometri pe zi. Îmi spuneam că mai avem multe de învătat despre această planetă, nimic din ceea ce stiam despre clima terestră sau a altor lumi neexplicând starea de fapt de aici. Dar ştiam că depinde şi de efortul nostru de acum dacă va exista un viitor şi pentru aceasta.

*

Într-unul din rarele momente de luciditate mi-am dat seama că nu mai urmăresc scurgerea timpului. Am pierdut socoteala şi ar fi trebuit să mă supăr şi să mă mobilizez să refac pierderea. Dar am zâmbit zicându-mi că această deplasare a interesului ne protejează. În sensul că suntem prea mici, vulnerabili şi muritori ca să ne îndirjim în continuare împotriva timpului.

Şi mi-am mai spus că încep să pierd noţiunea timpului pentru că de fapt spaţiul este cel care se interpune între noi şi oaza de viaţă.

*

Urmăream cât mai puteam de atent să sesizez apariţia prafului în aer pentru a ştii să iau măsuri suplimentare de izolare a echipamentului; însă solul era teribil de compact – nici o particulă de praf nu se desprindea în nici un fel. Din aceasta perspectivă totul era în ordine.

Ceva curios îmi părea că se întâmplă cu Iria. Pe fondul aceleiaşi nevoi de protecţie, în momentele dinaintea popasurilor, când narcoticul începea să-şi piardă efectul, mă striga uşor, mă ajungea de la cei trei paşi dinapoia mea, mă apuca de mână şi mă trăgea înainte. Privirii mele mirate îi răspundea cu un zâmbet frumos. Începuse chiar să mă ajute la injectarea serurilor, iar privirile ce le schimbam se înmulţiseră.

Aveam atunci clipe de nesiguranţă a gândurilor. Gânduri ce, pe de-o parte mă acuzau că procedez cu Iria la un astfel de tratament, pe de altă parte mă asigurau că ferind-o de depresiuni şi de oboseală aveam mai multe şanse.

*

Îmi amintesc de o sclipire stingheră de luciditate când un mugur de idee a încercat să ajungă la lumină; însă din acel efort nepotrivit doar o senzaţie mi-a răzbătut până la nivelul conştientului – o întrebare insufucient formulată referitoare la echilibrul termodinamic şi principiile sale. Probabil că amplitudinea acelei idei a fost iniţial mai substanţială, dar eu atât reuşisem să-mi impun memoriei să reţină.

Mai apoi această simplă referinţă avea să răzbată frecvent până la gândirea controlabilă fără să fiu capabil să construiesc mai mult.

*

A apărut şi praful, însă rămânea neclintit pe solul tare. După încă vreo douăzeci de popasuri, ne-am aflat – progresiv – în nisipurile vesnice. Solul era plat din orizont până în orizont. Nici măcar nu sufla vântul, să pară astfel o imagine mai pământească. În mostruozitatea aceea descurajant de imobila doar noi ne miscam, înaintând alienant prin deşert.

*

Nu ştiu cum şi de ce, dar ajunsesem să o ţin pe Iria continuu de mână. Şi lucrul acesta avea să ne salveze de la o tragedie. Într-una din zile, la un popas, am injectat la amândoi ser nutritiv-narcotic.

Am simţit efectul de anihilare a conştientului imediat după ce împachetasem totul. Cu ultimul gând coerent mi-am comunicat că voi afla acum prin propriile simţuri cum acţionează narcoticul. Îmi amintesc că vedeam imagini (sau le închipuiam), auzeam zgomot (sau mi se părea), şi că eram spectator total şi atemporal la tot ce mă înconjura şi ce mi se întâmpla. Când mi-am revenit din cosmarul de neputinţă am observat că ne oprisem şi Iria se curăta deja pe mâini şi pe faţă. Eram prea ameţit ca să mă uimesc atunci de luciditatea ei. Am avut puterea să refac injecţiile şi totul a reintrat în normal, numai că am fost nevoit să corectez traseul – ultimele opt ore mersesem perpendicular pe ruta propusă. O compensaţie neaşteptată: am avut senzaţia unei vacanţe relaxante.

Nu mă puteam opri să mă gândesc la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi pierdut de Iria, însă de fiecare data îmi era teama să-mi duc gândul prea departe…

Deşertul devenise exasperant. Nisipul uimitor de fin – creat probabil în urmă cu secole prin cine stie ce miracole, căci diferentele de temperatură erau nesemnificative – se ridica în urma paşilor nostri ca o dâră nesfârşită de praf.

Crescuse mult temperatura şi simteam mâna Iriei transpirând. Urmăream temător evoluţia temperaturii şi reacţia organismelor noastre. Când ajunsesem la crize supărătoare cauzate de usturimea sudorii ce-mi intra în ochi, am avut bucuria de a constata – la unul dintre popasuri – că temperatura a scăzut cu o jumătate de grad. Învăţasem cândva despre simetria şi uniformitatea climei vaneliene şi faptul îmi spunea că suntem la jumatatea drumului. La acest memorabil popas, cuprins parcă de febră, i-am vorbit Iriei mult timp despre şansa de a ajunge la oază. Asta în ciuda faptului că ea nu înţelegea nimic. Însă zâmbea şi îmi era îndeajuns.

*

Nu-mi amintesc când se terminase desertul; timp de câteva săptămâni fusesem lucid numai la popasuri, şi numai atât cât să mă pot mira de unde am puterea să respect ceremonialul.

Simţeam continua pierdere de luciditate şi abia mai făceam efortul de a urmări traseul pe hartă. Aerul nu mai era aşa de încins, însă nisipurile îmi aminteau că mai aveam încă foarte mult de mers. Şi mă gândeam că de la plecare stăteam numai pe tălpi.

*

Popasurile decurgeau normal şi Iriei parcă îi plăcea să se supună injectării – începuse să mă ajute şi să mă privească zâmbind.

În rest, îmi priveam picioarele, cum o ia unul înaintea celuilalt şi apoi al doilea în faţa primului, şi din nou… iar cînd voiam să alung starea strângeam încet mâna Iriei, şi ea gemea uşor aducându-mi aminte că trebuie să fac totul pentru reuşită.

*

Nu mai stiu cât timp trecuse şi de când, însă la un popas s-a întîmplat ceva deosebit. După ce m-am şters pe mâini, am desfăcut trusa şi am întins Iriei rezervorul de ser. Când să încarc seringa, Iria a aruncat doza pe jos. Fapt ce mi-a readus instantaneu luciditatea. Am privit-o în ochi ascunzându-mi surprinderea. A respirat amplu de câteva ori, iar apoi mi-a spus uitându-se cu speranţă la mine:

– Ai încredere, All! Voi fi lângă tine.

Probabil ceea ce am simţit atunci este adevărata fericire.

În condiţile acestea drumul ce-l mai aveam de făcut era o nimica toată, faptul că vom fi singuri nemaiavând importanţă – eram hotăriţi să luăm viata de la început.

Iria arăta splendid şi de atunci aveam să folosim acelaşi ser.

După două săptămâni de la neuitatul eveniment solul devenise acoperit cu un noroi foarte cleios. Însă noua unitate ne ajuta să străbatem şi în aceste condiţii peste treizeci de kilometri într-un ciclu. Iar popasurile erau acum de neuitat – după ce schimbam câteva impresii tehnice asupra traseului şi ne făceam planuri de viitor, ne adânceam în tandre priviri ce povesteau despre o iubire unică. Cel puţin pe planeta aceasta.

*

* *

Din depărtare am văzut oaza şi chiar am încercat să ne grăbim. Rezerve nebănuite de raţiune mi-au adus câteva idei cu valenţe de supravieţuire. Am realizat apoi că pe lângă oboseală acumulasem şi multe informaţii despre această planetă vie. Informaţii care – adăugate la datele din computerul cu care eram legaţi – ne vor ajuta să explicăm şi să controlăm chiar şi ceea ce păruse a nu respectă principiile termodinamicii.

După câteva ore bune ne-am oprit lângă un izvor. Am instalat cortul şi am montat instalaţia radio de legatura cu calculatorul.

Mersesem şapte luni şi unsprezece zile şi ştiam că oprind tratamentul va urma o oboseală groaznică. Am luat câte o doză de somnifere omogenizante şi ne-am culcat grăbiţi pentru că, dupa cele câteva zile de somn, ne aştepta începutul unei noi vieţi.

17-18 mai 1986, Rm.Vâlcea

MIRCEA BĂDUŢ

O ULTIMĂ ŞANSĂ

O nouă criză. Închise ochii. Ar fi vrut să zîmbească şi chiar zîmbi un pic, bucuros că intensitatea şi frecvenţa acestor crize scăzuse simţitor. Puţin mai apoi privi în jur şi analiză.

Cerul plumburiu coborîse foarte aproape de lume.

Gîndi: “Ar trebui să fie primăvară… Poate chiar şi este. Dar nimeni nu o mai poate spune. Nemaicontînd pentru nimeni.”

Totul părea trist şi teribil de imobil. În gară staţionau, cine ştie de cînd, două garnituri de marfă ale căror vagoane arătau jalnic. Invazia ruginii ar fi spus că şi aici este un teritoriu abandonat, însă un mic detaliu infirma ipoteza: şinele liniei principale erau lustruite.

Privi apoi peronul. Încadrîndu-se cu o ironică perfecţiune în peisajul mohorît, cîţiva oameni aşteptau aproape nemişcaţi. În ciuda undei de dezgust raţionă, ca o scuză pentru propria specie, că lor le pare normală starea aceasta dezolantă.

Îşi aduse aminte că aştepta în picioare de aproape patru ore; nu sosise nici un tren iar cureaua genţii părea că îi trecuse prin claviculă. În timp ce o trecea pe celălalt umăr văzu că se apropie de el o femeie. Îşi reproşă că nu o remarcase aşteptînd pe peron.

Era tînără, chiar mai tînără decît el, şi arăta relativ bine. În plus – lucru care i se păru deosebit – avea acea privire, atît de rar întîlnită la cei din jur, care preceda aşa-zisa “alienare practică”.

Strînse uşor din maxilare dîndu-şi seama că-i place. Apoi o privi adînc şi oarecum pierdut. Jocul îi făcu plăcere şi ei, chiar dacă nu înţelegea mai nimic. Îl întrebă:

– Eşti extraterestru?

Continua să o privească în ochi fără să-i poată încă răspunde.

– Costumaţia ta aşa de ciudată… Şi apoi privirea asta obosită de stăpîn al sensurilor lumii…

Se decise să-i vorbească:

– Jachetă neagră de piele, cu umeri dubli, pantaloni albaştri de bumbac, bluză gri de lîna, încălţăminte albă de sport. Ceva din moda secolului 20.

– Ce-i aia modă? Dar secol?

– Hm. Secolul este un fel de unitate de măsură a timpului.

– Şi secolul 20 înseamnă în trecutul nostru, nu?!

El îi confirmă dînd din cap şi privind-o în continuare pătrunzator cu speranţa că ea va înţelege totuşi ceva.

– Deci nu eşti extraterestru!… Arăţi însă diferit de ceilalţi… Unde mergi?

– Acasă.

– Unde-i acasă?

– Acolo unde ar fi trebuit să fie copilăria. Şi liniştea…

Dîndu-şi seama că nu putea fi înţeles se opri şi cercetă reacţia ei.

– De ce-mi vorbeşti despre asta? îl întrebă. Eu merg fără să ştiu unde, şi nici tu nu ştii de fapt!

O privi cu dragoste. Cum nu o mai făcuse niciodata. Şi cu foarte multă speranţă. Dintr-o dată, şi fără să aibă nevoie de vreo motivaţie raţională, se surprinse că nu mai vrea să accepte faptul că ea nu poate înţelege şi simţi nimic, că nu poate rezona la nimic.

Fu bucuros cînd prinse o mică schimbare în privirea ei: nu era o părere. Nu era deloc o părere!

Tînăra îşi apăsă tîmplele cu degetele şi gestul valoră mult pentru el. O vedea mai derutată, mai puţin apatică decît pe oricare alt om.

– Vrei să merg cu tine?

Ştia, învăţase să-şi ţină genunchii drepţi. Aşa că propunerii ei îi răspunse printr-o încuvinţare fără cuvinte.

*

În gară sosi un tren de persoane. “Nu arată cu nimic mai presus de garnitura de marfă” îşi zise el şi mai privi o dată gara cenuşie şi tristă acoperită de cerul murdar al după-amiezii.

O luă de mînă şi urcară. Trenul era liber, complet gol. După ce ocupară un compartiment îşi dădu seama că nu mai ştie în ce direcţie urmează să plece. Nu se mai obosi să se orienteze – nu avea importanţă.

Aproape imediat trenul se puse în mişcare cu întreaga gamă de neajunsuri caracteristice nivelului tehnico-social la care lumea se menţinea de la începutul mileniului în curs.

O bună perioadă de timp se uitară unul în ochii celuilalt parcă, îşi zise el, în aşteptarea unui început adevărat. Se temea să-l facă el, iar ea nu îl putea face.

I se făcu foame. O întrebă şi pe ea dacă vrea să mănînce ceva şi apoi căută în geantă comprimatele nutritive. După ce înghiţi şi ea unul îl întrebă mirată:

– Ce tip e ăsta? N-am mai văzut!

– Complex D 23. Am aici o rezervă pentru cîteva luni.

– De unde?

– Hm… Dintr-un depozit abandonat.

Se ridică intrigată spre a-i face controlul genţii. Cel mai mult o atrase o pereche de cătuşe.

– Ai fost în război?

Îi încuvinţă printr-un semn foarte economic.

– Pune-mi-le şi mie!

– Nu! Sînt singurul care le-a purtat.

– Te rog!

Implorarea din glasul ei i se păru o izbîndă şocantă. Nu, nu putea să creadă. Se întrebă în gînd, retoric, obosit şi aproape înfrînt: “Mai poate vreun om să implore?!”

Un timp se pierdu în ochii ei deveniţi acum calzi şi candizi. Cînd îşi reveni descuie cătuşele şi i le puse strîns pe încheieturile mîinilor.

Răsufla uşurată privindu-l cu recunoştintă copilărească. Iar el se simţi pierdut, alunecînd din luciditate. Se apropie să o sărute urmărind fericit gesturile ei: încercă să-l îmbrăţiseze, apoi – dîndu-şi seama că are mîinile legate – se abandonă extaziată sărutului.

Se retrase într-un moment de tăcere depărtîndu-se şi ţinindu-şi ochii închişi, în timp ce el o privea nevenindu-i să creada cele trăite.

Însă fu surprins cînd ea deschise ochii şi îi văzu privirea inexpresivă, iar surpriza deveni şoc atunci cînd îi auzi vocea obosită:

– Scoate-mi chestiile astea!

Ar fi trebui să se simtă ofensat, dar trăise prea mult printre oameni. Le ştia posibilităţile.

Îşi luă “brăţările” şi continuă să o urmărească. Închisese din nou ochii şi respira forţat, parcă impunîndu-şi să-şi revină dintr-o criză. Cînd se mai linişti deschise ochii şi-l întrebă oarecum alarmată:

– Ce s-a întîmplat cu mine? Ce mi-ai făcut?

O privi încurcat, fără să-i poată răspunde.

– Ştiu că mi-ai făcut ceva rău, dar de ce nu am simţit-o, de ce nu am reacţionat normal?!

Asista şi mai încurcat la desnădejdia ei fiindu-i teamă să ajute lupta în vreun sens.

O văzu apoi ştergîndu-şi lacrimile şi zîmbind.

– Ai puteri supranaturale. Şi, ce e mult mai rau, acum vreau să-ţi continui vrăjile pe mine. Ştiu că nu e bine, dar a fost ceva mai frumos ca efectul unui narcotic, a fost ca o coborîre în intimitatea mea, ca o trăire printr-o eu primitivă… Sau nu mai ştiu cum! Dar primejdios…

Mai poţi să faci aşa ceva cu mine?

Îi răspunse în sfîrşit şi răspunsul îl bucură mai mult pe el, reînviîdu-i speranţe. Speranţe îngropate cu mult simţ de răspundere de starea de fapt.

– Da. Şi chiar mai frumos. Mai real.

Însă, pentru că este nevoie de înţelegerea şi participarea ta conştientă, voi începe spunîndu-ţi povestea cătuşelor.

*

“La cîteva ore după ce conflagraţia se generalizase, adică după ce războiul pătrunsese brusc în toate colţurile lumii, eu – ca dealtfel toţi cei peste 80% din locuitorii implicaţi ai planetei – am pornit convins fiind că fac exact ceea ce trebuie.

Alarmată de această aiureală, pentru că în esenţă întrega lume îşi declarase război, Organizaţia pentru Conservarea Umanităţii – sau Fanaticii, cum li s-a mai spus – a început să-şi facă datoria de conştiinţă. Astfel conflagraţia avea să se îndrepte asupra ei, tuturor fiindu-le deci firesc să lupte împotriva singurei organizaţii care nu-i lăsa să se bată. A fost aşa zisa reorientare vectoriala a războiului. Şi argumentele parcă izvorau din noi înşine.

Văzîndu-se înfrînţi, izolaţi în puţine puncte ale globului, Fanaticii rămaşi făcură un lucru al cărui sens atunci nu-l găseam deloc discutabil: folosindu-se de cîteva zeci de ordinatoare recordere, porniră să înregistreze, să zic aşa, Istoria.

Vei înţelege mai tîrziu ce vreau să spun prin asta.

Speriate de acest proiect secret, parţile beligerante trimiseră forţe importante destinate nimicirii centrelor de înregistrare şi, mai apoi, comando-uri special pregătite pentru localizarea şi distrugerea ordinaplexelor.

Ordinaplexul este un aparat de memorare a informaţiilor, pe cît de mic pe atît de greu de distrus cu mijloace obişnuite.

Dintr-un astfel de comando am făcut şi eu parte. Am primit coordonatele a şase ordinaplexe şi am pornit hotărîţi să le anihilăm. Însă rapidităţii noastre i s-au opus dîrz şi furibund Fanaticii, aşa că – după ce distrusesem patru ordinaplexe – de la treizecişipatru, echipa ajunsese să fie compusă doar din trei combatanţi. Şi ultimii mei camarazi au pierit aproape stupid în timp ce distrugeam şi penultimul aparat.

Am pornit singur spre ultimul. L-am găsit total neapărat, abandonat ca o nulitate, şi ceva s-a întîmplat în mintea mea – am refuzat să-l distrug, părîndu-mi-se aiurea să obţin o astfel de victorie. L-am cărat cu mine şi l-am ascuns neştiind nici eu prea bine ce fac.

