este cea mai revoluționară idee apărută în fizică după teoria relativității și teoria cuantelor.                                                                   Dar este ea oare veridică?

Articol de Prof.Eduard WITTEN (1987)

De la Isaac Newton până la Albert Einstein şi Niels Bohr, somitățile fizicii teoretice au încercat să găsească legături între forţele fundamentale ale naturii. Astăzi, Edward Witten este un promotor de seamă al uneia dintre cele mai promițătoare – și mai controversate – soluții probabile ale acestei probleme Teoria Coardelor, o reprezentare matematică a unui univers construit nu din particule de materie asemănătoare cu bilele de biliard, ci din minuscule coarde circulare care vibrează în zece dimensiuni.

Dacă este corectă, această teorie posedă potențialul de a oferi o singură explicație consecventă pentru tot ce există în univers, de la mecanismele din interiorul atomului până la structura cosmosului. S-ar putea însa să treacă o viață de om până când savanții vor inventa mijloacele de verificare a acestei teorii.

În articolul de față, K.C. Cole schițează un portret al unui fizician extreme de telentat care trudește la granițele matematicii și fizicii.   <<Este extreme de important să crezi în ceea ce faci<<,  spune Edward Witten. <<Totuși, e greu să-ți păstrezi credința când totul este atât de speculativ.

Una dintre învățăturile pe care le tragi este să nu renunți la ideile bune – dar cum poți să știi că sunt bune?-

K.C. Cole a publicat numeroase articole în revistele Omni şi The New York Times Magazine și este autoarea volumului intitulat « Sympathetic Vibration: Reflection on Physics as a Gay of Life».

Recent, ea a efectuat un studiu comandat de Association of Science- Technology Centers și având drept temă activitatea femeilor și a membrilor categoriilor etnice minoritare în domeniul științei.

Măsurând sala cu pași mari și siguri, el își ține prelegerea ca un dirijor, ra-ta-ta-ta-ul cretei pe tablă sunând ca un contrapunct al vocii sale înalte și care este uneori aproape imperceptibilă. El vorbește despre « mănunchiuri de vectori», «moduli banali» și «spații circulare libere». La un moment dat, el se oprește și spune următoarele: «Am trăit până acum într-o lume a dimensiunilor finite. Iar acum vă invit să vă avântați într-o lume a dimensiunilor infinite».

Profesorul este Eduard Witten de la Institute of Advanced Study din Princeton (New Jersey).

La vârsta de 36 de ani, Witten se numără printre cei mai de seamă fizicieni contemporani. În prezent, el se află în New York pentru a ține prelegeri la Facultatea de Matematică a Universității Columbia despre aplicațiile fizicii în matematică «!»  Matematica « o disciplină care se ocupă cu raporturile abstracte, intangibile » a constituit întotdeauna o unealtă utilă în fizică «o disciplină care se ocupă de forțele și obiectele concrete ale lumii reale». Witten a întors totul cu susul în jos, încercând să demonstreze cum fizică poate facilita noi discernăminte în matematică.

« Nu este de dorit să ne grăbim să facem comparații cu Einstein»,  spune unul dintre membrii personalului de catedră a Facultăţii de Fizică de la Universitatea Princeton, «dar când este vorba de Witten» Brațele lui se deschid într-un gest de neputință. «El se află cu capul și umerii deasupra tuturor celorlalți. A călăuzit grupuri întregi de oameni pe drumuri noi, a creat întregi domenii noi. El etalează dovezi elegante, formidabile, care îi fac pe oameni să rămână cu gura căscată, care le suscită sentimente copleșitoare de admirație».

Witten pare să se afle permanent pretutindeni, publicând rapoarte științifice și ținând prelegeri privind cosmologia, matematica și diferite aspecte ale fizicii. Ori de câte ori ia cuvântul, fizicienii ascultă cu atenția încordată.

