PRIMORDIALĂ

Curge dintr-un ochi gigantic,
lacrima de început,
Universul fantomatic zace
stins în transparență,
cade forma globulară
printr-un spațiu conceput
de gândirea infernală
a pătrunderii în esență.

DESCONCRETIZARE

Eram dincolo de închipuire.

Formele noi
sub iluminarea
aceluiași spectru,
ne adunau unul în celălalt.

Lăsasem în urmă
adevărul de până atunci;
concretul nu mai zăbovea cu noi
și astfel
dimensiunea dispărea
lăsându-ne,
Cutreietorii veșniciei.

ÎMPOVĂRARE

Eram sclavii armoniei nevăzute.

Înveșmântați în lumină
căram în litiere de aur,
oglinda cu nesfârșite fețe,
cunoașterea tuturor lumilor,
și golul trecerii
dintr-o parte în alta.

Poverile
ne-aplecau
peste marginea timpului.

EXCUGETARE

Motto:
„Un filosof a spus astfel: cuget, deci exist.
Rezultă din asta că exist, de vreme ce cuget?
Filosoful habar n-avea prin urmare ce e viața și ce e neviața.
Pot să spun: cuget deci nu exist. Sau altfel: exist nu exist, eu tot cuget.”
Victor Kernbach (Vacanțele secrete)

Știam că ești pe acest câmp
înflorit de ochiul tău,
demon întors din podișul misterelor,
scăldat în curgerea timpului
asemeni unui fulger într-o
mare de plasmă.

Știam că exiști dincolo de formă
în mănunchiul undelor
iluminate feeric de jerbele spectrului
aruncat peste ființa lumii
abstractă, atrăgătoare,
înrobitoare.

Știam c-o să te întâlnesc
odată cu mitul călătorului,
eu, trecătoarea prin formă,
prin spațiile, lumile dintotdeauna
a acestei deveniri continue
colorate și triste.

Știam mereu că exiști
dincolo de aparența pustie
prin care călătoream singură,
aidoma luminii,
revărsate peste tot ce poate fi,
peste tot ce a fost, peste tot ce este.

DISPĂRUŢI CONCOMITENT

Aproape transparenți
sub o lumină aleasă
treceam legați unul de altul
cu nesfârșite fire.

Ochii întorși în noi
cutreierau cosmosul cărnii.

Ura celor de afară
nu ajungea aici
iar liniștea era deplină.
Sângele nostru,
clorofilă răsturnată în roșu
purta seva pământului prin noi,
Cutreierătorii Spațiului.

Veșniciile ne cereau.

Am fi vrut să zăbovim,
am fi vrut să lăsăm o urmă.

Veșniciile ne cereau.

Măcar să plecăm împreună.

AM ÎNCERCAT CUNOAŞTEREA

Erai dincolo
de verdele transparent.
Mi-am trecut ochii
prin cerc
și te-am întâlnit.
Gata să nu te cunosc
cu acest trup.
Târziu am știut că ești tu.
Bogățiile
erau la noi pe din două.
Trebuiau inventariate
și în timpul acesta
aveam misiunea
de a ne divide
și a studia
sub formă de populație
această zonă.

Eram înzestrați
cu atracție
dar greșisem timpul
cu foarte puțin,
crezând că ne-am întâlnit
undeva în trecut.

ÎNTREPĂTRUNDERE

Scormonitor de luturi
te găsisem într-o parte a planetei.

Prin gura ta
praful devenea
antigravitațional
împins de plămânii tăi
spre aerul ars
de elemente necunoscute.
Te găsisem
chiar dacă-mi pierdusem ochii
în valea secată.
Spațiul pur ne permitea întâlnirea oricând.

Gândurile mele și
gândurile tale
deveneau covor bătut
peste puntea din valea secată.

Aurii, sclipirile
luminau întâlnirea aceasta și
dacă ne-am fi strâns
materia în pași,
am fi călcat greoi
peste covorul țesut
de gândurile noastre și
așternut peste puntea din valea secată.

SUB ACEST JOC

Aerul era prea puțin pentru noi.

Pedeapsa în care eram prinși
ne fusese dată pe viață.
Hârtii de grațiere nu puteam face
nervii mâinilor ar fi murit,
sub acest joc
în care
se topeau și trupurile noastre.

Întâlnirea nu era dată
în locul unde puteam pătrunde
fără trupuri.

Contopirea noastră
va fi triumfală.

Veșnic amestecați într-alții
vom putea fi împreună.

Am fi vrut dimensiunea aici,
în timpul acesta să fie,
în locul acestei planete,
în carnea cu această structură.

MOARTEA LUMINII

Eu mor.
Mă-ngrop sub pleoapa ta
în cel mai trist mormânt
ce-a fost vreodată-n lume.

Iar Dumnezeu va ști
că Universul său
cu-alaiul de lumină și iubire,
s-a prăbușit, captiv în veci,
în ochiul unui Prinț Nomad
trimis de umbra nopții să năruie Lumina.

Mă sting în ochiul tău,
ca să renasc un foc pustiitor,
când pleoapa-ți vei deschide.

Iar Dumnezeu va ști
că s-a pierdut pe Sine
și strălucirea Sa,
când m-a lăsat să mor,
în ochiul unui Prinț Nomad
trimis de umbra nopții să năruie Lumina.

Trec în neant,
fiind privirea ta de flacără
ce-ncearcă să pârjolească lumea.