Apoi – cînd s-a aflat că rămăsese un aparat nedistrys – am fost arestat. Prilej cu care mi s-a făcut cinstea de a se desigila prima cutie de cătuşe pentru a mi le pune pe acestea.

Le-am purtat cîteva zile bune, timp în care între puteri se încheiau tratate teribil de nefireşti. Pierderile lor în aceasta conflagraţie nu fuseseră prea semnificative şi acum tratatele încercau să acopere stupizenia celor întîmplate. Iar despre pierderile organizaţiei pacifiste nu se vorbea deloc.

Desigur că atunci nu gîndeam chiar aşa. Totul îmi părea firesc ca oricărui alt om – simplu muritor ameţit de evenimente -, aşa că nu m-am mirat în dimineaţa în care m-au eliberat.”

Făcu o pauză de povestit gîndul pierzîndu-i-se în trecut.

– Şi cu ordinaplexul ce-ai făcut?

– L-am recuperat şi l-am citit.

– Se poate citi?!

– E un fel de-a spune. M-am supus transferului de informaţii. De atunci îl car mereu după mine.

Ea privi întrebătoare spre geanta lui de umăr. Continea într-adevar un aparat de o mărime apreciabilă.

– Da, acela este. Şi acolo se afla supranaturalul de care vorbeai.

M-am supus transferului şi am aflat tot ce a fost pînă acum cîtva timp, tot ce au făcut oamenii de-a lungul evoluţiei; am aflat cum trăiau şi simţeau ei. Şi am mai aflat de evoluţia nihilismului.

Ultima propoziţie o rostise ca pe un comentariu pentru sine.

– De ce ai subliniat “trăiau şi simţeau”? Ce-ar fi putut avea ei altfel decît noi în privinţa vieţuirii şi a schimbului de informaţii cu mediul?

– Hm. La ei relaţia cu mediu nu era atît de extrinseca ca la noi; şi exista respectul pentru interior.

– Cumva… asemănător cu ceea ce am trăit adineauri?!

O văzu surîzînd enigmatic şi, interpretîndu-i gîndul, îi spuse:

– Supunîndu-te transferului rişti să devii alta!

– Dacă mă asiguri că trăirile se pot înălţa pîna la aceea, accept riscul!

El încuvinţă şi îi dădu să înghită opt comprimate nutritive. Îi fixă pe frunte şi pe tîmple cîţiva electrozi independenţi, apoi cuplă ordinaplexul fără să-l mai scoată din geantă.

După ce se asigură că ea a intrat în starea total-pasivă se trase spre geamul compartimentului să privească formele ce se mai puteau distinge derulîndu-se în înserarea tîrzie.

Indiferentă de oboseală şi de cearcăne, pe chip îi stăruia o expresie destinsă de speranţă. Privirea i se pierduse în depărtare şi clipea rar, în armonie cu liniştea din suflet.

*

Se trezi pe o poiană din spatele unei gări cu nimic mai presus decît cea din care plecaseră, iar el dormea alături. Zîmbi cînd îşi simţi încheietura mîinii stîngi încătuşată de mîna lui dreaptă.

Îl privi şi-şi spuse că nu arata deloc rău, şi că nu pare să aiba prea mult peste douăzeci de ani. Dormea cu capul pe geantă şi avea pe chip o expresie de fericire.

Îşi pipăi tîmpla, îşi aminti totul şi rămase nemişcată voind să analizeze. Să se analizeze.

Foarte curînd se trezi şi el şi o privi curios, ca apoi bucuria să-i lumineze toata faţa. Ştiu că experienţa reuşise.

Ea îl întrebă îngîndurată arătînd către electrozi:

– Cît a ţinut?

– Aproape două săptămîni.

Un sentiment ce nu-l mai trăise îi străbătu viscerele şi realiză că în alte condiţii nu ar fi dat nici o însemnătate faptului că el o veghease atîta timp.

Apoi se gîndi la altceva, spunîndu-şi că de-acum va avea oricînd să se gîndeasca la ceva deosebit. Ca o speranţă neliniştită.

Şi o făcu cu voce tare, făcînd dese eforturi:

– …Nihilismul s-a afirmat în secolul 21, impunîndu-se destul de repede.

De ce l-au acceptat oamenii?… Ah, da! mi-am amintit: exploatarea subconştientă a comodităţii şi a orgoliului… Şi asta avea să însemne de fapt blocarea întregii omeniri la un anumit nivel… Iar plafonarea a implicat firesc negarea anumitor valori… Şi circuitul s-a închis ca să accentueze continuu reacţia.

Nu pot sa cred! Nu pot accepta! Înţelege-mă!…

Îşi stăpîni lacrimile şi continuă:

– Totuşi este adevărat. Dovadă este înregistrarea, de a cărei autenticitate nu ma pot îndoii.

Apoi, mult mai convingator, este faptul că am regăsit ascunse undeva, foarte adînc în fiinţa mea, resursele potenţiale şi chemările ce m-au făcut să rezonez la toate aceste valori umane.

Un timp nu mai zise nimic şi chiar nu mai gîndi nimic. Apoi îşi privi mîna stîngă. O ridică şi privi pătrunsă de semnificaţie cum o dată cu ea se ridică şi mîna lui, total relaxată, abandonată cu încredere.

Le susţinu aşa pîna ce nu mai putu suporta apăsarea cătuşei. Privi cu afecţiune metalul gîndind că jucaria aceasta îi legase, şi ei îi datora această redescoperire a sufletului…

Sufletul ce şi-l simţi dintr-o data aşa de plin. Şi atît de alături de celălalt.

Ştiu că o priveşte. Ştiu că o privise cu dragoste tot timpul. Se întoarse aproape brusc spre el şi îi spuse:

– Vreau să facem dragoste!

*

Urcaseră în alt tren, însa mult mai hotărîţi.

Nu mai avea pe încheietură cătuşa ce o legase de el, dar o simţea acolo şi ştia că la fel simte şi el – credeau amîndoi în această legătură.

Şi se simţeau de parcă porniseră să recucerească lumea.

Craiova, 24-25 aprilie 1988

MIRCEA BĂDUŢ

O ULTIMĂ ŞANSĂ

O nouă criză. Închise ochii. Ar fi vrut să zîmbească şi chiar zîmbi un pic, bucuros că intensitatea şi frecvenţa acestor crize scăzuse simţitor. Puţin mai apoi privi în jur şi analiză.

Cerul plumburiu coborîse foarte aproape de lume.

Gîndi: “Ar trebui să fie primăvară… Poate chiar şi este. Dar nimeni nu o mai poate spune. Nemaicontînd pentru nimeni.”

Totul părea trist şi teribil de imobil. În gară staţionau, cine ştie de cînd, două garnituri de marfă ale căror vagoane arătau jalnic. Invazia ruginii ar fi spus că şi aici este un teritoriu abandonat, însă un mic detaliu infirma ipoteza: şinele liniei principale erau lustruite.

Privi apoi peronul. Încadrîndu-se cu o ironică perfecţiune în peisajul mohorît, cîţiva oameni aşteptau aproape nemişcaţi. În ciuda undei de dezgust raţionă, ca o scuză pentru propria specie, că lor le pare normală starea aceasta dezolantă.

Îşi aduse aminte că aştepta în picioare de aproape patru ore; nu sosise nici un tren iar cureaua genţii părea că îi trecuse prin claviculă. În timp ce o trecea pe celălalt umăr văzu că se apropie de el o femeie. Îşi reproşă că nu o remarcase aşteptînd pe peron.

Era tînără, chiar mai tînără decît el, şi arăta relativ bine. În plus – lucru care i se păru deosebit – avea acea privire, atît de rar întîlnită la cei din jur, care preceda aşa-zisa “alienare practică”.

Strînse uşor din maxilare dîndu-şi seama că-i place. Apoi o privi adînc şi oarecum pierdut. Jocul îi făcu plăcere şi ei, chiar dacă nu înţelegea mai nimic. Îl întrebă:

– Eşti extraterestru?

Continua să o privească în ochi fără să-i poată încă răspunde.

– Costumaţia ta aşa de ciudată… Şi apoi privirea asta obosită de stăpîn al sensurilor lumii…

Se decise să-i vorbească:

– Jachetă neagră de piele, cu umeri dubli, pantaloni albaştri de bumbac, bluză gri de lîna, încălţăminte albă de sport. Ceva din moda secolului 20.

– Ce-i aia modă? Dar secol?

– Hm. Secolul este un fel de unitate de măsură a timpului.

– Şi secolul 20 înseamnă în trecutul nostru, nu?!

El îi confirmă dînd din cap şi privind-o în continuare pătrunzator cu speranţa că ea va înţelege totuşi ceva.

– Deci nu eşti extraterestru!… Arăţi însă diferit de ceilalţi… Unde mergi?

– Acasă.

– Unde-i acasă?

– Acolo unde ar fi trebuit să fie copilăria. Şi liniştea…

Dîndu-şi seama că nu putea fi înţeles se opri şi cercetă reacţia ei.

– De ce-mi vorbeşti despre asta? îl întrebă. Eu merg fără să ştiu unde, şi nici tu nu ştii de fapt!

O privi cu dragoste. Cum nu o mai făcuse niciodata. Şi cu foarte multă speranţă. Dintr-o dată, şi fără să aibă nevoie de vreo motivaţie raţională, se surprinse că nu mai vrea să accepte faptul că ea nu poate înţelege şi simţi nimic, că nu poate rezona la nimic.

Fu bucuros cînd prinse o mică schimbare în privirea ei: nu era o părere. Nu era deloc o părere!

Tînăra îşi apăsă tîmplele cu degetele şi gestul valoră mult pentru el. O vedea mai derutată, mai puţin apatică decît pe oricare alt om.

– Vrei să merg cu tine?

Ştia, învăţase să-şi ţină genunchii drepţi. Aşa că propunerii ei îi răspunse printr-o încuvinţare fără cuvinte.

*

În gară sosi un tren de persoane. “Nu arată cu nimic mai presus de garnitura de marfă” îşi zise el şi mai privi o dată gara cenuşie şi tristă acoperită de cerul murdar al după-amiezii.

O luă de mînă şi urcară. Trenul era liber, complet gol. După ce ocupară un compartiment îşi dădu seama că nu mai ştie în ce direcţie urmează să plece. Nu se mai obosi să se orienteze – nu avea importanţă.

Aproape imediat trenul se puse în mişcare cu întreaga gamă de neajunsuri caracteristice nivelului tehnico-social la care lumea se menţinea de la începutul mileniului în curs.

O bună perioadă de timp se uitară unul în ochii celuilalt parcă, îşi zise el, în aşteptarea unui început adevărat. Se temea să-l facă el, iar ea nu îl putea face.

I se făcu foame. O întrebă şi pe ea dacă vrea să mănînce ceva şi apoi căută în geantă comprimatele nutritive. După ce înghiţi şi ea unul îl întrebă mirată:

– Ce tip e ăsta? N-am mai văzut!

– Complex D 23. Am aici o rezervă pentru cîteva luni.

– De unde?

– Hm… Dintr-un depozit abandonat.

Se ridică intrigată spre a-i face controlul genţii. Cel mai mult o atrase o pereche de cătuşe.

– Ai fost în război?

Îi încuvinţă printr-un semn foarte economic.

– Pune-mi-le şi mie!

– Nu! Sînt singurul care le-a purtat.

– Te rog!

Implorarea din glasul ei i se păru o izbîndă şocantă. Nu, nu putea să creadă. Se întrebă în gînd, retoric, obosit şi aproape înfrînt: “Mai poate vreun om să implore?!”

Un timp se pierdu în ochii ei deveniţi acum calzi şi candizi. Cînd îşi reveni descuie cătuşele şi i le puse strîns pe încheieturile mîinilor.

Răsufla uşurată privindu-l cu recunoştintă copilărească. Iar el se simţi pierdut, alunecînd din luciditate. Se apropie să o sărute urmărind fericit gesturile ei: încercă să-l îmbrăţiseze, apoi – dîndu-şi seama că are mîinile legate – se abandonă extaziată sărutului.

Se retrase într-un moment de tăcere depărtîndu-se şi ţinindu-şi ochii închişi, în timp ce el o privea nevenindu-i să creada cele trăite.

Însă fu surprins cînd ea deschise ochii şi îi văzu privirea inexpresivă, iar surpriza deveni şoc atunci cînd îi auzi vocea obosită:

– Scoate-mi chestiile astea!

Ar fi trebui să se simtă ofensat, dar trăise prea mult printre oameni. Le ştia posibilităţile.

Îşi luă “brăţările” şi continuă să o urmărească. Închisese din nou ochii şi respira forţat, parcă impunîndu-şi să-şi revină dintr-o criză. Cînd se mai linişti deschise ochii şi-l întrebă oarecum alarmată:

– Ce s-a întîmplat cu mine? Ce mi-ai făcut?

O privi încurcat, fără să-i poată răspunde.

– Ştiu că mi-ai făcut ceva rău, dar de ce nu am simţit-o, de ce nu am reacţionat normal?!

Asista şi mai încurcat la desnădejdia ei fiindu-i teamă să ajute lupta în vreun sens.

O văzu apoi ştergîndu-şi lacrimile şi zîmbind.

– Ai puteri supranaturale. Şi, ce e mult mai rau, acum vreau să-ţi continui vrăjile pe mine. Ştiu că nu e bine, dar a fost ceva mai frumos ca efectul unui narcotic, a fost ca o coborîre în intimitatea mea, ca o trăire printr-o eu primitivă… Sau nu mai ştiu cum! Dar primejdios…

Mai poţi să faci aşa ceva cu mine?

Îi răspunse în sfîrşit şi răspunsul îl bucură mai mult pe el, reînviîdu-i speranţe. Speranţe îngropate cu mult simţ de răspundere de starea de fapt.

– Da. Şi chiar mai frumos. Mai real.

Însă, pentru că este nevoie de înţelegerea şi participarea ta conştientă, voi începe spunîndu-ţi povestea cătuşelor.

*

“La cîteva ore după ce conflagraţia se generalizase, adică după ce războiul pătrunsese brusc în toate colţurile lumii, eu – ca dealtfel toţi cei peste 80% din locuitorii implicaţi ai planetei – am pornit convins fiind că fac exact ceea ce trebuie.

Alarmată de această aiureală, pentru că în esenţă întrega lume îşi declarase război, Organizaţia pentru Conservarea Umanităţii – sau Fanaticii, cum li s-a mai spus – a început să-şi facă datoria de conştiinţă. Astfel conflagraţia avea să se îndrepte asupra ei, tuturor fiindu-le deci firesc să lupte împotriva singurei organizaţii care nu-i lăsa să se bată. A fost aşa zisa reorientare vectoriala a războiului. Şi argumentele parcă izvorau din noi înşine.

Văzîndu-se înfrînţi, izolaţi în puţine puncte ale globului, Fanaticii rămaşi făcură un lucru al cărui sens atunci nu-l găseam deloc discutabil: folosindu-se de cîteva zeci de ordinatoare recordere, porniră să înregistreze, să zic aşa, Istoria.

Vei înţelege mai tîrziu ce vreau să spun prin asta.

Speriate de acest proiect secret, parţile beligerante trimiseră forţe importante destinate nimicirii centrelor de înregistrare şi, mai apoi, comando-uri special pregătite pentru localizarea şi distrugerea ordinaplexelor.

Ordinaplexul este un aparat de memorare a informaţiilor, pe cît de mic pe atît de greu de distrus cu mijloace obişnuite.

Dintr-un astfel de comando am făcut şi eu parte. Am primit coordonatele a şase ordinaplexe şi am pornit hotărîţi să le anihilăm. Însă rapidităţii noastre i s-au opus dîrz şi furibund Fanaticii, aşa că – după ce distrusesem patru ordinaplexe – de la treizecişipatru, echipa ajunsese să fie compusă doar din trei combatanţi. Şi ultimii mei camarazi au pierit aproape stupid în timp ce distrugeam şi penultimul aparat.

Am pornit singur spre ultimul. L-am găsit total neapărat, abandonat ca o nulitate, şi ceva s-a întîmplat în mintea mea – am refuzat să-l distrug, părîndu-mi-se aiurea să obţin o astfel de victorie. L-am cărat cu mine şi l-am ascuns neştiind nici eu prea bine ce fac.

Apoi – cînd s-a aflat că rămăsese un aparat nedistrys – am fost arestat. Prilej cu care mi s-a făcut cinstea de a se desigila prima cutie de cătuşe pentru a mi le pune pe acestea.

Le-am purtat cîteva zile bune, timp în care între puteri se încheiau tratate teribil de nefireşti. Pierderile lor în aceasta conflagraţie nu fuseseră prea semnificative şi acum tratatele încercau să acopere stupizenia celor întîmplate. Iar despre pierderile organizaţiei pacifiste nu se vorbea deloc.

Desigur că atunci nu gîndeam chiar aşa. Totul îmi părea firesc ca oricărui alt om – simplu muritor ameţit de evenimente -, aşa că nu m-am mirat în dimineaţa în care m-au eliberat.”

Făcu o pauză de povestit gîndul pierzîndu-i-se în trecut.

– Şi cu ordinaplexul ce-ai făcut?

– L-am recuperat şi l-am citit.

– Se poate citi?!

– E un fel de-a spune. M-am supus transferului de informaţii. De atunci îl car mereu după mine.

Ea privi întrebătoare spre geanta lui de umăr. Continea într-adevar un aparat de o mărime apreciabilă.

– Da, acela este. Şi acolo se afla supranaturalul de care vorbeai.

M-am supus transferului şi am aflat tot ce a fost pînă acum cîtva timp, tot ce au făcut oamenii de-a lungul evoluţiei; am aflat cum trăiau şi simţeau ei. Şi am mai aflat de evoluţia nihilismului.

Ultima propoziţie o rostise ca pe un comentariu pentru sine.

– De ce ai subliniat “trăiau şi simţeau”? Ce-ar fi putut avea ei altfel decît noi în privinţa vieţuirii şi a schimbului de informaţii cu mediul?

– Hm. La ei relaţia cu mediu nu era atît de extrinseca ca la noi; şi exista respectul pentru interior.

– Cumva… asemănător cu ceea ce am trăit adineauri?!

O văzu surîzînd enigmatic şi, interpretîndu-i gîndul, îi spuse:

– Supunîndu-te transferului rişti să devii alta!