Probabil că atenția lor nu a fost niciodată mai mare decât acum câțiva ani, când Witten a încercat să se ocupe în mod serios de o teorie în aparență bizară și de mult uitată care schimbă radical concepția noastră cu privire la universal fizic. Deși este greu de prezentat vreo contribuție care l-a făcut pe Witten să devină o asemenea forță în fizică, pasiunea lui față de această teorie controversată îl face să fie cel mai de seamă promotor al unei idei care s-ar putea să fie cel mai revoluționar concept apărut în fizică în ultimele 5 decenii – la fel de revoluționar, susține Witten, că teoria relativității și teoria cuantelor.

Dacă această teorie este corectă (iar Witten crede că validitatea ei va fi probabil dovedită în cele din urmă), ea ar putea furniza răspunsuri cu totul noi la întrebările fundamentale puse de filozofi, poeți și teologi încă de la începuturile civilizaţiei umane: De ce este universul așa cum este și care este originea materiei?

«Teoria coardelor» , sau “string theory”, cum este numită de obicei (unii savanţi o numesc “sueprstring theory”), elimina imaginea binecunoscută a unui univers alcătuit din particule de felul bilelor de biliard, respinse şi atrase de forţe binecunoscute ca gravitaţia şi electricitatea. Teoria cuantelor dezvăluise deja, în deceniul al treilea al secolului actual, ca bilele de biliard au anumite proprietăţi ciudate care le fac să se asemene cu undele – ele sunt mai degrabă vibraţii decât puncte definite în spaţiu. Acum, teoria coardelor presupune că aceste puncte sunt de fapt cercuri minuscule, sau “coarde” închise. Coardele vibrează invizibil în rezonante subtile. Conform teoriei, aceste vibraţii construiesc tot ceea ce există în univers – de la lumină până la licurici, de la gravitaţie până la aur.

Desigur, aceste coarde nu sunt vizibile, şi nici nu pot fi asemuite cu jartierele sau cu bucăţi de sfoară. Întrucât nu pot fi detectate cu nici unul din mijloacele de care dispune azi ştiinţa, ele sunt curbe matematice. A vorbi despre coarde, la fel ca a vorbi despre bile de biliard sau unde, este un mod simplu de a încerca să înţelegi necunoscutul în termeni cunoscuţi. Adevărul este ca fizică a trebuit întotdeauna să recurgă la metafore. “Când e vorba de atomi”, spunea odată fizicianul danez Niels Bohr, părintele teoriei cuantelor, “limba poate fi folosită în poezie. Pe poet îl interesează într-o mult mai mare măsură crearea imaginilor decât descrierea realităţilor”.

Fizicienii au defacut atomul şi au descoperit, mai întâi, electronii, protonii, şi neutronii, iar apoi, elementele mai exotice, precum neutrinii şi aşa numiţii quarks. Eu au aflat cum forţa nucleară, gravitaţia şi forţă electromagnetică construiesc din aceste particule molecule şi galaxii. Dar, printre altele, nimeni nu ştie de ce exista electronii sau de ce particulele sunt influenţate de gravitate. Conform opiniei adepţilor ei, teoria coardelor dispune de potenţialul de a oferi o singură explicaţie consecventa pentru absolut tot, de la mecanismele interne ale atomului oana la structura cosmosului.

Din păcate, teoria coardelor conţine ceea ce unii savanţii considera a fi un mare defect. Consecventa matematică ce o face să fie atât de convingătoare este relevantă numai dacă suntem dispuşi să suspendăm concepţia noastră conform căreia lumea fizică este definită de patru dimensiuni binecunoscute (înălţime, lungime, lăţime şi timp) şi să presupunem existenţa altor şase dimensiuni ascunse – aşadar, zece dimensiuni în total.

Imaginaţi-vă o coardă închisă – un cerc – de materie fundamentală de un fel sau altul.

Imaginaţi-vă apoi ca cercul se roteşte, se răsuceşte şi vibrează numai în cele trei dimensiuni spaţiale obişnuite (plus dimensiunea temporală), ci şi în alte şase dimensiuni pe care nu le putem percepe.