Iar Dumnezeu va ști
că Eu, Lumina Sa
m-am transformat în foc
pierzându-mi nemurirea,
în ochiul unui Prinț Nomad
trimis de umbra nopții să năruie Lumina.

RESORBIRE

Mă-nghite-ncet planeta
iar cioclii de argint
în jur îmi țin feștile.

Întunecata sferă
resoarbe în viscere
urgiile din mine.

Încerc să mai rămân,
să pot gândi la tine
când voi avea un trup de muritoare
când voi trăi prin sânge,
să-mi pot închipui
că suntem iar o undă
să uit de carne-mi moale
de stigma de fecundă.

Mă-nghite-ncet planeta.

Cele 10 poeme prezentate aici fac parte din volumul Sălașul avatarilor (Editura TORNADA, 2014) Părți importante din acest volum vin din trecutul meu literar. Am încercat într-o vreme să-mi public poemele în volume. Cu toate că erau apreciate, chiar elogiate — și dau aici ca exemplu practica profesoarei universitare Marioara GODEANU, una dintre cele mai importante cercetătoare din domeniul biologiei de la noi din țară, care își începea și sfârșea cursurile cu poemele mele — nu am reușit înainte de 1989. Tot ce am putut să fac a fost să public o serie de plachete în revista Luceafărul (începând cu anul 1983), grație fratelui meu de suflet, poetul și maestrul Cezar IVĂNESCU și a creației sale, Cenaclul Numele Poetului, a cărui membră am fost.

De ce s-a întâmplat acest lucru?

Pentru că eu nu scriam poezie ,,pentru țară și regim,” după spusele unor redactori. Revoluția din 1989 m-a găsit cu volumul de poezii Jocul tornadei gata. Aveam recomandări de la secretarul Cenaclului literar ,,George Călinescu” al Academiei Române, scriitorul Ion Potopin, către editura Cartea Românească, de la secretarul Uniunii Scriitorilor, Ion Hobana, iar editura Albatros se pregătea să scoată o antologie SF în care urma să publice o parte din volumul meu. Unul dintre redactorii de acolo îmi spunea că poezia mea este aparte, că nu seamănă cu nici un alt stil de poezie și că singura soluție ar fi să accept să public sub sigla SF.

Este adevărat că eu înființasem în anul 1987, în Institutul Politehnic București, Cenaclul StrING, în care activa un grup de dialog filozofic, științific și literar cu tendințe SF. Dorința de a crea un ideal din „cunoaștere” și de a încerca „o renaștere culturală” a constituit pentru grup sensul înființării cenaclului, pe care l-am numit StrING după „Teoria stringurilor” (teoria corzilor), fiind noi fascinați de posibilitățile acestei teorii de a considera că Universul ar avea zece sau douăzeci și șase de dimensiuni și că „totul” ar fi „vibrație”. În cadrul secției literare a cenaclului se citeau şi se criticau lucrările create de „stringiști”, multe dintre ele elaborate sub impresia întâlnirilor științifice anterioare. Printre participanții obișnuiți se găseau scriitorii Ion Hobana, Romulus Bărbulescu şi George Anania, Mihai Grămescu, profesorul Dolphi Drimer, fizicianul Mircea Rusu, cercetătorul Florin Munteanu, studenți de la filologie sau de la alte facultăți bucureștene.

Revoluția a găsit cenaclul punându-şi problema publicării lucrărilor sale, drept care, în vara lui 1990, am reușit să tipăresc primul număr al revistei STRING — revistă de știință prospectivă și science-fiction, care până în anul 2000 a ajuns la numărul douăzeci. Toată această activitate, împreună cu participările mele la întâlnirile Grupului de studii interdisciplinare al Comitetului Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii (CRIFST) al Academiei Române, condus de academicianul Mihai Drăgănescu, cu experiențele și discuțiile cu Marioara Godeanu sau cu mulți alți oameni de știință, scriitori sau filosofi, au reprezentat izvoarele poeziei mele.

Am debutat la invitația scriitorului Adrian Rogoz, pe 22 martie 1987, într-o ședință a Cenaclului Uniunii Scriitorilor și tot în aceeași primăvară am obținut și un premiu literar în cadrul Festivalului LUCIAN BLAGA, organizat în orașul Sebeș. În toamna aceluiași an, la Consfătuirea națională a cenaclurilor de anticipație, Craiova, am obținut premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor și revista Ramuri și mențiune pentru artă plastică. Dar marele câștig al participării mele la această consfătuire a fost întâlnirea cu scriitorul Victor Kernbach, unul dintre cei mai fascinanți oameni pe care i-am cunoscut în viața mea și împreună cu care hotărâsem să-l vizităm pe Constantin NOICA. Acest lucru nu s-a mai întâmplat… în ziua în care ar fi trebuit să plecăm spre Sibiu, 4 decembrie 1987, Noica a plecat la Universul Etern.

După revoluție, am publicat o carte de poezie în limba engleză, Căderea în formă (1993), și mai multe plachete în franceză și germană (1992). Am publicat în String, Quasar, Eucronia etc. Acum avem site-uri: Agonia, Centrul String, Facebook… Am publicat două volume de poezie: Sălașul avatarilor (Editura TORNADA, 2014) și Pasiuni (Editura TORNADA, 2015). Pregătesc volumul De mână cu Persefona.