– Dacă mă asiguri că trăirile se pot înălţa pîna la aceea, accept riscul!

El încuvinţă şi îi dădu să înghită opt comprimate nutritive. Îi fixă pe frunte şi pe tîmple cîţiva electrozi independenţi, apoi cuplă ordinaplexul fără să-l mai scoată din geantă.

După ce se asigură că ea a intrat în starea total-pasivă se trase spre geamul compartimentului să privească formele ce se mai puteau distinge derulîndu-se în înserarea tîrzie.

Indiferentă de oboseală şi de cearcăne, pe chip îi stăruia o expresie destinsă de speranţă. Privirea i se pierduse în depărtare şi clipea rar, în armonie cu liniştea din suflet.

*

Se trezi pe o poiană din spatele unei gări cu nimic mai presus decît cea din care plecaseră, iar el dormea alături. Zîmbi cînd îşi simţi încheietura mîinii stîngi încătuşată de mîna lui dreaptă.

Îl privi şi-şi spuse că nu arata deloc rău, şi că nu pare să aiba prea mult peste douăzeci de ani. Dormea cu capul pe geantă şi avea pe chip o expresie de fericire.

Îşi pipăi tîmpla, îşi aminti totul şi rămase nemişcată voind să analizeze. Să se analizeze.

Foarte curînd se trezi şi el şi o privi curios, ca apoi bucuria să-i lumineze toata faţa. Ştiu că experienţa reuşise.

Ea îl întrebă îngîndurată arătînd către electrozi:

– Cît a ţinut?

– Aproape două săptămîni.

Un sentiment ce nu-l mai trăise îi străbătu viscerele şi realiză că în alte condiţii nu ar fi dat nici o însemnătate faptului că el o veghease atîta timp.

Apoi se gîndi la altceva, spunîndu-şi că de-acum va avea oricînd să se gîndeasca la ceva deosebit. Ca o speranţă neliniştită.

Şi o făcu cu voce tare, făcînd dese eforturi:

– …Nihilismul s-a afirmat în secolul 21, impunîndu-se destul de repede.

De ce l-au acceptat oamenii?… Ah, da! mi-am amintit: exploatarea subconştientă a comodităţii şi a orgoliului… Şi asta avea să însemne de fapt blocarea întregii omeniri la un anumit nivel… Iar plafonarea a implicat firesc negarea anumitor valori… Şi circuitul s-a închis ca să accentueze continuu reacţia.

Nu pot sa cred! Nu pot accepta! Înţelege-mă!…

Îşi stăpîni lacrimile şi continuă:

– Totuşi este adevărat. Dovadă este înregistrarea, de a cărei autenticitate nu ma pot îndoii.

Apoi, mult mai convingator, este faptul că am regăsit ascunse undeva, foarte adînc în fiinţa mea, resursele potenţiale şi chemările ce m-au făcut să rezonez la toate aceste valori umane.

Un timp nu mai zise nimic şi chiar nu mai gîndi nimic. Apoi îşi privi mîna stîngă. O ridică şi privi pătrunsă de semnificaţie cum o dată cu ea se ridică şi mîna lui, total relaxată, abandonată cu încredere.

Le susţinu aşa pîna ce nu mai putu suporta apăsarea cătuşei. Privi cu afecţiune metalul gîndind că jucaria aceasta îi legase, şi ei îi datora această redescoperire a sufletului…

Sufletul ce şi-l simţi dintr-o data aşa de plin. Şi atît de alături de celălalt.

Ştiu că o priveşte. Ştiu că o privise cu dragoste tot timpul. Se întoarse aproape brusc spre el şi îi spuse:

– Vreau să facem dragoste!

*

Urcaseră în alt tren, însa mult mai hotărîţi.

Nu mai avea pe încheietură cătuşa ce o legase de el, dar o simţea acolo şi ştia că la fel simte şi el – credeau amîndoi în această legătură.

Şi se simţeau de parcă porniseră să recucerească lumea.

Craiova, 24-25 aprilie 1988

LUME CU TIMP ŞI ÎNGER(Fragmente)

În memoria mamei mele.

Custos do GURGU

Îmi aduc aminte că era primăvara unui an. Nu ştiu care exact pentru că toţi îmi par la fel şi au nume complicate ca să le reţin. Era primăvara aşa cum e ea în Bucureşti. Caldă, umedă, cu mirosuri proaspete de copaci înverziţi şi pâine turcească, cu soare orbitor prevestind dogoarea din timpul verii. Copiii începuseră să-şi plimbe pantalonaşii scurţi, oamenii de afaceri să-şi etaleze cravatele de mătase şi pantofii subţiri cu talpă din piele, adolescenţii reveneau pe străzi cu ultimile modele de Levi’s, Benetton şi Naf-Naf, bişniţarii se întreceau în treninguri şi pantofi sport, iar aurolacii de la Gară, care între timp deveniseră obiectiv turistic, începeau să-şi scoată pungile din canale şi să adulmece aerul calduţ, cu miros de poluare.

Evenimentul s-a petrecut brusc, aşa cum se întamplă catastrofele de obicei. Era trecut de miezul nopţii. Cerul atârna greu de stele deasupra capitalei. Zona era Gara de Nord cu viaţa de noapte intensă din jurul salilor de jocuri şi buticuri non-stop, cu strigătele de ajutor din parcul Gării şi hămăiturile zecilor de câini din spatele blocurilor.

Un ochi lichid s-a deschis în cer, luminând puternic de deasupra palatului, şi un fulger s-a desprins din el, trăznind silenţios clădirea. Un val de lavă albă şi spumoasă a ţâşnit pe toate ferestrele palatului şi s-a scurs cu repeziciune pe ziduri. O explozie de spumă. Cartierul s-a cutremurat scurt, dar violent. În câteva minute materia albă acoperise ministerul căilor ferate şi se răspândise pe o rază de câţiva metrii în jur, apoi se coagulase şi întărise cu iuţeală. Întregul palat arăta ca o lumânare topită peste noapte.

Alertă generală, panică, evacuarea zonei Gării, armata înălţând primele bariere şi încercând să izoleze aria afectată, savanţi mobilizaţi din toată ţara pentru a cerceta natura şi originea fenomenului, a injecţiei celeste, cum a fost denumit de presă mai târziu. În 12 ore Bucureştiul devenise o zonă de război. În scurt timp însă a fost clar că nu era vorba de nici o putere de pe glob care să fi lansat vreun atac surpiză. Originile fenomenului au rămas necunoscute.

După o săptămână materia albă îşi pierduse din aspectul mat, lăptos, de la început şi căpătase un luciu translucid. Sub stratul exterior începuse să pulseze un alt lichid cenuşiu. O bolboroseală ameninţătoare la care nici o încercare a savanţilor ori armatei nu a putut ajunge. Substanţa albicios-cristalină s-a dovedit indestructibilă. În timp, prin lichidul gri-murdar din interior au început să se discearnă mişcări repezi şi ondulate. Era evident că sub pojghiţa protectoare se născuse viaţă. O formă de viaţă străină. A fost botezată Ciuma de Sticlă.

Guvernul României a fost forţat de către Naţiunile Unite să primească observatori oficiali şi echipe internaţionale de cercetători. În câteva luni Bucureştiul îşi împlinise visul de a fi una dintre cele mai importante capitale ale lumii. Expansiunea fenomenului era relativ lentă aşa încât marile reţele de televiziune şi grupuri de presă ocupaseră pe sume enorme clădiri întregi şi-şi aduseseră cele mai bune echipamente pentru a observa fenomenul şi a-l transmite în direct lumii întregi.

Ciuma de Siclă câştiga în mod inexorabil câţiva metri pe zi. Lent, uneori de neobservat. La început au fost câteva înaintări fulgerătoare ce surprinseseră diverse persoane, astfel apărând şi primele victime. În timp însă, atacurile s-au rărit, apoi au dispărut complet. Primii afectaţi împietriseră, acoperiţi de materia albă. Puteau fi văzuţi în câteva locuri, statui de ipsos, a căror suprafaţă se decolora în timp, devenind ca de sticlă, găzduind în interiorul lor mişcările noii vieţi. Alţii reuşiseră să scape coagulării Ciumei de Sticlă pe pielea lor, fiind transportaţi la timp în centrele de carantină. Se zvonea că fizic erau în regulă, însă psihic se produceau alterări. După câteva săptămâni rapoartele oficiale declaraseră că o parte din ei îmbătrâniseră brusc şi muriseră, iar alţii rămăseseră traumatizaţi psihic, prinşi în mod subiectiv în parcugerea aceleaşi zile sau ore. Nimeni nu i-a mai văzut vreodată, nici pe unii, nici pe ceilalţi.

Unul dintre cazurile celebre şi pe care nu-l putuseră ascunde pentru mult timp, a fost cel al bătrânului cu ziarul. De această dată atacul avusese altă natură. Individul a fost descoperit într-o picatură sticloasă, transparentă, precum insectele preistoriei în chihlimbar. Bătrânul însă era încă viu. Pleoapele îi fuseseră imobilizate, ca şi restul trupului, în aerul solidificat. Numai globii oculari îi rămăseseră mobili, siliţi la o veşnică stare de observare. După ani, el se afla în acelaşi loc, neschimbat, în aceeaşi poziţie, într-o eternă clipă, mutându-şi globii oculari după mişcările din exterior. Picătura cu aer fără timp era denumirea folosită la televiziune.

Cu toate că rândul savanţilor se îngroşa în fiecare lună, cu toate că totul era catalogat, denumit, studiat, testat, Ciuma de Sticlă avansa neobosită cu cei câţiva metri pe zi. Expansiunile surpriză încetaseră de mult, înaintarea fiind deja predictibilă. Se constatase oficial că nu era pericol de nici o epidemie şi că Ciuma nu prezenta nici un alt risc în afara celui evident, al invaziei. Aşa că Bucureştiul forfotea de savanţi şi cercetători din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, de armata naţională şi de căştile albastre, de turişti şi de oamenii de afaceri născuţi după evenimentul Ciumei. După un an, barajul devenise practic fără rost, aria afectată fiind prea mare, iar presiunea populaţiei prea puternică.

Se zvonea că Bucureştiul va fi în cele din urmă evacuat din raţiuni politice. Se zvonea că de fapt totul era doar un experiment cu arme biologice. Se zvonea că în câteva decenii Ciuma de Sticlă va acoperii întregul glob. Lucrurile interesante însă urmau să vină… .

REUNIÕES SECRETAS

Cerul era senin, fără cea mai mică urmă de nori. Bătea un vânt răcoros. Străzile erau pustii. Era acea trecere din vară obosită în toamnă. Intrară în parc, plin de frunze veştejite şi bănci goale. Sax îşi aminti parcul în primavară – verde crud şi înflorit. În vară trecuse într-un aspect stufos-matur, iar acum începuse să chelească. În iarnă urma să moară şi sa-şi lase în urma numai scheletul negricios. Apoi încă o dată, scheletul se va umple de carne şi totul va intra în reluare.

Cei trei prieteni se opriră pe o alee. Kiss şi Trompi îşi scoaseră căştile din urechea dreaptă şi se priviră. Pe faţa lui Kiss se lăţii un zâmbet sadic. Dădea din cap în ritmul muzicii. Trompi îl completă cu una din filozofările lui specifice şi-şi suflecă mânecile cămăşii până la cot. Sax mării volumul minidiscului. Asculta Judas Priest cu “Sarcină Grea”, remixată pe linie techno-punk Obişnuiau să asculte şi uneori să remixeze hit-urile monştrilor rock-ului într-o acustică modernă. Dar niciodată nu se atinseseră de piesele sacre, de pietrele de hotar. Tobele îi bubuiau ritmic în sânge. Într-un final îşi scoase şi el casca din urechea dreaptă. Basul şi tobele îi iuţeau pulsul şi-i dădeau greutate paşilor. Da, conu’ Priest îl transforma într-un războinic în armură.

WC-le din Parcul Icoanei erau urât mirositoare şi izolate. Locul preferat de întâlnire al homosexualilor. Legea nu mai interzicea relaţiile între persoane de acelaşi sex, însă interzicea practicarea oricărei forme de amor în locuri publice. Deci, când cei trei îi atacau pe iubareţi în toaletele din Icoanei, legea era într-un fel de partea lor. Doar într-un fel, dar lor nu le păsa.

Coborâră în fuga treptele şi izbiră uşa de la intrare de perete. Tobele le bubuiau în timpanul stâng. Nu era decât unul singur, unul dintre clienţii lor obişnuiţi. Acesta, se opri deloc surprins, dintr-o mişcare de frecare viguroasă a penisului deasupra unei chiuvete.

“Ce faci moşule, te-ai apucat de zugrăvit?” zise Kiss după primii paşi.

Uşile de la cabine erau toate închise. Nu se auzea nici un zgomot în afara apei de la pisoare. Trompi începu să verifice fiecare cabină, una câte una, în timp ce Sax şi Kiss se apropiară de individ. Acesta, mic şi slab, cu o înfaţişare nervoasă, îşi introduse aparatura înapoi în pantaloni, îşi închise fermoarul şi-i privi zâmbind larg şi fericit cu gura ştirbă. De partea lipsă din dantură avuseseră ei grija în sesiuni anterioare.

“De ce crezi că zâmbeşte bulanu’?” întrebă mirat Sax.

“O crede c-a furat-o de atâtea ori, că ne-am plictisit şi-l lăsăm în pace”, spuse Kiss cu o tentă de umor ce nu-i era caracteristică.

Pumnul lui Sax îi zbură clientului fericit şi ultimul dinte frontal. Individul căzu lângă perete ca o cârpă. Îşi ridică faţa însângerată spre ei – încă zâmbea satisfacut. O clipă mai târziu se auziră sirenele, departe.

“Acum ştiu de ce-i fericit, tu-ţi morţii mătii de bulan!” Kiss îi înfundă un şut în stomac şi o luă la fugă pe scări în sus, după ceilalţi doi.

Maşinile de poliţie se îndreptau spre parc. Cei trei aleseră în grabă prima straduţă. La colţul ei, Sax privii înapoi. Două maşini se opriseră în Piaţa Icoanei. Câţiva poliţişti coborâseră şi începuseră să fugă după ei, în timp ce vehicolele întorceau şi se îndreptau spre bulevard, sperând să le taie faţa înainte de Piaţa Romană.

În câteva minute cei trei ajunseră în Piaţa Cosmonauţilor. Nu ar fi avut nici o şansă până în Romană. Câteva autobuze erau în staţie la capăt de linie. Ultimul deja semnaliza de plecare. Îşi continuară fuga înspre el, făcând semne disperate cu mâinile. Maşina îi aştepta şi închise uşile imediat în urma lor. Poliţiştii tocmai pătrunseseră în Piaţă, dar semaforul era verde şi autobuzul plecă. Într-un minut erau deja în Romană. Nu coborî nimeni, urcară numai doi tineri foarte rapid şi maşina era iar în mişcare. Poliţiştii renunţaseră la fugă, aşteptându-şi maşinile.

Dar staţiile erau scurte înspre Piaţa Victoriei şi acolo îi putea aştepta un alt echipaj de poliţie alertat prin radio. Coborâră la prima şi o luară la fugă pe lângă Nan Jing şi Liceul George Enescu spre Zona Afectată. Scurtară prin spatele bisericii Sfinţii Voievozi şi tăiară Griviţa spre piaţă. Se auzeau deja sirenele.

“Cum rahat au ştiut ăştia?” gâfâii Sax.

“Ce facem, o tăiem spre Titulescu?”

“Nu, ne ascundem pe undeva. Nu rezistăm la încă o tură cu maşinile”, îi opri Trompi. Se sprijini cu palmele pe genunchi şi-i privi întrebător: unde?

“În Zonă”, propuse Sax.

“Crezi că …”

“În Zonă”, i-o tăie Sax şi o luă iar la fugă. Maşinile opriseră la câteva sute de metrii de ei, la graniţă.

La capătul străzii trotuarul era crăpat şi traversat de vine groase şi albe. Rămăşiţele ultimului gard de izolare a Zonei Afectate se putea încă vedea la marginea Pieţei Matache, abandonate şi încremenite într-o scurgere alb-lăptoasă. Aria Ciumei semăna cu un soare al cărui centru era Palatul CFR şi Gara de Nord, de unde se răspândiseră fâşii radiale, acum lungi de caţiva kilometrii şi îngroşându-se zilnic în diametru.

Priviră înapoi şi-i văzură pe poliţişti încă urmărindu-i, dar de data asta cu precauţie. Le era frică de Zonă. De curând, pereţii cristalini ai clădirilor afectate începuseră să înmugurească. Boabe mari cât pumnul creşteau în ciorchini uriaşi. Erau moi şi foioase, protejându-şi miezul de mărimea unei nuci. Gumos, de un galben murdar, când ajungea la maturitate, miezul aluneca din mugure şi rămânea suspendat de un ombilic rozaliu. Aurolacii fuseseră primii să le încerce gustul. Apoi, în scurt timp, deveniseră principala marfă pentru traficanţii de droguri. Cartele puternice se formaseră în jurul Zonei, iar aria fusese împarţită în sectoare cucerite după lupte crâncene şi pacte politice. Ţiganii deţineau cea mai mare arie, smulsă într-o mare de sânge de la turci şi chinezi. Poliţia evita de obicei să se interfereze în activitatea lor. Numai armata se mişca nestingherită în tancuri şi maşini blindate, conducându-i şi protejându-i pe cercetători, şi uneori pretinzând că impune noile regulamente ale Naţiunilor Unite, de interdicţie a drogului Ciumei. Oficial însă, fusese respinsă oferta de a folosi căştile albastre pentru a elibera Zona de sub controlul Cartelelor.

“Mergem în blocurile de la Gară”, le spuse Sax. Locuise într-unul din ele înainte de eveniment. Fusese silit să-şi abandoneze apartamentul împreună cu ceilalţi, chiar din prima săptămână, când lava albă începuse să se solidifice pe primele trepte.

“A treia scară are intrarea la subsolurile blocurilor. Dacă ne ascundem acolo s-ar putea să ne piardă urma.”

“Ce facem cu ţiganii?”

“Eles só vêm à noite e não creio que entrem pelos quarteirões”.

Trecură în fugă pe lângă bătrânul încarcerat în afara timpului. Globii săi oculari îi urmăriră cu curiozitate. La nici un minut se fixară cu privirea pe grupul înfricoşat de poliţişti. Unul dintre ei încercă să-l întrebe ceva, dar privirea rămase nealterată. Sunetele nu treceau prin aerul solidificat. În final, urmăritorii renunţară şi o porniră înapoi răsuflând uşuraţi.