Cercul vibrează în nenumărate tonalităţi, asemenea unei coarde deca dimensionale de vioară care emite versiuni cosmice de La sau Mi bemol. Dacă teoria coardelor este corectă, s-ar putea ca aceste vibraţii să determine toate particulele şi forţele posibile ale universului.

Dacă îi ceri să îţi ofere o explicaţie mai clară, Witten zâmbeşte şi ridică din umeri. “Nimeni nu înţelege asta mult mai bine decât aşa cum v-am explicat-o eu acum”, spune el.

Un sistem cu zece dimensiuni nu-l deranjează nicidecum pe Witten: “Aceste dimensiuni adăugata nu sunt mai ciudate decât multe alte lucruri la care se gândesc fizicienii.” Totuşi noţiunea de univers deca dimensional şi absenţa oricăror date experimentale ce ar putea oferi dovezi în acest sens i-au făcut pe mulţi fizicieni să adopte o poziţie foarte sceptică.

Evident, teoria coardelor are mult de explicat. Spre exemplu, ea va trebui să explice cum se face ca cele şase dimensiuni adiţionale rămân invizibile. Adepţii acestei teorii îşi imaginează aceste dimensiuni ca fiind strâns “înfăşurate” la scări de miliarde de ori mai mici decât cea a nucleului unui atom. Totuşi, ei nu ştiu de ce  sau când cele şase dimensiuni s-au înfăşurat. Unii dintre aceşti savanţi gândesc că este posibil pur şi simplu ca ele să nu se fi extins cu miliarde de ani în urma odată cu restul universului fizic.

Asemenea dubii nu diminuează nicidecum convingerea lui Witten. “Este foarte posibil că înţelegerea adecvată a teoriei coardelor să ducă la dizolvarea continuităţii timp – spaţiu” spune el. “Teoria coardelor este întrutotul un miracol”.

Witten a început să obţină oferte de posturi de catedră universitară la numai câţiva ani după ce îşi terminase studiile la universitatea Princeton, unde a fost angajat ca profesor la vârsta de 28 de ani. El a fost distins cu o mulţime de premii acordate de instituţii din întreaga lume, inclusiv o “bursă de geniu” din partea fundaţiei MacArthur şi recent, premiul acordat de Naţional Science Foundation celui mai de seamă cercetător tânăr.

În fizică, efortul de găsire a unei explicaţii definitive a fost întotdeauna evident de nenumărate ori , fizică a făcut un pas înainte odată cu descoperirea că fenomene în aparenţă diferite erau de fapt aspecte ale unui singur fenomen. Marea descoperire a lui Newton, de pildă, a fost ca aceeaşi forţă care făcea ca marul să cadă la pământ făcea ca luna să se menţină pe orbita ei terestră şi că Pământul să se menţină pe orbita lui solară. Multă vreme a existat opinia ca între magnetism, electricitate şi lumina nu exista nici o legătură, până când , în secolul XIX James Clark Maxwell şi Michael Faraday au descoperit că toate erau manifestări ale electromagnetismului.  Teoria relativităţii a decurs din efortul lui Einstein de a concilia electromagnetismul cu mecanica clasică.

În ultima vreme fizicienii,  sunt obsedaţi de încercarea de a unifica forţele fundamentale ale naturii – gravitaţia, electromagnetismul, forţa “puternică” (acea forţă care asigura coeziunea particulelor din nucleul unui atom) şi forţa “slabă” (care determină, printre altele radioactivitatea, dezintegrarea spontană a nucleului atomic ce rezulta în emiterea de energie) –  sau de a descoperi legăturile dintre ele.

Electromagnetismul, forţa puternică şi cea slabă şi toate particulele cunoscute ca fiind prezente în univers pot fi explicate conform teoriei cuantelor, un lucru pe care Witten îl califica drept “magie”. Această teorie a creat un întreg domeniu de cercetări ştiinţifice în cadrul căruia Witten însuşi a adus o seamă de contribuţii importante. Conform teoriei cuantelor, totul rezulta din interacţiunile câmpurilor de energie. Câmpurile vibrează dar nu numai în anumite tipare sau rezonante care corespund unor anumite cantităţi  (de aici termenul “cuante”) de energie. Aceste rezonante sunt cunoscutele particule şi forţe ale universului natural de fapt, fizicienii, care folosesc acceleratoare gigantice pentru a zdrobi atomi şi a găsi particulele care îi alcătuiesc îşi numesc uneori munca “vânătoare de rezonanţă”.