Uşa spre subsol se deschise cu un oftat. Scările albe păreau depuneri calcaroase. Era un întuneric diluat de fosforescenţa zidurilor translucide. Cei trei se priviră cu zambete încurcate.

“Crezi că ne mai urmăresc ăia?” întrebă Trompi încercând un ton glumeţ.

“Ce, ţi s-au muiat picioarele? Ce poa’ să fie jos acolo? Ai intrat vreodată, Sax?”

“De câteva ori înainte de Ciumă. Acolo era centrala termică şi o sală de sport pentru puştii din blocuri – mese de ping-pong şi câteva saltele.

“Ce zici de-o vizită? Care are tupeu să vină cu mine?” plusă Kiss.

“Nu cred că-i o idee prea deşteaptă, da’ pân-la urmă astea ne caracterizează. De ce nu!”

“Băi, băi. Băi, băieţi”, se strofocă Trompi, “vi s-a urcat la cap? Ce pielea mea e cu voi? Ce credeţi c-o să găsiţi acolo, jos? E întuneric, curentul nu mai merge, în câteva ore apar ţiganii …”

“Într-un fel ai şi tu dreptate”, îl întrerupse Sax. “ Aşteaptă aici şi dacă nu ne întoarcem într-o ora, du-te la spital şi spune-i soră-mii să rămână peste noapte.”

“Băi Tilă, nu te prostii!” Trompi îl apucă pe Sax de braţ şi-l reţinu. “Maică-ta are nevoie de tine, Cris nu se descurcă singură …”

“N-o băga pe maică-mea în asta şi nu-mi spune mie cine are nevoie de mine!” îl împinse Sax brutal.

Îsi aşeză căştile pe urechi şi schimbă minidiscul. Puse Iron Maiden cu “666”. Chitara îi frământa nervii ca pe o cocă. Unii spuneau că muzica e un stimulent, alţii că e un anestezic, dar toţi agreau asupra dependenţei. Sax îşi simţea nervii furnicându-l în picioare, în braţe şi în capul pieptului. Mări volumul şi-i întoarse spatele lui Trompi.

Contrar primei impresii, treptele nu erau alunecoase. Aveau o consistenţă spongioasă, aproape chiar aderentă la tălpile bocancilor. Pereţii străluceau slab într-o fluctuaţie argintie. Şerpuiri întunecate sub pielea translucidă a zidurilor şi zvârcoliri bruşte îi făceau să tresare.

Podeaua subsolului era din acelaşi alb calcaros. O lumină cenuşie cădea de sus, de lângă tavan, prin ferestrele lungi şi zăbrelite aflate la nivelul străzii. Tot spaţiul de sub blocuri era o înşiruire de săli uriaşe, care dădeau din una în alta. Tavanul era acoperit pe porţiuni mari cu ţevi de toate dimensiunile ce-l străbăteau probabil pe toată lungimea subsolului.

Pereţii erau diferiţi faţă de cei din exterior. Pojghiţa translucidă fusese acoperită pe câteva zone cu suprafeţe alb-mate în relief. Metrii pătraţi de perete reliefat în umflături de mărimea unor pepeni. Majoritatea imobile, unele însă zvâcnind în convulsii violente. Sax îşi simţii părul de pe braţe electrizat. Constată oficial că avea un frison interior din capul pieptului până la buric. “666, numărul bestiei” îi urla în urechea stângă Iron Maiden. Se apropie de un zid şi observă că pe unele umflături stratul alb-mat avea porii excitaţi precum pielea umană. La o privire mai atentă, ori imaginativă, aduceau cu nişte sâni. Pereţi întregi ornaţi cu sâni, unii atârnând inerţi, alţii excitaţi şi tresărind nervos.

Se retrase cu spatele şi se pocni de ceilalţi doi prieteni. Se opriseră în mijlocul încăperii şi priveau încremeniţi în jur. Din tavan atârnau sute de ombilici roz-murdar, lungi şi nodulari. Unii dintre ei se încolaciseră pe ţevile ce traversau spaţiul sălii. Ţurţuri albicioşi atârnau din locurile de contact.

Trompi tresării violent. Unul dintre maţele atârnate deasupra lor îl stropise pe geaca de blugi cu un lichid cleios, de o culoare incertă.

“Ăsta şi-a dat drumu’ pe tine!” nu se abţinu Kiss.

Îl ajutară să-şi dezbrace geaca şi o aruncară pe pardoseală. Lichidul se îmbiba rapid, lăsând în urmă o spumă cenuşie. Arăta ca şi când materialul de blug începuse să fermenteze.

Trompi înjură cu năduf. Transpirase instantaneu. Mâinile îi tremurau. În mod normal s-ar fi întors pe loc şi ar fi părăsit subsolurile. Dar ştia că ar fi făcut-o de unul singur şi asta ar fi fost şi mai neplacut. În mod normal şi ceilalţi doi prieteni ar fi renunţat şi s-ar fi întors la lumină. Dar astea nu erau timpuri normale. Iar ei pierduseră de mult valorile primite prin educaţie. Poate de când părinţii lui Kiss, plecaţi în Franţa pentru vacanţă, îşi amânaseră întoarcerea acasă la auzul evenimentului din Bucureşti şi ţineau legătura cu unicul lor copil prin telefon; ori poate de când mama lui Sax căzuse la pat grav bolnavă, iar tătal lui nu se putuse adapta ideii că boala ei n-avea un remediu şi decisese că unica soluţie viabilă era divorţul. Cine ştie când făcuseră primul pas lateral – poate când renunţaseră să-şi mai folosească numele şi-şi adoptaseră poreclele. Tilă avea un tricou cu trupa Saxon, pe care de altfel nu-i ascultase prea mult şi nici nu-i prea plăceau, dar tricoul era ‘meseriaş’ şi era cadou de la părinţii lui di-nainte de divorţ, boală, certuri, din timpurile în care totul ciripea şi muzica era energizant. Nu ştia de ce, dar i se păruse normal să-şi spună Sax. Iar Boga hotărâse după o măsurătoare amănunţită într-o seară de beţie, că limba lui era tot atât de lungă ca şi a vampirului din trupa Kiss, şi că era deci îndreptăţit să le poarte numele. ‘Trupă periculoasă’, care-l inspira cum să-i impresioneze pe puştani şi-l întorcea împotriva bulanilor, adică a homosexualilor, fără să-şi poată explica de ce.

Ori poate pasul lateral se întâmplase înainte de astea, când cei doi împărţiseră aceaşi prietenă pe ascuns şi apoi, la descoperire hotărâseră că relaţia lor era mai importantă, dar nu se putuseră opri din a se tachina şi insulta reciproc. Sau atunci când îl adoptaseră în gaşcă pe Trompi , împotriva reacţiei contrare pe care o încercaseră. Trompi era domnul inteligenţă, ori cel puţin pentru vârsta lui suna mai inteligent decât ar fi trebuit. Era fascinat de forţa brută şi atracţia animalică ce o exercita Kiss asupra sexului uneori frumos, dar şi asupra tuturor puştilor ce căscau gura la poveştile lui de eroism. Kiss era un izvor nesecat de istorie de cartier – bătălia de pe Podul Basarab, ambuscada de la Fabrica de Bere, gherila rockerilor de pe Duca împotriva ţiganilor de la Matache… .

Kiss aprecia întotdeauna părerea lui Trompi în sinea lui, dar în relaţia lor îi plăcea să braveze şi să pluseze de fiecare dată miza. Era singurul mod prin care putea face faţă personalităţii celuilalt, chiar umbrindu-l în cele mai multe dintre cazuri. Sax era catalizatorul, mediul prin care cele două forţe – psihică şi fizică, fuzionau, uleiul ce ungea rotiţele găştii celor trei, cel care sugestiona, apoi impunea proiectele de acţiune, utilizând creierul lui Trompi şi dorinţa de aventură a lui Kiss.

“Cine-i acolo?”

Cei trei tresariră la auzul vocii subţiri şi tremurate. Întrebarea venise din cea de-a doua încăpere. Înaintară prudent păstrând tăcerea.

‘Am întrebat cine-i acolo!” de data asta ceva mai autoritar.

Întrară într-a doua cameră. Era la fel de cenuşiu luminat şi prezenta oarecum aceeaşi decoraţie interioară ce se scurgea pe pereţi. Fusese camera centralei termice, care centrală se transformase în ceva asemănător unei depuneri calcaroase masive. O revărsare de materie albicios-translucidă, perforată în nenumărate locuri. Pe fundul numeroaselor găuri, lichidul de sub stratul protector bolborosea în afară, în expiraţii şi inspiraţii lente. În contact cu aerul căpătase o consistenţă elastică. Ţevile ce străbăteau tavanul pornind din centrală în toate direcţiile erau înfăşurate complet în ombilicii rozalii. Senzaţia era că fuseseră învelite într-o piele murdară, buboasă, tresărind sub puternice spasme musculare.

“Îmi vine să vărs”, începu Trompi.

“Punem de-o chetă şi vărsăm la comun”.

“Şşt”, îi întrerupse agitat Kiss, “vedeţi ceva în umbră, lângă fosta centrală? Se mişcă repede şi e prea întuneric”.

Se holbară cu toţii în direcţia indicată. O formă neclară se retrase mai în umbră, apoi preţ de câteva secunde nu mai văzură nimic. Din nou lângă peretele opus, un sâsâit abia insinuat, forma se desprinse de lângă perete şi dispăru iar, mult prea rapid pentru ca ei s-o poată urmării.

Cei trei rămasera crispaţi în mijlocul încăperii, cu respiraţia oprită, aşteptând ca acel ceva să apară din nou. Cum însă nimic nu mai părea dispus să se deplaseze pentru ei, Sax se privii cu Kiss şi fixară direcţia din ochi, apoi Kiss îl prinse pe Trompi de încheietura mâinii şi-l trase după el.

“Pe tine te ştiu!” vocea subţire răsună în imediata lor apropiere.

Tresăriră la unison şi se întoarseră în direcţia vocii. O fată ce părea dezbrăcată, la mai puţin de un metru de ei. Nu o auziseră apropiindu-se. Pielea îi era translucidă. Un lichid alb-murdar îi bolborosea sub epidermă, lăsând să se distingă mici forme şerpuitoare. Părul îi era întunecat, lung până sub omoplaţi, fluturând nervos. Ochii îi arătau straniu, deşi nu ar fi putut spune în ce sens, fiind prea întuneric pentru a distinge asemenea amănunte, iar la tâmple şi în jos pe după urechi şi pe ceafă, ieşeau în relief depunerile albicioase, în straturi subţiri şi suprapuse, precum nişte volănaşe de dantelă. Proporţiile corporale păreau corecte. Picioarele îi erau îngropate până deasupra gleznelor în materia cristalina ce acoperea podeaua şi pereţii. Când se deplasă, stratul solidificat se desfăcu în faţa ei precum apa, iar înaintarea avu loc fără ca ea să-şi fi mişcat picioarele. Ca pe o bandă rulantă. Ca şi când Ciuma de Sticla o plimba dintr-un loc într-altul.

“Băgami-aş …”, începu Kiss cu gura căscată.

“Nu-mi aduc aminte exact, dar te-am mai văzut”, reluă ea privindu-l pe Sax. Avea un timbru cunoscut.

“Şi mie îmi spui ceva, deşi eşti …”

“Puţin schimbată?” îl ajută Trompi, privind-o semnificativ.

“Hm”, făcu ea mutându-se în lumină. “Probabil nici maică-mea nu m-ar mai recunoaşte acum.”

Sax opri minidiscul şi liniştea locului îl înfioră pentru prima oară. Fără muzică era vulnerabil. Dar simţise nevoia s-o oprească.

“Numele meu e Iulia. Îţi zice ceva? Am locuit chiar în blocul de deasupra înainte de ….”

“Da, da, da. Acum te-am localizat. Iulia. Erai prietenă cu unu’ Gabi, trei ani mai mare ca tine.”

“Da, Gabi”, zise ea plecând capul. “Gabi a murit la impact. N-am putut să-l mai salvăm. Iar tu eşti?”

“Til, ăă, Sax. Poţi să-mi spui Sax. Ei sunt Kiss şi Trompi.”

Iulia nu pufni în râs. Îi privi serioasă şi înclină din cap la fiecare nume. Urmă un moment de tăcere stânjenitoare, după care ea reluă:

“Voi sunteţi primii să pătrundeţi până aici. Chiar mă întreb ce v-o fi făcut să încercaţi.”

“Da, bun pontu’ “, răspunse Trompi. “I-am întrebat aceeaşi chestie înainte să intrăm.”

“S-a întins mult ăă…”

“Ciuma”, o ajută Kiss.

“Ciuma?! Cine a avut mintea s-o numească aşa?”

“Vrei să spui că nu ştiai!”

Aprobă din cap.

“Sunt aici din prima clipă. Trebuia să fie prima mea noapte cu Gabi, aşa că am încercat să facem locul cât mai romantic. Am coborât de cu seară, am întins masa, aveam băutură, muzică”, făcu o pauză privind în gol. Într-un final reluă: “nu ştiu cum a fost în exterior, dar aici a fost ca un cutremur. După aceea n-am mai îndrăznit să ies pe afară aşa cum arăt, mai ales că El mi-a spus că lumea încă nu-i pregatită pentru mine.”

“Vorbeşti de Gabi?”

“Nu, de Înger”.

“Adică, Gabi a murit şi s-a transformat într-un …?”

“Nu Sax, Gabi a murit şi e mort. Îngerul e altcineva. E … chiar un înger, unu’ care a căzut aici din accident.”

“Sau care a decăzut”, insinuă ironic Trompi.

"Ele diz que não é exatamente esse anjo."

“Şi unde este El acuma?” o întrebă Kiss curios, privind în jur.

“Pe undeva sub Palatul CFR. Acolo e în legătură cu ai lui. A deschis drumuri din subolurile astea pâna la subteranele de sub Palatul CFR şi şcoala 1, iar în partea celalaltă până la metrou.”

“Daca n-aş fi venit din rahatu’ de afară şi nu te-aş vedea pe tine cum arăţi, aş zice c-am luat-o razna”, spuse Trompi.

“Poţi să vii cu noi. Te putem duce la un campus medical”, întinse mâna spre ea Kiss, dar reacţia ei violentă îl ţinu pe loc. Se retrăsese câţiva metri fulgerător şi arăta speriată. Răsuflă adânc, apoi răspunse pe un ton ceva mai liniştit:

“Pielea mea e mai specială acum, este mult mai sensibilă. Orice atingere îmi dă… senzaţii, de cele mai multe ori transformate în dureri. Până şi un curent de aer mai puternic mă face să tremur de plăcere, iar un vânt adevărat m-ar face să ţip de durere. El este singurul care ştie cum să mă protejeze şi cum să mă atingă”.

Vrei să spui că orice atingere e ca un contact sexual?” o întrebă Sax neâncrezător.

“Nu, nu orice atingere. Numai El ştie să mă atingă în acel fel”.

Sax respiră încurcat: “Asta este o problemă delicată. Crezi că l-am putea vedea şi noi pe Înger?”

“Aa, nu, nu începe iar”, sări Trompi nervos.

Ceilalţi trei îl ignorară.

“Aş vrea mai întâi să vorbesc eu cu El. Dar puteţi să mai treceţi în vizită. O să lăsăm uşa deschisă pentru voi. Vă aşteptăm oricând.”

Cei trei se întoarseră să plece. La ieşirea din sala centralei Iulia strigă după ei cu o voce şovăielnică:

“Vroiam să vă întreb dacă aveţi ceva la voi, un ziar, o carte, orice de genu’ ăsta”.

“Nu, nu avem, dar îţi aducem data viitoare”.

“Ăă, ar fi ceva da’ nu ştiu dacă-i pe gustu’ tău”, îi opri Kiss. Scoase rânjind cu mândrie, din buzunarul interior al gecii, o revistă sexi: “Rumânca!”

Iulia izbucni în râs:

“Are şi articole, ori numai poze?”

“Ia-o şi vezi. Eu nu m-am uitat după articole”.

Fata dispăru cu revista în întunericul celeilalte săli. Cei trei ieşiră în prima încăpere. O zvârcoleala dubioasă le atrase atenţia undeva spre stânga lor. Se apropiară cu precauţie.

“Dumnezeule!” Trompi se retrase caţiva paşi.

Vesta lui, abandonată la venire, se desfăcea în forme unduitoare – mici şerpişori cu pielea de blugi, strecurându-se spre zonele întunecate ale încăperii. Ciuma se reproducea. Făcuse un obiect, un lucru neansufleţit, să se înmulţească. Explicaţia suna absurd, dar pe moment Sax nu se putu gândi la alta. În liniştea subsolului reuşi să audă scurgerile din tavan spărgându-se de pardoseala sticloasă şi fiind absorbite cu zgomot. Îl trecu un frison. Nu reuşi să-şi imagineze ce se putea întâmpla unei fiinţe vii însămânţate cu Ciumă. Localiză cu grijă acei ombilici din tavan care erau elongaţi şi umflaţi, gata să ejaculeze şi începu să-şi croiască drum înapoi spre ieşire.

ÎNTÂLNIRI SECRETE 2

[…] Se îndreptară spre Gara de Nord. Intrară în Zonă. O echipă de cercetatori şi observatori priviră miraţi după ei. Soldaţii puseră mâinile pe arme. Cei trei prieteni îi ocoliră de departe şi la aceeaşi scară de bloc intrară. Se pierdură în bezna holului, apoi în jos spre subsol.

Se opriră tocmai la capătul treptelor, primul hol, apoi în prima sală şi ascultară atenţi pentru câteva minute. Minidiscul se terminase în timpul urmăririi. Era linişte. Îşi auzeau numai propriile gâfâituri. Probabil că li se pierduse urma. Avuseseră noroc de două ori până acum, cu subsolurile astea.

În drum spre sala centralei termice se opriră şocaţi. În perete, dedesubtul stratului translucid protector se puteau distinge trei forme aparent umane. Ieşiseră din structura peretelui în lichidul bolborositor al Ciumei, dar nu se desprinseseră complet, fiind jumătate încastraţi în beton. Pielea lor avea o aparenţă pietrificat-cenuşie. Forme şerpuitoare li se cuplaseră direct pe piele, în special în zona gâtului şi a capului. Bulbuci enormi se rostogoleau pe lângă cele trei trupuri. Trompi se apropie de zid, ţipă speriat şi se încovoie vomitând instantaneu. Ceilalţi doi observaseră şi ei motivul. Formele aveau aproximativ feţele lor. De parcă Ciuma făcuse dragoste cu minţile lor, apoi le crease corpurile pentru a avea întreg tacâmul. Îl traseră pe Trompi după ei şi intrară în a doua încăpere.

“Iulia”, strigă Kiss. “Iuliaaa”.

Ca un curent de aer, şuieratul le linse urechile: “Vin!” Tresăriră înfriguraţi. Sax privii spre fereastra îngustă de lângă tavan, dornic de puţinul familiar de afară, de lumina obişnuită a zilei. Soarele răsărise deja şi razele lui urcau tiptil rama metalică a ferestrei.

“Neaţa”, vocea răsuna chiar lângă ei. Se întoarseră ca electrocutaţi. N-o simţiseră de nici un fel apropiindu-se. Aspectul ei, chiar dacă neomenesc, cunoscut fiind îi mai liniştii. Răsuflară cu uşurare.

“Păreţi cam tensionaţi”.

Se priviră neştiind ce să spună. Un şerpişor undui pe lângă gleznele ei. Avea … un aspect exotic. I se încolăci pe gambă şi din câteva mişcări îi era pe umăr.

“Să-mi bag …!” îi scăpă lui Kiss, care se înecă cu restul ideii.

Pe pielea şarpelui, viu colorată, se puteau citi articole şi admira poze cu nuduri. Capul creaturii nu era de şarpe, ci de femeie – blondă, păr ondulat şi bogat, trăsături fine, aproape frumoasă. Totul în miniatură, ca pentru corpul mic şi fusiform.

“Nu vă speriaţi”, îi linişti Iulia. “Ea e Stela. Aşa scria în pagina ei, în revistă, aşa că i-am dat acelaşi nume. Nu vă face nici un rău. De fapt, nimic din cei aici nu e periculos. S-ar putea să le vedeţi şi pe celelalte vedete din revistă, mişculând prin zonă. Deşi acum cred că sunt prin cine ştie ce unghere, flirtând cu şerpii de blug lăsaţi ieri pe dincolo.”

“Băga-mi-aş …”, reluă ideea Kiss.

“Sper că nu mi-aţi mai adus nimic”, i-o tăie Iulia, “pentru că n-am de gând să fac o grădină zoologică aici.”

Trompi începu să gesticuleze, dar nu îi ieşi nici un cuvânt din gură. Toţi trei urmăriră degetul arătător al Iuliei. Razele soarelui ajunseseră pe buza ferestrei şi ca la un semn se năpustiră înăuntru, smulgând subsolul din umbră. Pe peretele din spatele lor, în plin soare, sub pojghiţa translucidă, erau cinci femei crescute din perete în lichidul Ciumei. Se aflau într-o stransă împletire cu zidul din spate, prin intermediul tentaculelor. Fuseseră penetrate prin toate orificiile, începând cu nasul şi cu gura, de catre subţiri excrescenţe şerpuitoare. Întreaga scenă era într-o pulsaţie ritmică, încadrată într-un tablou plin de bulbuci spumoşi.

“Cred că v-aţi văzut şi pe voi în cealaltă încăpere”, spuse Iulia observând că tăcerea se prelungeşte şi respiraţiile celor trei se accelerează. “Se pare că această fiinţă care pune stăpânire pe Bucureşti, încearcă să înveţe despre noi şi vrea să comunice.”

“Această fiinţă?!” reuşi să îngaime Trompi.

“Îhî. Dar cred că ar fi mai bine ca întâi să-L cunoaşteţi pe Înger. Veniţi cu mine.”

O urmară. Îşi puseră iar căştile în urechea dreaptă, schimbând minidiscul – Led Zeppelin: “Trepte către Ceruri”. Se spunea că acel cântec era mult mai mult decât simplă muzică. Că atinsese nivele sublime ce vibrau corzi altfel de neatins în sufletul oamenilor. Că dacă într-adevar exista ceva deasupra lumii , ori după moarte, “Trepte către Ceruri” era realmente o treaptă spre iluminare, spre cunoaşterea divină. Era o blasfemie cu pretenţie de sfinţenie, ori o sfinţenie cu aparenţă de blasfemie.

Iulia îi conduse spre subteranele de sub Palatul CFR. După doar zece minute, din bezna ruptă numai de fluorescenţa zidurilor încotoşmănate în Ciuma de Sticlă, ieşiră în plină lumină. Artificială, dar puternică, aproape orbitoare prin contrast.

Cei trei se opriră cutremuraţi. Trompi căzu în genunchi cu corpul în frisoane. Chitările vrajite ale magilor din Led Zep le sfâşiau creierii. Dedesubtul palatului , subteranele se prăbuşiseră sub greutatea plafoanelor căzute de la toate etajele, în urma impactului iniţial cu Ciuma de Sticlă. O parte din stâlpii de rezistenţă ce susţinuseră corpul central al clădirii, atârnau în gol cu rădăcinile de oţel răsucite sub presiunea la care fuseseră supuse. Groapa de dedesubt era adâncă de câţiva zeci de metri. Pe pereţii interiori ai palatului se scurgea încă precum o sevă groasă prin trunchiul unui copac, lichidul alburiu al Ciumei, într-un flux continu, ramificându-se în zeci de izvoare canalizate pe sub pământ în direcţiile în care se întinseseră razele plăgii, la suprafaţă. De undeva, din cer, de deasupra ruinei, un şuvoi de lumină argintie cu o consistenţa aproape metalică şuiera prin aerul încărcat de electricitate al suberanelor. În groapă, în mijlocul luminii, în aer, un trup cenuşiu cu muşchii încordaţi sub pielea lucioasă, cu braţele răstignite întinzând două perechi de aripi uriaşe de un gri metalic, de-a lungul unui schelet argintiu ramificat într-o nervură extrem de fină. O adevărată dantelarie olandeză prin care era întrepătruns puful aripilor. Trupul plutea imobil, parcă suspendat de şuvoiul luminos.

Un Înger! Era într-adevăr un Înger. Sax ar fi vrut să se prosterneze în faţa majestăţii sale. Ar fi vrut să fugă de frică, să se ascundă. Vroia, simţea, tremura, un ghem de nervi îi răscolea capul pieptului, ar fi urlat dacă ar fi avut putere, ar fi spus o rugăciune dacă ar fi ştiut vreuna. S-ar fi rugat însaşi Lui, dacă ar fi ştiut cum.

“Nu-i aşa că-i frumos?” îi întrebă Iulia în şoaptă, privindu-i victorioasă.

Abia acum realizară ei că în groapa de sub Palatul CFR era o linişte mormântală. Din când în când picături de Ciumă, şuieratul luminii şi Led Zep torpilându-le creierele.

Nu-i aşa că-i frumos?” răsună vocea Iuliei ca nişte clopote de biserică. Zâmbea şi radia fericire. Însăşi neomenescul înfăţişării ei strălucea înfrumuseţat de o lumină interioară.

***

[ … ]

“Da, sunt un înger”, le spuse El privindu-i pe fiecare în parte într-o pauză de efect. Erau cuminţi şi tăcuţi ca la şcoală, când profa de mate se suise pe catedră şi fusta scurtă de blugi i se urcase prea sus pe pulpe, în timp ce le explica despre integrale. Erau mult prea şocaţi de tot ce vazuseră ca să mai gândească vreo replică ‘deşteaptă’, ori să mai facă pe ‘supăraţii’. Se aşezaseră turceşte în jurul creaturii numite Înger şi-şi mângâiau minidiscurile acum tăcute, ca pe nişte pisicuţe. Ele erau motoarele care-i ţineau pe drumuri, încă alergând, încă luptând, încă înjurând şi scuipând.

“Poate nu sunt exact ce credeţi voi prin înger, dar destul de aproape. Şi poate nu vin exact din locul de unde vă închipuiţi, dar dintr-unul mai bun.”

Kiss îşi încreţise nasul în figura pe care o lua de obicei când urma să întrebe: “Ce măsa vrea ăsta să spună?”, dar de data asta nici un cuvânt nu-i zbură de pe buze. Erau şi ele încreţite în concentrare maximă.

“De câte ori nu v-aţi urmărit persoanele iubite îmbătrânind şi apoi murind? De câte ori n-aţi dus la groapă alt trup fără viaţă? De câte ori nu v-aţi spus – ‘a trecut şi vara asta, iarăşi iarnă, anul nou, apoi alt an’. Timpul este Dumnezeul vostru!”

Îi privi atent cu aripile puţin înfoiate, apoi păru că se relaxează şi continuă:

“El a creat lumea în care trăiţi, în care se moare de foame, de boală, de război, dar de trecerea timpului în special. Se moare pentru că s-a ajuns la capăt. Nici nu deschizi bine ochii şi ai murit”, şuieră cuvintele cu răceala. Cei trei tresăriră.

Se ridică, îşi scutură aripile şi se întinse. Se reaşeză lângă Iulia, cuprinzând-o cu usurinţă în braţele sale uriaşe. Inspiră cu nesaţ din părul ei fremătător şi o strânse cu lăcomie la piept. Iulia păru că se topeşte de plăcere în îmbrăţişarea lui, iar activităţile luminescente de sub pielea sa translucidă se intensificară vădit. Tremura cuprinsă de excitaţie sub atingerea directa pe pielea ei sensibilă, însă Îngerul îşi îngropă faţa în pletele ei vibrând parcă cu o viaţă interioară, o sărută voluptuos pe ceafă, apoi suflă uşurel asupra trupului ei micuţ. Imediat, Iulia se relaxă şi respiră mai regulat. Ochii-i străluceau. În încăpere se răspândi un miros dulceag de plante marine.

Îngerul privii în gol pentru câteva secunde, apoi îşi concentră privirea din nou asupra lor:

“Vin dintr-un loc diferit de lumea voastră. Diferit într-un mod esenţial. Vin dintr-o lume fără timp. Unde nu există scurgerea timpului cu efectele ei implacabile – degradare, îmbătrânire, sezoane, dar în special moarte. Unde există numai viaţă. O viaţă fără sfârşit. Nu fără pericole, deoarece accidente există oriunde, dar în mod natural singura realitate este viaţa.

Timpul este un virus care a infestat un colţ depărtat din universul nostru. Drept efect a creat un eco-sistem închis în care materia infectată a suferit mutaţii. Este atât de puternic încât a lucrat însăşi asupra ţesăturii spaţiului şi a modificat ambientul până la cele mai adânci şi ascunse nivele. Sistemul închis este universul vostru, unde timpul a ajuns Dumnezeu. El a creat lumea în care trăiţi şi viaţa ce-o populează. O viaţă schilodită, cu un început şi un sfârşit. Ce îmbătrâneşte şi moare. Cu o cruzime de neânchipuit şi totuşi de înţeles la nivelul orb al unui virus. Cu toate astea, am fost cutremuraţi să descoperim efectele timpului. Trebuia să facem ceva.”

Cu o schimbare de registru în voce, continuă:

“Dumnezeul vostru este crud şi asta pentru că nu se gândeşte la voi. De ce? Pentru că nu poate!” adăugă râzând în hohote răsunătoare.

Se sprijini cu palmele pe podea şi din piele îi ieşiră filamente subţiri ce penetrară pojghiţa cristalin-lăptoasă a podelei. Iulia îşi puse palmele peste mâinile lui. Îi privea serioasă pe cei trei, expresia de mulţumire nedispărând o clipă de pe faţa ei.

“A-ţi fost creaţi dintr-un accident nefericit. Iar Timpul, ca Dumnezeu, este un virus nu prea inteligent, deşi potent şi adaptabil.”

“Băga-mi-aş …”, îşi aminti Kiss de unde rămăsese cu o oră mai devreme, dar fu întrerupt brutal de Trompi: “Şşşt”.

“Da, sunt un Înger, dar nu al Dumnezeului vostru. Pentru că raiul nu există şi nici iadul nu există. Există doar Timpul care se joacă inconştient de-a creatorul. Crează şi curmă viaţă după plac. Se joacă cu existenţa şi asta e ofensa finală. Odată ce viaţă nu mai e, nimic nu mai e. După moarte nu e nici rai, nici iad, ci doar inexistenţă. Dispariţie totală. Istorie? Amintiri? Vax, totu-i numai iluzie! Timpul a creat inteligenţa muritoare, iar inteligenţa recrează Timpul, pentru ca să-şi gasească un rost în universul finit în care se învârte. Istoria e iluzie, aproape ficţiune. Poţi să călătoreşti printr-un microb? Există vre-o dimensiune metafizică într-un germen? Spiritualitate într-un nenorocit de virus? A patra dimensiune? Prostii, invenţii, filozofii autosatisfăcătoare! Gunoi transcedental!”

Tăcu, îşi dezlipii palmele de pe pardoseală şi se ridică, desprinzându-se cu greu de trupul Iuliei, cu un ultim gest pofticios de îndrăgostit. Se destinse şi-şi răsfiră aripile, oprind lumina soarelui să mai pătrundă în încăpere. Razele îi poleiră ramificaţia fină, de argint, filtrându-se prin puful lucios, aproape compact. Silueta sa rămase în întuneric, umbră cenuşie pe beznă, într-o aureolă de lumină.

Sax se întrebă ce ar putea spune. Avea o mulţime de probleme, nedumeriri, ipoteze. Dar toate păreau prosteşti la o a doua considerare, iar momentul era mult prea important, mistic, îngreunat de esenţă divină, pentru ca să-l spulbere cu vreo idioţenie adolescentină. Ar fi vrut să ştie atât de multe şi totuşi nu avea curajul. [ … ]

“Tot ce vedeţi în jurul vostru, Ciuma de Sticlă cum a-ţi numit-o, este antidotul. Este un organism inteligent care mănâncă virusul timp. În mod normal se hrăneşte cu timp de cultură, înmulţit special în acest scop. Aici însă, timpul s-a dezvoltat şi a evoluat într-o direcţie nebanuită, iar consistenţa şi structura internă a întregului univers mortal, crează noi probleme. Aşa încât, aşa-zisa Ciumă are nevoie de o perioadă de analiză şi testare pentru a dezvolta la rândul ei o reacţie corespunzătoare direcţiei evoluţionare luate de timp. Aceste studii şi experienţe pe inteligenţa muritoare sunt cruciale în finalizarea cu succes a proiectului”, încheie Îngerul arătând spre Iulia şi spre femeile încastrate în pereţi.

“În lumea de unde vii nu există moarte”, reuşi să articuleze Sax, blestemându-se imediat pentru prostia scăpată.

“Există, însă într-un procent insignifiant. Accidente există peste tot. Moartea este o constantă universală. Însă nu există o limită în …, să-i zicem timp. Timpul nu este un moiv de moarte.”

Urmă o scurtă tăcere. Îngerul îşi plie la loc aripile.

“Şi dacă Timpul ar fi combătut cu succes, lumea noastră s-ar vindeca? Ar deveni nemuritoare?” se repezi Sax temându-se să nu-L piardă pe Înger înainte să aibe toate răspunsurile.

“Vrea să spună că dacă Ciuma ar da gata Timpul, viaţa muritoare ar deveni nemuritoare?”, explică Trompi revenindu-şi din starea de prostaţie. “Adică …”

“Da, da, am înţeles. Sigur că da. Am eradica efectele nefaste ale timpului din structura universului vostru şi totul ar reveni la normal, la ceea ce era înainte şi ar trebui să fie – o lume fără timp, adică fără sfârşit. Repet, moarte ar mai fi, dar numai prin accident”.

“Sau boală?” întrebă încet Sax.

“Nu, noi nu avem boli. Bolile sunt o creaţie a timpului.”

“Şi cât va dura până la distrugerea completă şi la câştigarea nemuririi?”

“Nu putem ştii încă”, răspunse Îngerul privindu-l cu interes pe Sax. “În termenii voştrii câteva decenii, poate mai mult de un secol”.

Oftatul lui Sax îi surprinse pe toţi.

“Nu se poate face nimic pentru accelerarea procesului?” întrebă acesta cu voce înceată.

“Ar putea fi o soluţie, dar nu este verificată încă. Şi implică riscuri mari pentru cei dornici s-o încerce.”

Îl privi pe Înger cu speranţă, aşteptând continuarea.

“A-ţi putea să fiţi voi agenţii purtători ai unui antidot şi mai puternic şi mult mai rapid, dar pentru care încă nu există un alt mijloc eficient de răspândire. Toate persoanele şi lucrurile cu care a-ţi intra în contact s-ar modifica, ar scăpa din ghearele timpului. Şi poate la un moment dat s-ar produce şi mutaţia necesară pentru transmiterea însăşi a antidotului la alte persoane, precum un alt virus, de unde procesul s-ar accelera exponenţial. De la câteva decenii am ajunge la câteva luni.”

“O epidemie”, murmură Trompi.

“Băga-mi-aş, asta nu sună prea bine”, se făcu auzit în fine şi Kiss.

“Tine-ţi minte că epidemia este timpul. Voi n-aţi face decât să administraţi cura, vindecarea. Dar totul reprezintă un proces de voinţă, deci ar trebui ca însăşi voi să credeţi şi să vreţi.”

“M-ar interesa să particip”, se oferi Sax stârnindu-le iar surpriza celorlalţi.

“Tilă, te-ai tâmpit? sări Kiss la el.

“Băi, Tilă, gândeşte-te, ce ştim noi exact despre toată povestea asta? Cum o putem verifica?” i se alatură Trompi.

“A-ţi mai văzut vreun Înger până acum? Eu nu. Iar El e aici şi Ciuma, şi Iulia, şi tot ce ne înconjoară. Nu-mi trebuie mai multe dovezi. Eu cred. Am credinţă.”

Tăcere. Îngerul adulmeca aerul. Iulia îl privii atentă.

“Ce este?” se interesă Kiss.

Tăcere. Îngerul luă mâinile Iuliei şi le unii cu ale sale într-o strângere scurtă. Apoi dispăru spre intrarea în subsoluri pe care ei o foloseau de obicei.

“Repede, veniţi pe aici”, îi îndemnă Iulia.

“Ce se întâmplă?”

“Cineva forţează intrarea în subsol. Cred că e poliţia. Trebuie să vă scot de aici, în timp ce el îi va ţine pe loc.”

“Cum ai ştiut?”

“Eu şi cu El, vorbim altfel.”