Teoria cuantelor a reuşit să clarifice numeroase fenomene şi a dus la înţelegerea proceselor subatomice, fapt soldat cu producerea multor minunăţii, de la laser până la semiconductoare. Cu toate acestea, teoria cuantelor nu poate explica gravitaţia. Calculele matematice care încearcă să înglobeze gravitaţia în acest cadru teoretic dau rezultate inutilizabile.

Totuşi gravitaţia se afla în interacţiune cu toate tipurile de energie prezente în univers până şi o rază de lumină este influenţată de ea. Aşadar gravitaţia trebuie să se conformeze aceloraşi legi ale naturii. Dar care sunt aceste legi?

Einstein s-a străduit vreme îndelungată să facă o legătură între gravitaţie şi electromagnetism aşa încă să poate explica întregul sistem al naturii în cadrul unei singure „teorii unificate”. El nu a reuşit să facă acest lucru. În 1919 însă, Einstein a primit o scrisoare de la un fizician de origine germană, un oarecare Theodor F.E. Kaluza, care era de părere că electromagnetismul putea fi înţeles că o manifestare a gravitaţie într-o a cincea dimensiune. Kaluza nu explică de ce a cincea dimensiune nu putea fi percepută. În 1926 însă un matematician suedez, Oskar Klein, presupunea că aceasta se datora faptului că a cincea dimensiune există la o scară atâta de minusculă încât nu influenţează nimic, nici chiar mărimea unei particule subatomice.

Teoria coardelor este o versiune nouă şi mult mai complexă a teoriei Kaluza-Klein. La fel ca şi dimensiunea a cincea postulată de Klein, cele şase dimensiuni adiţionale postulate de teoria coardelor s-au „contractat”, cumva până la invizibilitate. Teoria coardelor susţine că dacă acceptăm noţiunea acestor şase dimensiuni ascunse, inconsecvenţele matematice care au împiedicat încercările precedente de împăcare a teoriei cuantelor cu gravitaţia dispar ca prin minune.

Totuşi, nu putem fi sigur că teoria coardelor constituie o reprezentare veridică a realităţii. Cu excepţia consecvenţei matematice, nu există nici o dovadă privind existenţa celor şase dimensiuni adiţionale. Witten remarcă însă că de-a lungul ultimilor o sută de ani, consecventa matematică a fost „una dintre călăuzele de cea mai mare încredere ale fizicienilor” .

Într-o oarecare măsură, lumea teoreticianului este prin definiţie o lume personală. Munca nu necesită eprubete sau laboratoare, ciclotroane sau calculatoare electronice de mare capacitate, nimic în afară de creion şi hârtie, iar uneori nici atât. Deşi printre studenţii lui Witten se număra unii care fac studii de specializare el ezită să-i angreneze în proiectele sale în care speculaţia savantă joacă un rol important, deoarece, afirmă el, nu doreşte să le pericliteze viitorul profesional.

Ascultându-l pe Witten în vreme ce vorbeşte despre propria carieră ai putea căpăta convingerea că a deveni fizician este un lucru aproape obişnuit. Deşi tatăl lui, Louis Witten, este fizician specializat în studierea gravitaţiei, el spune că nu a fost influenţat de familia sa într-o prea mare măsură. „Eram la un pas de a face altceva”, explică el.