PETALE MOI

“Ce nu înţeleg este, de ce ai nevoie de un purtător al antidotului, când sus, pe străzi, sunt sute de posibile surse de contaminare. Ia de pildă traficanţii de burete ciumat, drogul Ciumei de Sticlă. Au vândut şi vand chestia aia la mii de oameni, poate de acum sute de mii în toată lumea. E un comerţ înfloritor. De ce nu transmiţi cura prin drog?”

“Ciuma de Sticla nu-i o boală şi nici un purtător de agenţi epidemici. Este o fiinţă vie, iar buretele ciumat este doar unul din deşeurile pe care le lasă în urmă, trăind.”

“Un fel de fecale?”

"Em vez disso, seu suor."

***

Se apropiară amândoi de un perete sticlos. Luminescenţa vieţii din interiorul zidului dădea o tentă galben-verzuie încăperii.

Îngerul îşi puse palmele pe suprafaţa translucidă şi închise ochii. Toate mişcările de dedesubt se risipiră, lăsând în urmă un lichid bolborositor. Suprafaţa solidă văluri puţin sub palmele Lui, mai mult ca un efect optic. În scurt timp însă îşi pierdu consistenţa dură de până atunci. Îngerul îi luă mâinile şi i le lipi de zid: “Intră în perete, nu-ţi fie frică”.

Lui Sax îi era frică şi tremura, dar prezenţa Îngerului şi palmele sale mari, călăuzindu-l, împingându-l înainte, îi răpiră puterea de ripostă. Nu mai simţea nimic altceva în afara de teamă. Nici mândrie ori bravură, nici nobilul spirit de sacrificiu. Numai frica. […]

Suprafaţa Ciumei era moale, ca o pastă, ba chiar mai moale şi călduţă, masându-i mâinile ce i se scufundau în ea. În câteva clipe era supt în perete, în lichidul gălbui-cenuşiu, călduţ şi protectiv. Un vârtej îi răscoli sângele, îi tulbură plămânii şi-i ieşii prin gură. Se simţea uşor, plutind, cu venele golite şi carnea de pluş, imagini îl inundau într-un şuvoi colorat, aveau o mireasmă familiară … . [ …]

***

“Ciuma de Sticlă este doar animalul de pradă care vânează şi se hrăneşte cu timp. Cam ce faceţi voi când aveţi mulţi şoareci într-o casă şi aduceţi o pisică să-i stârpească. Din păcate însă, şoarecele nostru a suferit mutaţii şi acum este mult prea mult peste posibilităţile Ciumei”.

“Şi atunci puneţi otravă pentru şoareci. Eu sunt otrava voastră.”

“Ceva de genul ăsta. Este motivul pentru care nu putem folosi Ciuma şi produsele ei. Nu putem otrăvi pisica ca să ajungem la şoareci.”

***

[ …]

***

Se trezi brusc. Răsufla şuierat. Era întins pe fosta masă de ping-pong din sala centralei termice. Iulia era aplecată asupra sa. Îngerul nu se vedea nicaieri.

“Unde e El?” întrebă răguşit.

“E în subsoluri, sub palat”, răspunse ea şi se îndepărtă de masă. Zâmbi: “De aseară ai picat într-un somn foarte adânc. N-ar fi trebuit să te trezeşti aşa repede. Organismul tău urma să reânceapă uşor, uşor, lucrul. Oricum, inocularea a fost cu succes. Dacă mai aştepţi puţin o să se întoarcă şi El”.

Inocularea?! Capul îi era greu, gura uscată, dar numai gândul la ele şi-i rezolvă problemele. Se simţea bine, poate doar un pic mai uşor ca de obicei. Obişnuia să fie înalt şi solid, cu ceva greutate, după cum se exprima tatăl lui. Acum însă, se simţea ca un fulg. Se ridică în şezut şi sări de pe masă. Îşi privii mâinile şi rămase şocat. Iulia îl întoarse spre unul din pereţii de sticlă, care la atingerea ei devenise ca oglinda. Un fior îi chirci burta şi-i arse creierul. Arăta precum o păpădie, mai mult, precum un carnaval înflorat. Pielea îi era toată încreţită în pufi galbeni, ori înflorată în petale moi şi catifelate, ochii îi erau două floarea-soarelui în miniatură, tot corpul îi fremăta în adierea vântului, era gol, hainele grămadă lângă masa de ping-pong. Era cumva erotic, complet străin, nepământean, înfricoşător şi totuşi atrăgător. Iar sexul său, o Doamne, îi era jenă să şi-l privească, dar nu-şi putea opri fascinaţia. Pe care o surpinse şi în ochii Iuliei.

“Fiecare puf e un spor purtător de antidot”, îi şopti ea trecându-şi degetele peste moliciunea umerilor spre piept, “fiecare atingere, o atingere mortală pentru Timp”, zise ea suflându-i uşor în ceafă, în timp ce vârfurile degetelor i se plimbau peste petalele omoplaţilor, în jos, spre şale, “fiecare sărut, un sărut ucigaş împotriva morţii!”

Îl întoarse spre ea şi-l sărută voluptuos. Limba ei se strecură şarpe lung printre buzele lui pe gât în jos, mâinile lui erau tulpini noduroase mângâindu-i abdomenul translucid, agitându-i viaţa luminoasă de sub piele, extinzându-se spre vaginul ei … . Sexul său era un lujer cu petale galbene, creţe, pătrunzând-o în sus, spre abdomen, piept, gât, gemetele ei, respiraţie grea, limba i se retrase din el, icnea de plăcere şi se sprijini cu palmele de masa din spate, deschizându-şi picioarele şi mai mult. Fiinţele subcatanate îi intraseră într-o agitaţie turbată, el îi ajunsese în piept, sânii îi erau umflaţi, gemea, urla de plăcere, iar penisul lui se desfăcu într-o floare ce-şi răspândii polenul în ea.

Iulia tresări violent, sub piele îi jucau focuri de artificii, intră în convulsii, cu gura căscată, un lichid gălbui-albicios scurgăndu-i-se peste buza inferioară. Avea ochii sticloşi, îi mângâie părul lui lucios ca mătasea porumbului, faţa, răsuflă adânc încă o dată şi căzu inertă pe masă.

Sax se retrase speriat, făcu doi paşi înapoi şi căzu în genunchi: “Iulia?!” Tremura cu tot corpul în frisoane. “Iulia?” Frica îi ştrangula intestinele. “… nu putem otrăvii pisica ca să ajungem la şoarece/ deci eu sunt otrava voastră …”, îşi aminti el de Înger.

Se ridică şi o luă în braţe. O aşeză pe masă cu grijă. Era moartă. Luminile de sub piele se stinseseră, lichidul galbui îşi pierduse culoarea, pielea ei devenise ca o marmoră străbătută de vine albastre. O omorâse! Era o otravă pentru Timp şi copiii Lui. Şerpii cu textură de revistă şi capete de femei se risipiră panicaţi, dispărând în semiîntunericul subsolurilor. Îi venea să verse, dar senzaţia de greaţă dispăru imediat. Se simţea bine. Organismul i se regla automat la o stare optimă.

Se îndepărtă cu spatele la trupul Iuliei. Ajunse la scările spre ieşirea din bloc şi auzi fâlfâitul viguros al aripilor Îngerului. Îngheţă pe prima treaptă, nehotărât, gata s-o ia la fuga în sus, spre stradă, ca întotdeauna în ultimul timp după ce făcea vreo prostie. Fugea de poliţie, fugea de şcoală, fugea de tatăl său, de răspundere, de raţiune, de normalul cotidian ce-i luminase copilăria, dar îi fusese furat în ultimii ani.

Dar el nu mai era normal. El era Antidotul. Rânji şi coborî treapta, aşteptându-L pe Înger. Silueta acestuia acoperii tunelul, prietenoasă şi masivă. Rânjetul i se înmuie. Îngerul radia de încântare: “Arăţi minunat, prietene! Unde-i Iulia?” Sax respira cu greutate. Îşi lăsă capul în piept, apoi şi-l ridică din nou. Îl privii în faţă, în ochii Lui mari şi argintii, dezorientaţi acum, în zâmbetul ce-I dispărea încet. Ştia, ştia dar nu crezuse că o să se întâmple, nu crezuse că Iulia ar …, că Sax ar fi putut … .

Îl ocoli şi se îndreptă spre camera centralei, masa de ping-pong, trupul rigid. Privea fix, înmărmurit. Minute în şir. Pentru o fiinţă dintr-o lume fără timp probabil că nu însemna nimic diferenţa dintre o secundă şi câteva minute, câteva ore. Sax se apropie şi aşteptă în tăcere. Alte zece minute, douăzeci, se îngrijoră că I s-a întâmplat ceva, dar pieptul I se mişca ritmic, ochii-I priveau fix faţa Iuliei, nici un alt semn de viaţă. Îl luă de umeri şi Îngerul se prăbuşi în genunchi. Brusc, ca tăiat de o seceră invizibilă. Se aplecă să-L susţină şi-L depuse uşor pe pardoseală.

Plângea fără zgomot, cu tot trupul cutremurându-i-se. Se retrase spre perete. Aripile i se întinseră pe zid ca nişte pânze de păianjen, îşi trase genunchii la gură şi sughiţa cu lacrimile rostogolindu-se precum pietricelele pe pielea cenuşie.

“Îmi pare rău”, reuşi Sax în fine să rostească şi imediat îi fu ruşine. Ce putea însemna părerea de rău comparativ cu pierderea?

“N-am realizat ce mi-ai spus Tu – că eu sunt otrava pentru Timp şi copiii lui. Nici nu ştiu cum am făcut-o. Nu m-aş fi atins niciodată de ea, n-am gândit nici o secundă ce-am făcut. Dar nu m-am putut opri.”

“O maşină erotică”, şopti El printre sughiţuri.

“Poftim?”

“Eşti ca o lampă care o să atragă toţi fluturii. Nimeni n-o să-ţi poată rezista. Eşti un magnet erotic. Răscoleşti toate instinctele în orice muritor. Nimeni n-o să ţi se opună.”

“Deci ştiai?” întrebă evidentul, stupefiat.

“Da, dar nu trebuia să te trezeşti aşa devreme.”

Tremura. Glasul îi era sugrumat.

“Fizic n-am fost niciodată la suprafaţă, dar am văzut întreg Pământul prin ochii locuitorilor lui. Uimirea, lăcomia, invidia şi ciuda mi-au fost prieteni de suferinţă după fiecare escpadă afară. Doar dragostea necondiţionată a Iuliei m-a înmuiat şi m-a facut să reconsider fiecare lucru de zece ori. Când te-am convins pentru inoculare am suferit cel mai mult. Am plâns în faţa luminii şi a culorilor, care n-ar fi putut fi atât de puternice dacă n-ar avea o viaţă aşa scurtă. M-am prosternat în faţa diversităţii vieţii temporale, a strălucirii şi intensităţii ei, care este aşa tocmai pentru că-i scurtă şi cu rost. Vin dintr-o lume cu culori palide, cu o viaţă lungă şi fără sens, fără intensitate şi pasiune, fără strălucire …”

Vorbea şi ochii-I luceau de memoria experienţelor temporale, şi mâinile-I palpau aerul parcă vrând să atingă viaţa, să reţină tot ce văzuse şi trăise de când era aici. Continuă profitând de ezitarea lui Sax:

“Dar mai preţios este darul pe care mi l-a facut Iulia. Să primeşti atât de mult de la o simplă scânteie muritoare, atâta energie, atâtea senzaţii şi acel ceva ce nu poate fi explicat şi m-a învăluit, şi m-a învăţat, şi m-a ocrotit de tentaţii nemuritoare în contactul cu lumea voastră, acel ceva mai scump decât orice, care m-a hrănit tot acest timp cu o intensitate de secole de existenţă în cealaltă parte. Ceva-ul pe care voi îl numiţi iubire!”

“Dar şi atâta mizerie, sărăcie, durere, moarte!” se răsti Sax şi se ridică în picioare cu indignare.

“Toate prietene, fac tabloul complet şi trăirile mai puternice. Dacă nu le-aţi avea pe toate, nu v-aţi bucura atât de intens că uneori pentru noi frizează nebunia.”

“Trebuie să plec. Am o misiune. Mama mea are nevoie de mine. Toţi muribunzii şi bolnavii au nevoie de mine”, adăugă cu emfază, deşi cam fals, apoi se ruşină şi reluă pronunţând rar: “Mama are nevoie de mine!”

“Chiar n-ai înţeles nimic?”

Îngerul prinse a râde printre lacrimi şi Sax se simţii şi mai prost. Încercă să plece, dar vârful uneia dintre aripi îl oprii şi-l mângâie pe faţă. Sax nu ştiu să reacţioneze.

“Acum când eu am pierdut totul, pot să apreciez valoarea. Acum abia pot să realizez ce simţi pentru mama ta”, spuse Îngerul cu obrajii tremurându-i. Întinse mâna spre puşti şi-l trase spre el cu blândeţe, dar ferm. Într-un final, Sax cedă şi Îngerul îl luă în braţe ca pe un copil şi începu să-l mângâie pe mătasea părului cu palmele-i grele. Sax simţea nevoie de minidiscul său. Degetele lui ardeau sticla Ciumei înfigându-se ca nişte gheare în podeaua cristalină.

“Voi spuneţi iertare în asemenea situaţii. Cred că pentru mine e prea târziu să mai spun iertare. Nu te mai pot salva. Dar îţi promit că voi avea grijă de mama ta. Gestul tău nu va fi în zadar.”

“Ce vrei să spui?” întrebă Sax năuc, începând să înţeleagă firul rece al adevărului. Se sufoca. Puful şi petalele trupului fremătau violent. Avea impresia că rădăcini aţoase îi strângeau plămânii în chingi.

“Trec ţigani pe drum/ Drumu-i plin de fum …/ Sub un cer violet”, murmură el nervos, “într-o vară …eu la ţară … am o casă …”, gâfâia şi florile ochilor îi plângeau seminţe negre.

Se lăsă moale sub apăsarea palmei Îngerului. Se destinse şi privii în gol, ca anesteziat. Respira adânc, şuierat.

“Antidotul e făcut special să ucidă timpul, dar nu poate salva viaţa temporală. Aveam nevoie de un voluntar, altfel organismul tău temporal, necoordonat de voinţă ar fi murit la inoculare. De asta te-am minţit şi ţi-am manipulat dragostea … . îmi pare rău.”

Tăcere. Grea şi rece. Mâna Îngerului încetă să mai mângâie. Sax era liber să plece. Dar unde?

“Am să-ţi scot otrava din tine. Dar corpul nu ţi-l mai pot da înapoi. Nici viaţa.”

[ … ]

Sax murii două zile mai târziu într-un spital.

[ … ]

EPILOG

Îmi aduc aminte că totul s-a petrecut în toamna unui an. Nu ştiu care exact pentru că toţi îmi par la fel şi au nume complicate ca să le reţin. Dar totul a fost demult, dacă pentru noi ‘demult’ are vreo semnificaţie.

Îngerul şi-a respectat promisiunea şi după ce am murit m-a aşteptat. Însă nu la porţile Paradisului, după cum îi promisese mamei, ci pe terasa Palatului CFR. Cu trupul lui zvelt şi cenuşiu acoperise fisura în cerul Bucureştiului, prin care fusese injectată Ciuma de Sticlă. Precum o cruce vie, încadrată organic în textura universului, etanşeizând ruptura, oprind atacul împotriva Timpului. Comunicase şi cu ceilalţi de dincolo, convingându-i să renunţe la orice acţiune care ne-ar putea periclita. Sau cel puţin aşa mi-a spus mie mai târziu. Cert e, că n-a mai urmat un al doilea asalt antiTimp. El a rămas ca o statuie suspendată deasupra Palatului CFR. Oamenii vin din toate colţurile globului să I se închine pentru că ne-a salvat. Bucureştiul a devenit loc de pelerinaj, capitala sfântă a lumii.

Zi dupa zi, lună după lună, an după an, stăm invizibili pe terasa palatului şi privim lumea. ‘Ceva’ ne-a legat de locul acesta. Dar nu cunoaştem nerăbdarea ori plictiseala. Nu ne mai stă în fire. Veghem asupra oraşului, a locului mai bun care a devenit după eveniment. Veghem asupra noii lumi, pe care noi am moşit-o.

Ce-o să urmeze? Nu ştim. Îngerul încă susţine că nu mai poate urma nimic. Că moartea înseamnă nefiinţă. Cine ştie? Poate că până la urmă Dumnezeu există undeva în afara Timpului. Ori poate Timpul e ceva mai mult decât un virus!

CUSTOS DO GURGU

Carta aberta

por Bogdan-Tudor Bucheru

Mă aşez confortabil în fotoliul din colţul camerei. E fotoliul meu preferat. E moale, doar atât cât să ia forma corpului, şi suficient de înalt ca să pot privi pe fereastra din partea opusă a încăperii. îmi dă sentimentul că stau retras, izolat, intangibil în mijlocul acestei lumi pe care n-o pot influenţa aproape deloc… O lume cu care am foarte puţine lucruri în comun, din ce în ce mai puţine. O lume căreia nu-i pot mulţumi decât, cel mult, pentru acest fotoliu atât de comod şi de…

Trebuie să mă relaxez. Să mă destind câteva minute pentru că alături, pe măsuţă, se află un teanc de plicuri ce aşteaptă să fie desfăcute, citite, înţelese… şi toate acestea eu trebuie să le fac! Eu, care nu mai vreau să fac nimic… Sunt sătul de tot şi de toate. Le-am făcut pe toate, le cunosc pe toate. în amintirile mele sunt atât de multe lucruri care mă incită, mă farmecă şi mă dezgustă, cu mult mai mult decât o pot face zvârcolirile prezentului meu.

Iau la întâmplare un plic. îl privesc… şi mă priveşte. Pe el nu scrie nimic. Nici măcar nu are mărci poştale. Mă bucură treaba asta… Poate că nici nu-mi e adresat mie. îl arunc, apoi îl privesc cum planează stângaci câteva clipe, pentru ca, în final, să cadă uşor în mijlocul camerei, acolo unde ar fi trebuit să fie covorul persan, colorat în tonuri ruginii, pe care nu-l mai am de mult.

Următoarea scrisoare ce o ridic e la fel de anonimă ca şi prima. Fără resentimente, îi hotărăsc aceeaşi soartă. Apoi, unul după altul, plicurile prind să zboare prin încăpere.

Ultimul îl privesc uşor dezamăgit. Chiar nimeni nu s-a ostenit să-mi treacă numele, nimeni n-a avut bani pentru un amărât de timbru? şi atunci, cum au ajuns până la mine toate scrisorile astea?!

încă nehotărât, desfac plicul. înăuntru, o singură coală de hârtie subţire, aproape transparentă şi plăcută la pipăit, acoperită cu un scris mărunt şi stâlcit, aşa cum numai eu, grăbit fiind, scriu uneori. Ciudat! Aş putea să jur că-i al meu şi, totuşi, nu eu am scris.

“Pentru a avea controlul asupra axei timpului, trebuie să ai acces la o dimensiune suplimentară. Vei putea să umbli liber prin spaţiul cvadridimensional numai atunci când o a cincea dimensiune îţi va sta la dispoziţie.

Bineînţeles, o să-mi spui că noua dimensiune nu face decât să ia locul vechiului timp, decăzut într-o banală dimensiune spaţială. şi ai perfectă dreptate. Astea-s regulile! întotdeauna, din n+1 dimensiuni, una este independentă. Evident, chestia e valabilă atât timp cât principiul cauzalităţii stă în picioare.

Eu am reuşit să controlez, treptat, peste două sute de dimensiuni. Ce-i drept, până la urmă m-am plictisit, tocmai pentru că mereu era una în plus, incontrolabilă. Faţa bună a lucrurilor este că importanţa acesteia din urmă scade cu cât numărul lor este mai mare. Pe de altă parte, evident, ai un avantaj incontestabil asupra celor ce deţin fie şi numai o dimensiune mai puţin. Dar cum spuneam…“

închid ochii, încercând să-mi scot cuvintele din cap, dar retina păstrează cu îndârjire literele distorsionate, care mi se topesc în creier. îmi acoper ochii cu palmele, îmi acoper urechile… Prea târziu, este deja în mine…

“Cum îţi spuneam, m-am plictisit, devenise prea monotonă treaba.

Acum mă aflu într-un loc minunat, într-o ţară nemaipomenită, un tărâm al himerelor. Aici, timpul este închis într-un singur punct… Poţi să-i dai ocol dacă vrei… poţi chiar să treci prin el.

Aici, efectul naşte cauza… Mă rog, exprimarea nu e cea mai fericită, dar pricepi tu ce vreau să spun.”

O clipă de tăcere. înţeleg ce spune… însă nu vreau să ajung stăpân al timpului!

“ştiu că treci printr-un moment dificil, l-am trăit şi eu. ştiu prea bine… Tocmai de aceea vreau să te motivez, să te susţin. Nu trebuie să mi-o ei în nume de rău pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, eu fac doar ceea ce s-a făcut deja.

E o lume fabuloasă aici, incredibilă! Am aflat atât de multe lucruri, am atât de multe posibilităţi. Ceea ce ştiam cândva – ceea ce cunoşti tu – este… practic, nu e nimic! Nu-ţi spun mai mult, trebuie să descoperi singur.

Merită să încerci, crede-mă! ştiu că o vei face! Dovada sunt chiar eu… şi această scrisoare care, formal, nici măcar nu-ţi era adresată.

Hai, revino-ţi! şi eu am ştiut dinainte… De aici încolo nu mai eşti singur, vom fi împreună! Ironia este că suntem una şi aceeaşi persoană… sau personalitate, cred că ăsta-i termenul cel mai potrivit.

Deci, curaj! începutul a fost deja făcut, ispita drumului deschis te va călăuzi fără greşeală.

Acum… te las.”

Aştept încă, neîncrezător. S-a terminat… Deschid ochii şi-mi închid mintea.

De-aş putea să uit totul! Mesajul scris de acel eu necunoscut şi aruncat spre mine, înapoi în timp.

Poate că a fost doar o halucinaţie, unul din acele coşmare pe care teama şi dorinţa, contopite, le scrijelesc în spatele voinţei… Dar nu! Hârtia o am în mână. O hârtie subţire, aproape transparentă, şi plăcută la pipăit, acoperită cu un scris mărunt şi stâlcit, aşa cum…

O rup în două bucăţi, în patru, în opt, în şaisprezece… O mărunţesc până când în mână-mi rămâne o grămăjoară lipsită de orice înţeles. Mă uit la ea îndelung, cântărind-o.

Trag aer în piept, după care suflu puternic, stârnind resturile din palmă, ridicându-le năvalnic. Se împrăştie în aer şi cad apoi uşor, asemeni zăpezii… asemeni zăpezii…

La fel cădea zăpada în acel decembrie… Mi-amintesc cum fulgii mari şi deşi încercau să acopere frigul… frigul de care nouă nu ne păsa… aveam metode plăcute de-a ne-ncălzi. Nu ne păsa de frig, doar de noi ne păsa…

“Să nu începi iar cu amintirile tale insipide!”

Ce-i asta?! Cine eşti?

“Nu face pe prostu’! ştii prea bine cine sunt!”

Eşti cel cu scrisoarea…

“Scrisoarea?… A, nu! Să fii tu sănătos, mai e mult până la el… Eu am un avans de numai trei ore. Mai exact, trei ore şi şaisprezece minute.”

înţeleg… Dacă tu eşti un… alter ego… de ce nu-ţi plac amintirile mele… ale noastre?

“Eu m-am transformat… am trăit trei ore în plus. M-am schimbat deja… O s-o faci şi tu… De vreme ce ai permis separarea, trebuie să ţii cont şi de mine, aşa că, scuteşte-mă!”

Mă irită… şi el şie asta. Trebuie să mă apăr cumva… Nu eu sunt de vină!

“Cum nu e vina ta?! A cui este atunci?”

Altul e vinovat!… Cel de acum cinci minute a început totul…

“Da, eu am început! Mie-mi plac amintirule astea, chiar foarte mult.”

“Cei din trecut nu te pot ajuta, ei n-au trăit schimbarea şi nu vor face decât să te încurce! Eu ştiu ce se-ntâmplă, eu m-am transformat… Separarea temporală a început deja. Vom fi din ce în ce mai mulţi…”

Dar eu nu vreau… îmi doresc să fiu singur, doar eu singur!

“Nici eu nu vreau!”

“Nici eu! Noi nu vrem să ne schimbăm…”

Vacarmul îmi paralizează cugetul, strecurându-mi fiori în tot corpul. Ce-o să se întâmple cu mine? O să mă despart în fiecare clipă într-o infinitate de eu-alţii, fiecare cu timpul său, fiecare cu adevărul său?

“Linişteşte-te! Când ne vom strânge toţi, absolut toţi, ocupând timpul în întregime, vei… vom redeveni o singură persoană, cu puteri depline asupra lui. Vom controla spaţiul cvadridimensional şi vom avea acces la cea de-a cincea dimensiune, noul timp… apoi îl vom supune şi pe acesta.”

Dar eu nu vreau aşa ceva!

“Nu vrei?! Pe cine crezi că poţi înşela? Uiţi că eu am trăit zbaterile tale, că îţi cunosc toate argumentele şi că am toate răspunsururile?…”

De ce nu mă laşi în pace dacă îţi este cunoscut deznodământul?

“îmi fac numai datoria, înţelege! Eu sunt unealta care te ajută să pricepi, să te transformi, aşa cum şi eu, fiind în locul tău, am fost convins de cel cu peste trei ore mai bătrân ca mine… şi eu m-am opus asemeni ţie…”

“E o cursă, nu te da bătut! îţi oferă doar iluzia unei iluzii, nimic mai mult.”

“Gura! Habar n-aveţi ce vorbiţi!… Ascultă-mă, te rog! Ai primit… am primit cu toţii mesajul… Scrisoarea de la cel care… Eu, tu, noi o vom scrie. Avem certitudinea reuşitei, ne aşteaptă o lume întregă de cucerit… ştiu, ţi-e teamă să recunoşti că exact asta-ţi doreşti!”

Nu mă tem, însă nu vreau, nu am nevoie să-mi prelungesc o viaţă fără rost… Trebuie s-o sfârşesc într-un fel!

“Ai răbdare! Deocamdată nu suntem în stare să înţelegem… Eternitatea este lipsită de sens când timpul lipseşte.”

Nu văd rostul… Trebuie să-i pun capăt acum!

“Nu vei reuşi! şi eu am vrut să mă sinucid dar n-am fost în stare.”

Chiar nimic să nu pot face?! Nici măcar propiul meu sfârşit?

“Fă-o, eu te susţin! Poţi încerca…”

“Nu-l încurajaţi, n-are rost!”

“şi eu cred că poţi încerca, măcar atât!”

întradevăr, pot încerca… Ce-am de pierdut?

Ana-Veronica Mircea

Oyoja Onuk

Premiul I la concursul de proză ‑ “Picnic la marginea Galaxiei” ‑ 1998

“…singura modalitate de a răsuci un obiect, în aşa fel încât partea sa dreaptă să devină partea sa stângă şi invers, este aceea de a‑l trece printr‑o dimensiune superioară a spaţiului.”

I.P. CULIANU ‑ CĂLĂTORII ÎN LUMEA DE DINCOLO

Despre Sheagad Hurm se vorbeşte mereu, pretutindeni ‑ dar nu i se pronunţă numele. Oamenii o numesc Vrăjitoarea Roşie ‑ dacă o urăsc mai mult decât se tem de ea, sau Stăpâna Timpului ‑ dacă teama le e mai puternică decât ura.

Doar cei ca Oyoja Onuk nu o numesc nicicum. Pentru că statuile nu pot vorbi, şi ei ‑ exponatele din valea numită Circul Clipelor, la care gloata se zgâieşte cu fascinaţie bolnăvicioasă ‑ par statui de carne bine conservată între ziduri invizibile şi impenetrabile, cadavre rigidizate, cu jalea uitată în ochii larg deschişi şi imobili. Totuşi, minţile lor trăiesc în propriile lor trupuri încastrate în stropi de timp îngheţaţi ‑ de pildă, al lui Oyoja e captiv în fracţiunea de secundă în care tăişul ghilotinei i‑a atins ceafa. Sheagad a oprit cu măiestrie timpul ‑ numai timpul lui ‑ exact înainte ca lama să‑i despice pielea, când Oyoja tocmai începea să simtă răceala oţelului aducător de moarte. Trebuia să fie ultima senzaţie din viaţa lui ‑ şi singura conştientizată în acel moment. Dar el e condamnat la atemporalitate. El e prizonierul etern al unei infinitezimale fărâmături a vremii şi are (aproape că a început să guste ironia!) la dispoziţie tot timpul din lume pentru a‑şi simţi pieptul sfâşiat de gheara groazei, şi balele prelinse pe bărbie, şi udul cald ajungându‑i la genunchi, şi necurăţeniile năboind prin sfincterul scăpat de sub control, şi demenţa bulbucându‑i ochii şi căscându‑i gura pentru a slobozi, zadarnic şi iraţional, un urlet amputat… Căci atingerea nemiloasă a Sheagad‑ei nu i‑a rupt de firul vremii şi conştientul, dar l‑a condamnat să primească aceleaşi şi aceleaşi senzaţii, fiindcă, dintre toate simţurile lui Oyoja, doar văzul şi auzul nu sunt captive în timpul lui împietrit.

Atingerea nemiloasă a Sheagad‑ei… Atingerea femeii cu păr acaju, buze de carmin şi straie sângerii… Atingerea femeii ai cărei irişi sunt două inele de culoarea coralului, două inele fine, parcă străvezii, în jurul pupilelor enorme, adânci ca două hăuri sfredelite înspre păcat… Atingerea femeii a cărei fascinantă stranietate nu se lasă descrisă de vorbe sau de gânduri omeneşti… Atingerea pe care (o altă ironie, deloc gustată) Oyoja nu o poate simţi…

Atingerea nemiloasă a Sheagad‑ei se petrece, cumva, în afara timpului cunoscut şi perceput. Sheagad nu înlemneşte ceea ce atinge în clipa vie, în clipa în care muritorii neputincioşi o numesc prezent şi care le alunecă printre degete ca vântul prins în pumni. Oyoja bănuieşte că Sheagad cutreieră nestânjenită prin viitorul condamnatului, alege un crâmpei minuscul din timpul lui şi îl aşteaptă acolo, aşteaptă ca viaţa lui să curgă ‑ exact până atunci. Atunci, cei din jurul nefericitului o întrezăresc pe Sheagad într‑o străfulgerare şi îl văd înţepenind pe el, cel rămas, în clipa tocmai abandonată de ea, ca prizonier nemuritor şi neputincios al timpului încremenit…

Acum, Oyoja ştie că asta s‑a întâmplat şi când era captiv în gura ghilotinei şi s‑a pomenit plutind, cu ea cu tot, deasupra ovaţiilor gloatei îmbulzite să‑i savureze execuţia. Dar atunci s‑a crezut deja mort, deja spirit desprins din nevolnicia celor omeneşti… Dar nu‑şi vedea aşa cum s‑ar fi cuvenit, trupul descăpăţânat zăcând pe eşafod… Şi zbura, aşa cum spiritele nu o fac, cu unealta morţii animată de grumaz…

Aşa că şi‑a amintit sentinţa pronunţată de Marele Jude mai tare şi mai răspicat decât l‑ar fi crezut în stare pe acel moşneag pipernicit şi spelb:

‑Răz‑vră‑ti‑tul Oyoja Onuk se con‑dam‑nă la moar‑te prin de‑ca‑pi‑ta‑re sau la a‑tem‑po‑ra‑li‑ta‑te. Sen‑tin‑ţa se va a‑le‑ge în clipa e‑xe‑cu‑ţi‑ei şi se va e‑xe‑cu‑ta când Timpul va fi propice…

…Şi‑a amintit şi că, din stânga Judelui, Sheagad îi zâmbise îngereşte, şi că el, prostul, se cutremurase din rărunchi…

…Şi s‑a cutremurat văzându‑se deja deasupra Circului Clipelor, realizând că deja cobora spre unul din spaţiile încă fără timp ‑ un spaţiu de care îşi amintea, între un cuplu închis în clipa orgasmului şi un diriguitor de rangul al treilea, învinuit de corupţie, prins în momentul când, hulpav, se îneca cu o îmbucătură prea gustoasă…

Stă între ei de cinci luni. O voce caldă ‑ el crede că e a Sheagad‑ei ‑, care, în zori şi în amurg, anunţă ora şi data înainte de a le spune bun venit sau bun rămas vizitatorilor, îl ajută să măsoare timpul viu. E tot un chin izvorât, fără îndoială, tot din cruzimea sofisticată a vrăjitoarei. Vrăjitoare care i‑a coborât, acum o lună, în spaţiul de vizavi, tocmai pe conjuraţii pe care el a refuzat să îi trădeze. Sunt doisprezece puşti înflăcăraţi ‑ în flăcările rugului lor comun. Exact în clipa în care începeau să ardă…

Oyoja îi poate vedea, Oyoja ştie că îl pot vedea şi ei. Ar vrea şi să le poată citi gândurile, să afle dacă li s‑a spus că nu el i‑a vândut ‑ dar ar fi mult mai mulţumit dacă şi‑ar potoli curiozitatea morbidă, comparând chinul lui cu chinurile lor. Ar vrea să ştie dacă idioţii care n‑au înţeles din eşecul lui că e mai bine să‑şi piardă urma, renunţând la lupta pentru o cauză pierdută, sunt, aşa cum bănuieşte, torturaţi de suferinţe mai cumplite ca a lui. Ar vrea să ştie dacă ei îl invidiază, aşa cum el îşi invidiază vecinul ghiftuit, care o fi simţind că se sufocă, dar are gura plină de savoarea ‑ şi nările înecate în aroma delicatesei ce e pe cale să‑l ucidă…

Da, e păcat că nu cunoaşte gândurile celor doisprezece amărâţi ‑ şi ar fi păcat dacă ei le‑ar cunoaşte pe‑ale lui… Fiindcă Oyoja n‑a fost niciodată unul de‑al lor, n‑a fost niciodată un biet fanatic naiv, n‑a crezut niciodată că şi‑ar fi putut smulge de sub puterea Seniorilor lumea şi vremea… Căci Seniorii sunt suveranii întregului continuum multidimensional şi ai fiecărei dimensiuni în parte, sunt atotputernicii care jonglează fără efort cu acea iluzie numită timp… Şi Oyoja ştie, a ştiut mereu, că Seniorii vin, văd, şi stăpânesc, şi nu pot fi goniţi!

Dar Ei sunt Cei‑de‑nevăzut, sunt undeva, în dimensiuni insesizabile, inimaginabile, inaccesibile unui biet creier tridimensional! În lumea lui Oyoja, în numele lor guvernează Temporarul, un om ales de ghilda judecătorilor, sfătuit de Marele Jude şi slujit cu credinţă de Sheagad Hurm ‑ vrăjitoarea care e, acum, imaginea în oglindă a celei ce a fost înainte ca Seniorii s‑o răsucească în sfera tridimensionalului în care s‑a născut, dăruindu‑i puterea de a hălădui prin labirintul timpului semenilor săi… Sheagad, vrăjitoarea care nu iubeşte pe nimeni, dar căreia Seniorii i‑au poruncit să îl primească, supusă, în culcuşul ei, pe Temporar…

Oyoja a visat să scape de judecători, să facă alţii din acoliţii săi, să fie noul Temporar ‑ să aibă în slujba lui, deopotrivă, puterile şi trupul vrăjitoarei Sheagad… Pe urmă ar fi scăpat uşor de acoliţii cu minţi cutreierate de utopii, s‑ar fi înconjurat de oameni realişti ‑ şi Seniorii nu l‑ar fi mazilit, fiindcă credea în ei, şi el ar fi iubit‑o, nestingherit, pe Sheagad…

Dar s‑a crezut născut ca să conspire ‑ şi n‑a fost aşa. S‑a crezut mai viclean ca diriguitorii ‑ şi ei l‑au prins, ca pe un ţânc, când nici nu se aştepta. L‑au prins şi, în felul lor, au fost mărinimoşi. I‑au oferit o şansă: să îşi trădeze complicii ‑ şi să fie răsplătit.

El a refuzat. Nu fiindcă ar fi crezut că ceilalţi mai aveau sorţi de izbândă. A sperat doar că bieţii puşti urmau să facă ochi, să înţeleagă că se luptau cu zeii, să înţeleagă că triumful lor era cea mai deşartă utopie… Desigur, nu‑i păsa de pielea lor, dar n‑avea rost să îi jertfească inutil. Fiindcă Marele Jude răsplăteşte ceea ce el numeşte cooperare dăruindu‑i trădătorului încremenirea în orgasm, alături de orice femeie şi‑ar alege. Orice femeie ‑ în afară de vrăjitoarea Sheagad!