Witten a crescut la Baltimore şi a absolvit cursurile de colegiu ale Universităţii Brandeis din Massachusetts cu o diplomă în istorie, deşi ceea ce îl interesa în cea mai mare măsură era lingvistică. Înainte de a-şi începe studiile universitare de specializare la Princeton, Witten a scris articole publicate în The Nation, The New Republic şi alte reviste. În 1972, el a lucrat vreme de şase luni în cadrul campaniei candidatului la preşedinţie George McGovern în calitate de asistent al unuia dintre consilierii acestuia pentru probleme legislative. Witten afirma azi că nu posedă calităţile cerute de o carieră în publicistica sau politică mai cu seamă „simţul realităţii”. Când şi-a început studiile la Universitatea Princeton, el era foarte aproape de a alege matematică înainte de a se decide în favoarea fizicii.

Colegii lui Witten sunt mult mai generoşi cu el însuşi când e vorba de meritele sale, mai cu seamă de contribuţia lui la atenţia de care se bucura azi teoria coardelor.

Fizicienii nu sau străduit să elaboreze această teorie şi nici nu au acordat o prea mare atenţie teoriei Kaluza-Klein. Ceea ce s-a întâmplat a fost ca ei s-au împiedicat de ea în întuneric, după care au încercat necontenit să-i dea o formă precisă. „Nu cred că vreun fizician ar fi fost destul de perspicace pentru a putea inventa teoria coardelor în mod intenţionat” , spune Witten. „Din fericire ea a fost inventată din întâmplare” .

În 1968 un fizician italian Gabriele Veneziano, făcea studii asupra forţei puternice (liantul care uneşte particulele nucleului atomic) şi a dat pur şi simplu peste ceea ce Witten numeşte „o formulă care avea câteva proprietăţi ciudate” . Câţiva ani mai târziu, datorită cercetărilor făcute de Yoichiro Nambu de la Universitatea Chicago şi alţii, fizicienii „şi-au dat seama că acea formulă bizară definea vibraţiile unor coarde” .

Vreme de câţiva ani teoria coardelor a suscitat mult interes. Pe la mijlocul deceniului trecută însă ea fusese în bună măsură abandonată, în parte deoarece alte drumuri de gândire păreau mai promiţătoare şi în parte datorită falţului că această teorie implica ideea inacceptabilă a unor dimensiuni adiţionale.

„Când şi-au dat seama că era plauzibilă numai într-un cadru decadimensional” , spune Witten, „majoritatea fizicienilor au părăsit terenul”. Propriul său interes faţă de această teorie fusese suscitat în primul rând de cercetările făcute de fizicienii John H. Schwarz de la California Institute of Technology şi Michael B. Green de la Queen Mary College din Londra. Witten îşi aminteşte că efortul de a se informa cu privirea la această teorie l-a costat „câteva luni de drum anevoios”. „Era altfel decât orice văzuse cineva până atunci” adăugă el. „Nu există nimeni care să-ţi ofere încurajare”.

Se pare că interesul faţă de teoria coardelor a fost resuscitat de o serie de rapoarte emise de Schwarz şi Green la începutul deceniului actual. În 1984 ei au publicat un raport important care conform spuselor unui laureat al premiului Nobel fizicianul Steven Weinberg de la Universitatea Texas dădea răspuns la o întrebare care fusese pusă şi de Witten.

Întrebarea se referea la anomaliile apărute în teoriile care încercau să unească gravitaţia cu teoria cuantică a câmpului. În cazul unei teorii anomaliile sunt defecte care generează rezultate absurde ce anihilează teoria, Witten ca şi Luis Alvarez-Gaumé de la Universitatea Havard a descoperit o nouă clasă de anomalii. Totodată un lucru şi mai important el a demonstrat (…)

  Teoria coardelor presupune că, dacă am putea vedea universul în ansamblul său decadimensional, ar apare o nouă simetrie, iar toate forţele şi particulele ni s-ar înfăţişa drept faţete ale unui singur întreg coerent.

strat că originea anomaliilor era topologică, altfel spus, ea era legată de proprietăți geometrice care nu apar în  prezenţa a patru dimensiuni, dar apar în prezenţa a zece dimensiuni.