« « «

Michael Hăulică

Jocurile Olimpice ale Războiului

Menţiune la concursul de proză ‑ “Picnic la marginea Galaxiei” ‑ 1998

Ecranul televizorului, fixat pe un canal fără emisie, va avea culoarea cerului. Vineţie. De ani de zile va fi aşa. Şi din toţi acei ani, câţi vor fi de când nu se va mai întreba nimeni “de ce”? Câţi?

Un gest, degete alergând pe taste, şi ecranul se va lumina.

Dar pe tastele cerului cine umblă? Cine va mai umbla?

Lumina izvorâtă din ecran va umple încăperea şi ceilalţi bătrâni se vor apropia de cel care, de ani şi ani, în fiecare zi, va programa aceleaşi imagini, singurele, probabil, aflate în memoria televizorului.

Peste drum, gemând, se va prăbuşi o clădire. Cei patru bărbaţi din faţa ecranului nu vor fi impresionaţi. Zilnic se vor prăbuşi câteva clădiri îngroşând stratul de moloz care, treptat, va acoperi străzile. Zgâriindu‑le. Rănindu‑le. Întristându‑le. Dar toate acestea vor face parte integrantă din viaţa celor patru, vor fi o obişnuinţă, o obişnuinţă… Omul este un animal adaptabil, lucru valabil şi acum şi mai târziu, adică atunci…

Cel mai bătrân dintre ei se va ridica de pe podea, strângându‑şi cu un gest grăbit, umil, zdrenţele în jurul trupului, mângâind podeaua, liniştind‑o, încurajând‑o, apoi va păşi prin spărtura de zid în camera cealaltă. Acolo, va căuta ceva prin mormanul de obiecte din metal, plastic sau criorg scurmând cu băţul prin grămadă, căutând, căutând… Camera va avea câteva convulsii nu tocmai corect executate, scurmatul îi va face rău, duse vor fi vremurile în care acelaşi gest era unul aducător de plăcere. Va găsi, ca în toate zilele, ceea ce va căuta, îşi va fixa mufa înapoia urechii, va selecta parole, bariere, meniuri şi iar parole numai de el ştiute, apoi se va întoarce lângă ceilalţi. Se va aşeza în faţa ecranului, îşi va pironi ochii pe el, ca şi când. Totul va fi ca şi când. Pentru el. Pentru ceilalţi…

VOCE DIN OFF: Welcome to the Olympic War Games!

Distanţele de la Centrul de Coordonare şi Control până la cele mai îndepărtate colţuri ale Zonei Olimpice, umiditatea atmosferei, amplasarea căilor de acces şi a tribunelor destinate spectatorilor, numărul acestora pentru fiecare sector, toate s‑au transformat în cifre, coduri, parametri pentru aparatul care se cheamă, atât de banal, modulator de voce. Şi cuvintele crainicului se ridică deasupra Zonei, ca o cupolă sonoră, de toţi auzită.

Sosiţi devreme, chiar prea devreme, pentru a‑şi ocupa locurile, pentru a mai surprinde ceva din pregătiri, din culisele afacerii ‑ toată lumea ştie că Olimpiada este una dintre cele mai prospere afaceri ale acestor ani ‑ primii spectatori s‑au împrăştiat deja în Zona Olimpică. Par o vietate imensă, cu mii de picioare, cu mii de ochi, aflată într‑o metamorfoză continuă, o vietate fluidă, vâscoasă, care curge pe căile de acces formând adevărate estuare în faţa porţilor pentru ca apoi să izbucnească dincolo de ele, mereu mai încolo, până spre marginile acestui teritoriu al Jocurilor, margini care, totuşi, există. Fiecare nou sosit aude Vocea Dorită, decodificată de modulator după scrutarea subconştientului şi un zâmbet de mulţumire îi destinde chipul, semn că totul este OK.

“Welcome to the Olympic War Games!”

aud unii vocea leneşă, alintată, cu un puternic accent franţuzesc al vreunei Lo‑Lo, Clo‑Clo, Frou‑Frou, Jou‑Jou pierdută în amintirea unei nopţi pariziene. Desigur, aceştia trebuie să fie tehnicienii care, făcând parte din echipa Companiei JORTH, au asigurat transmisiunile tele şi holo de la precedenta ediţie a Olimpiadei, de la Paris. Feţele lor, concentrate asupra activităţilor pentru care sunt plătiţi să muncească şi nu să se hlizească, se hlizesc totuşi, nostalgia fiind ceva uman şi comun, mai ales când e vorba de Paris.

“Welcome to the Olympic War Games!”

aud spectatorii cei mai tineri vocea blândă a bunicii şi parcă o şi văd oferindu‑le fructe de mango sau criopere pe care şi le procură apoi singuri de la automatele de care te izbeşti la tot pasul.

“Welcome to the Olympic War Games!”

mai poate fi auzită vocea fermă, tunătoare, a unui bărbat obişnuit să dea ordine, plin de el şi, probabil, plin de bani.

“Welcome…”

TRANSMISIUNE DIRECTĂ: ‑Hei, porumbeilor, bine aţi venit la cea de‑a şasea ediţie a Jocurilor Olimpice ale Războiului! Aeronavele noastre confortabile vă aşteaptă. Posesorii de tichete galbene sunt rugaţi să se îndrepte spre poarta UNU iar amatorii de detalii, fericiţii posesori ai tichetelor verzi, spre poarta DOI unde se află aeronavele dotate şi cu receptoare individuale.

Reporterul se întoarce spre regizorul transmisiei, aparatul fixat în ureche i‑a dat semnalul, zâmbet profesional, şi:

‑Bună ziua sau bună seara, dragii mei, al dumneavoastră Carmin Philips vă urează o vizionare plăcută a emisiunilor noastre de la Jocurile Olimpice.

O.K. ‑ regizorul îi face un semn amical, încurajator. Dă‑i drumu’, bătrâne! Bagă text!

‑Dar până la ora de începere a întrecerilor, Compania JORTH vă prezintă Monumentul Olimpic, în care arde flacăra olimpică aprinsă de celebrul atlet Marius Dandy Ho, cel care, în urmă cu două luni, a spulberat pur şi simplu toate recordurile olimpiadelor de până acum, câştigând nu mai puţin de nouă probe. Faptul a făcut ca Federaţia Planetară a Sporturilor să avanseze propunerea ca lui Marius Dandy Ho să i se decerneze oficial titlul de cel mai bun atlet psi din toate timpurile. Dar asta trebuie s‑o aprobe şi Guvernul, aşa că să revenim. Aveţi pe ecrane monumentul solemn al aprinderii flăcării. Şi acum vă rog să observaţi cu atenţie forma Monumentului Olimpic, ca o cupă de şampanie. Se spune că primele olimpiade care au avut loc în antichitate, şi chiar mai demult, în antichitatea timpurie, se desfăşurau pe terenuri de această formă. Interesant, nu? Acum, în dreapta, vedeţi clădirea Centrului de Coordonare şi Control şi pe terasa de deasupra, cele 284 de însemne heraldice ale etniilor participante. Da. Tot clădirea Centrului, sala de mixaj, salonul de recepţii, una din sălile unde au loc conferinţele de presă ‑ distingeţi în fundal ecranul de comunicare… şi acum mă vedeţi pe mine. Hello! Aici Carmin Philips, vă vorbesc din Zona Olimpică.

VOCE DIN OFF: Alţi aproximativ două miliarde de locuitori ai planetei se grăbesc spre zonele de locuit pentru a prinde acasă începutul întrecerilor. Cei mai zoriţi sunt cei care au scăpat deschiderea oficială a Jocurilor, întrucât astăzi se va relua discursul inaugural în care unul din cei doi co‑preşedinţi ai Uniunii Planetare a strecurat şi obişnuitele aluzii politice, fără de care actul oratoric respectiv ar fi ca o mâncare pentru diabetici.

DIC|IONAR: Mâncare pentru diabetici: arhaism. Mâncarea destinată bolnavilor de diabet.

Alimentaţie diabet ‑ morcov fiert.

Discursul… ca un morcov fiert.

Interpretări: comunist, moale, lung.

VOCE DIN OFF: Controlorii de trafic primesc datele de la observatorii amplasaţi pe şosele, autostrăzi, pasaje, rute aeriene, le mestecă bine în malaxoarele electronice ale creierelor lor, calculând şi transmiţând înapoi observatorilor timpi de acces, traiectorii, timpi de aşteptare, stive.

RECLAME: Compania WELLSIT vă informează că aeronavele destinate spectatorilor celei de‑a şasea ediţii a JOR vă aşteaptă. Confort garantat. Fiecare loc este dotat cu monitoare personale care pot fi reglate pentru detalii ‑ dar numai dacă vă număraţi printre fericiţii posesori ai tichetelor verzi. Dacă nu, agenţiile noastre vă stau la dispoziţie zi şi noapte. Codul de acces în baza de date: JOR ‑ 125320. Nu uitaţi să menţionaţi numărul dumneavoastră de cont.

După ocuparea locurilor, aeronavele vor fi stabilizate deasupra sectoarelor, la o înălţime optimă pentru fiecare probă. Vizibilitate perfectă! Procuraţi‑vă din timp bilete! VOCE DIN OFF: Roboţii de luat vederi sunt amplasaţi în toate sectoarele în care se desfăşoară întreceri de câmp. Fac parte din decor sau, de multe ori, înlocuiesc un sportiv căzut împrumutându‑i înfăţişarea. Deşi toată lumea ştie de ei, nimeni nu trebuie să‑i localizeze, mai ales luptătorii, pentru a nu falsifica întrecerile. Şi aşa, în ultima vreme, se simte cam des mâna maeştrilor coregrafi!

Roboţii oferă imagini celor curajoşi, detaliştilor, amatorilor de senzaţii tari. Dar câţi sunt aceştia…?

Ei bine, sunt destui. Nu toată ziua poţi vedea cum lângă tine îi pocneşte unuia capul datorită gazelor hiperpresive. Sau să‑l vezi pe altul încolăcit de o tirapă, transformat într‑un soi de arteziană care împroaşcă cu sânge şi bucăţi de carne şi oase. Palpitant, nu? Deşi cu greu pot fi înţeleşi cei care preferă imaginile transmise de aparatura injectată direct în miocardul sportivilor.

Dar fiecare cu plăcerile lui, mai mult sau mai puţin legale. Cu plăcerile pe care şi le poate plăti.

Costul imaginilor oferite de roboţii de luat vederi sau de miocamere a crescut enorm la această ediţie datorită şi numeroaselor accidente suferite de aparatura care nici ea nu este prea ieftină. Mulţi roboţi sunt distruşi în toiul luptelor iar despre miocamere, ce să mai vorbim, e clar că o dată cu moartea purtătorului, ele sunt scoase din circuit.

Dar acesta este riscul pe care Compania JORTH şi‑l asumă pentru dumneavoastră.

RECLAME: Compania JORTH a amplasat pentru dumneavoastră nu mai puţin de 500 roboţi în sectorul 7 unde se desfăşoară bătăliile de câmp. Pentru numai două sute de dolari veţi avea la domiciliu cele mai impresionante dezlănţuiri ale fanteziei belicoase contemporane!

Nu uitaţi: Compania JORTH are ca deviză “Totul pentru client”!

TRANSMISIUNE DIRECTĂ: Hello, vă mai amintiţi de mine? Carmin Philips, din Zona Olimpică, într‑a patra zi a întrecerilor. Ne aflăm în Sectorul 7 unde a debutat ca disciplină olimpică Bătălia de Câmp. Astăzi veţi urmări imagini de la ultimele întâlniri din cadrul exerciţiilor impuse iar de mâine veţi asista la exerciţiile liber alese care, sperăm, vor da întreaga poezie Olimpiadei.

În aceste momente se procedează la tragerea la sorţi pentru primul meci. Se întâlnesc echipele reprezentative ale etniilor franceză şi engleză, veşnice rivale pe toate terenurile, în toate competiţiile.

Spectatorii aflaţi în aeronavele situate deasupra sectorului 7 au fost deja anunţaţi şi îmi fac datoria de a vă anunţa şi pe dumneavoastră, stimaţi receptori: Compania JORTH a lansat un concurs dotat cu premii în bani, obiecte ale victimelor şi autografe ale supravieţuitorilor. Proba de concurs este tema meciului.

Deci: ce bătălie din istoria omenirii constituie tema acestei întâlniri sportive? Care au fost combatanţii şi perioada, dacă se poate chiar anul exact, în care a avut loc? Răspunsurile se primesc în baza de date special creată de Companie. Codul de acces: JORTH‑10255.

Căpitanii celor două echipe se află tot la Juriu, primind informaţii despre numărul combatanţilor, arsenalul, aparatura şi poziţiile de pe care vor începe lupta. În funcţie de temă se dau amănunte şi despre primele desfăşurări de trupe în care moartea este doar simulată ‑ nu şi rănirea, însă ‑ specificându‑se momentul din care căpitanii echipelor vor avea toată libertatea de mişcare, momentul relaxării. De aici înainte pregătirea teoretică tehnico‑tactică dar şi cunoştinţele de istorie îi pot duce pe fiecare la victorie sau la înfrângere. De aceea, în mod obişnuit, căpitanii sunt foarte buni istorici, mulţi dintre ei având studii de specialitate, lucrări publicate etc. Vânătoarea de căpitani este încă una din afacerile înfierate cu toate prilejurile de către Academia de Ştiinţe, racolarea istoricilor sărăcind‑o foarte mult la acest capitol. Dar au şi managerii dreptatea lor: nu‑i totuna dacă ştii sau nu că eşti comandantul trupelor irakiene în Bătălia Golfului sau… Deşi au fost cazuri. Nu mai departe decât în turneul preolimpic un căpitan care pusese accentul doar pe pregătirea strict militară, având poziţiile şi trupele lui Octavianus în Egipt s‑a comportat ca Sinan Paşa la Călugăreni. E drept că nu şi‑a pierdut dinţii dar a pierdut meciul deşi fusese favorizat de tragerea la sorţi.

În timp ce vă povesteam aceste mici întâmplări care, desigur, vor rămâne în anecdotica tinerei discipline olimpice, căpitanii celor două reprezentative au intrat în teren. Sportivii francezi sunt consumaţi…

Dar nu, asta dumneavoastră trebuie să ghiciţi, pentru a putea răspunde la concursul Companiei JORTH.

Primele acţiuni se desfăşoară conform scenariului istoric, încă n‑a sosit momentul… Da, bine, mulţumesc. Dragi prieteni receptori, din studio mi se aduce la cunoştinţă că deocamdată sunt mai interesante comentariile spectatorilor din nave decât ceea ce se întâmplă pe teren, aşa că, timp de două minute, veţi urmări câteva imagini din interior.

COMENTARIILE SPECTATORILOR: ‑ A, e clar. Bătălia de la Philippi. Uite, acolo o să facă joncţiunea cu…

‑Fugi d’acia, cum o să fie…? Mai studiază, mai citeşte înainte să vii la meci… Ar trebui să se dea biletele pe bază de test de cunoştinţe, nu să vină toţi idioţii…

TRANSMISIUNE DIRECTĂ: Ne pare rău că vă răpim plăcerea acestor dialoguri inedite şi amuzante dar întrecerea a ajuns în faza de relaxare. Ce‑aţi zice de puţin sonor pe direct?

“‑ Tu crezi că ăsta‑i singurul lucru pe care îl am de făcut? Să mă plimb toată ziua prin noroaiele astea şi să‑ntreb unde‑i Grouchy, unde‑i Grouchy?

‑ Aşa a făcut şi Napoleon, căpitane…

‑ Da. Şi a pierdut. Ei bine, eu n‑am chef. Francezii puteau învinge la Waterloo şi sunt hotărât să le‑arăt eu, mama lor de… ‑ Cheamă‑l prin telepat.

‑ Ce, eşti tâmpit? Vrei să ne descalifice? Du‑te mai bine şi aşteaptă ordinul meu. Auzi? Să nu ataci până nu‑ţi spun. E clar? Să nu cumva să faci şi tu ca idiotul ălălalt că‑ţi arunc proteza cerebrală! Trebuie să fie o cale…”

*

La parterul blocului se va auzi un urlet pe care cei patru, dar şi clădirea, îl vor identifica uşor, cine nu va recunoaşte glasul Celor Liberi? Se vor repezi cu toţii spre intrarea în apartament pe care o vor o acoperi cu saltele pe jumătate arse, cu piese care înainte alcătuiau aparate umanoide, cu molozul adunat grijuliu în interior. Peretele va încerca şi el să se strângă în jurul locului în care, altădată, era uşa.

Dar nu va fi de ajuns. Toate acestea vor fi spulberate într‑o clipă şi cei doi Liberi vor pătrunde înăuntru urlând şi rotind bâtele deasupra capetelor. Până vor da cu ochii de ecranul pe care se vor mai derula încă imaginile document ale acelor vremuri de mult trecute, când civilizaţia umană era în plină înflorire, când…

Câţiva sportivi francezi, pe post de cavalerişti, se vor apropia în goană, strigând şi agitându‑şi săbiile, direct spre robotul de luat vederi, spre cei doi Liberi care se vor holba la ecran îngroziţi, terorizaţi de strigăte, de iureşul cailor şi vor face ceea ce oricine, în locul lor, ar găşi de cuviinţă să facă: urlând, agitând bâtele, se vor năpusti asupra ecranului zdrobindu‑l. Zdrobindu‑l. Apoi, în liniştea ce se va lăsa, unul din ei va rânji, după care va horcăi din gâtlej ca şi când ar râde, şi poate chiar aşa va fi, apoi va articula:

– Eu… om. OM!

Şi, mândru de el, de puterea lui, de rasa din care face parte, va părăsi apartamentul, strecurându‑se prin deschizătura făcută puţin mai înainte în grămada de obiecte din faţa intrării. Celălalt îl va urma după ce, cu o lovitură puternică, va sfărâma ţeasta bătrânului…

Urletele celor doi se vor mai auzi o vreme în interiorul clădirii, apoi în stradă, în timp ce bărbaţii rămaşi în încăpere, vii, se vor apropia de cel scăzut şi vor rămâne mult acolo, privindu‑i chipul chinuit şi braţul terminat cu pumnul strâns, ridicat în sus, în sus…

Ca o ameninţare? Ca un strigăt de neputinţă?

Cine poate şti?

« « «