Witten consideră topologia, care studiază proprietăţile figurilor geometrice denaturate sau deformate în diferite dimensiuni, drept „funda mentală”. Gândul că ar  putea ca topologia să fie o  necunoscută pentru specialişti îi provoacă uimire. „E ca și când ai spune că nu știu să vorbească în proză, spune el, împrumutând o glumă de Ia Moliere. O ceaşcă cu o toartă, spre exemplu, este echivalentul topologic al unui covrig. Dacă ceaşca ar fi făcută din lut moale, ea ar putea fi remodelată în formă de covrig fără ca materialul să fie rupt. „Este atât de evident”, spune Witten. „Există proprietăți ale obiectelor care se schimbă atunci când rupi obiectele respective, dar nu se schimbă atunci când modifici forma obiectelor prin îndoire.” El admite totuși că nici fizicienii nu luau în serios topologia în trecut”.

Witten acordă o mare importanţă topologiei deoarece întrebarea dacă lumea reală poate fi explicată prin teoria coardelor depinde nu numai de existenţa dimensiunilor adiţionale, ci şi de formele pe care ele le iau în spaţiu – dacă ele sunt, să zicem, de forma tuburilor, sau covrigilor, sau dacă sunt sfere.

În Flatland”, renumita să scriere ştiinţifico-fantastică victoriană, Edwin Abbott demonstra elocvent că ceea ce pare confuz şi obscur într-o dimensiune poate deveni întrutotul limpede într-o altă dimensiune. În lumea să ipotetică a triunghiurilor şi pătratelor bidimensionale, o sferă tridimensională era un obiect incomprehensibil. În timp ce străbătea acest spaţiu plan, sfera apărea mai întâi ca un punct. apoi ca un cerc care se lărgea, iar în cele din urmă se contractă din nou la formă de punct şi dispărea. O vieţuitoare bidimensională nu poate vedea decât câte o felie bidimensională dintr-o sferă. Numai un privitor tridimensional poate percepe vizual sfera în ansamblul ei.

Teoria coardelor presupune că dacă am putea vedea universul în ansamblului decadirnensional, o nouă simetrie şi-ar face apariţia, iar multitudinea confuză de forţe şi particule s-ar dovedi a nu fi decât faţete diferite ale aceluiaşi întreg coerent.

Din păcate, această simetrie ademenitoare inerentă spaţiului decadimensional nu este uşor de tradus în particule şi forţe tetra dimensionale. Perceperea ei necesită instrumente matematice incredibil de subtile, instrumente care probabil că nu au fost încă inventate.

Cu câţiva ani în urmă, Witten a purtat o conversaţiecu un coleg, iar această discuţie l-a impresionat profund. „EI vorbea de un fizician foarte talentat care nu era însă atât de productiv pe cât ar fi putut să fie”, explică ‘Witten. „Iar părerea lui era că motivul consta în faptul că fizicianul cu pricina nu lucra niciodată la tipurile de probleme pentru care el era cu adevărat omul potrivit” Witten a luat foarte în serios sfatul implicat de remarca colegului său. EI se consideră a fi omul potrivit pentru „a lua o problemă de fizică şi a găsi o soluţie pe baza unor operaţii matematice bizare”. „Teoria coardelor” continuă el, ”va necesita o mare cantitate de matematică nouă – iar aplicarea matematicii bizare în fizică este specialitatea mea”. În ultimii câţiva! ani.

Witten s-a afirmat că unul dintre protagoniştii unei alianţe noi între fizicieni şi matematicieni, alianţă făurită de teoria coardelor. ”Eu unul îl consider drept protagonistul numărul unu”, spune I.M. Singer, profesor de matematică la Massachusetts Institute of  Technology „Intuiţia lui este fantast ică”. Witten însuşi consideră câteva dintre cele mai importante contribuţii ale sale drept contribuţii aduse mai curînd matematicii decât fizicii.

Majoritatea marilor progrese făcute de om în înţelegerea universului s-au datorat unor legături strânse între fizică şi matematică. Newton a trebuit să inventeze o matematică de tip nou calculul diferenţiat şi integral – pentru a-şi desăvârşi teoria privind gravitaţia. Teoria lui Einstein privind relativi tate a generală se baza pe o geometrie a spaţiului curb inventată de matematicianul german F.B. Riemann la mijlocul secolului XIX. Teoria cuantelor a necesitat o unealtă denumită „analiză funcţională”.

Witten spune că teoria coardelor „ne duce la graniţele matematicii”. Acest lucru nu-I intimidează însă de fel. „Mi-am dat seama că puteam de fapt să întorc totul pe cealaltă parte”. adaugă el, şi să obţin cu ajutorul fizicii unele discernăminte surprinzătoare privind matematica”.

Noul mariaj dintre fizică şi matematică a făcut ca pentru întâia oară fizică să fie cu adevărat dificilă pentru Witten. Acesta este unul dintre motivele care l-au determinat să accepte invitaţia de a lucra la prestigiosul Institute for Advanced Study, aflat la doi paşi de Universitatea Princeton, unde nu trebuie să se achite de obligaţii de catedră. „Vreau să lucrez mai intens la mai puţine lucruri”, mărturiseşte el. Toate „lucrurile” la care lucrează Witten în prezent sunt aspecte ale teoriei coardelor.

Concluziile lui Witten nu pot fi verificate azi în laborator, iar acest lucru nu va fi posibil nici în viitorul previzibil. De fapt, tot ceea ce face el este atât de îndepărtat de realitatea observabilă, încât s-ar putea să treacă o întreagă viaţă de om sau chiar mai mult până când valoarea discernămintelor lui teoretice – şi eventualele lor aplicaţii practice – vor deveni cunoscute. Fizica teoretică este o treabă riscantă. „Este extrem de important să crezi în ceea ce faci”, spune Witten. „Totuşi, este greu să-ți păstrezi credinţa când totul este atât de speculativ”.

„Una dintre învăţăturile pe care le tragi”, continuă el, „este să nu faci greşeli – dar asta nu îţi este de un prea mare folos. O altă învăţătură este să nu renunţi la ideile bune – dar cum poţi să ştii că sunt bune?”

Witten remarcă faptul că stelele de neutroni şi lentilele gravitaţionale – mari concentraţii de materie prezente în spaţiul cosmic şi care, când sunt observate de pe Pământ, produc imagini duble ale astrelor – au fost considerate drept noţiuni fantastice, drept pură speculaţie, până când au fost cu adevărat descoperite. „Istoria ştiinţei este plină de preziceri că validitatea unor idei noi nu va fi dovedită niciodată. Istoria fizicii arată însă că ideile bune se dovedesc în cele din urmă a fi corecte”.

Witten consideră că teoria coardelor este o idee prea bună pentru a nu fi corectă. Ea pare dificilă şi complicată, numai datorită faptului că nu este suficient de bine înţeleasă. Teoria coardelor este deocamdată, conform opiniei lui Witten, ,,O bucată de fizică aparţinând secolului XXI şi căzută din întâmplare în secolul XX.” Fizicienii lucrează azi doar cu ”câteva fărâmituri în comparație cu marele ospăț ce ne aşteaptă”.

Totuşi, Witten se teme uneori că dificultăţile vor fi prea mari. „Şansele  ca această teorie să ne conducă vreundeva în următorii câţiva ani nu sunt prea mari”, admite el, „dar dacă n-aş încerca, aş avea sentimentul că perspicacitatea m-a părăsit”.

John Ellis unul dintre experţii în fizică teoretică ai Centrului European pentru Cercetări Nucleare de la Geneva, scria recent următoarele: .”Fenomenologia coardelor este încă un subiect tânăr. Există numeroase întrebări fără răspuns şi probleme tehnice, şi este uşor să ridiculizezi pasiunea totalitară a promotorilor acestei teorii. Totuşi, dacă e să citez ceea ce stătea scris pe un înveliş de bomboană pe care l-am desfăcut cu câţiva ani în urmă, ”numai optimiștii realizează ceva în lumea asta”.

Sau, în cuvintele lui Witten: „Dacă e să ajungem să demonstrăm teoria coardelor, probabil că vom avea nevoie de noroc. Dar în fizică există multe feluri de a avea noroc”.