Poezii

PRIMORDIALĂ
Curge dintr-un ochi gigantic,
lacrima de început,
Universul fantomatic zace
stins în transparenţă,
cade forma globulară
printr-un spațiu conceput
de gândirea infernală
a pătrunderii în esenţă.
DESCONCRETIZARE
Eram dincolo de închipuire.
Formele noi
sub iluminarea aceluiaşi spectru,
ne adunau unul în celălalt.
Lăsasem în urmă
adevărul de până atunci;
concretul nu mai zăbovea cu noi
şi astfel dimensiunea dispărea
lăsându-ne Cutreietorii veşniciei.
ÎMPOVĂRARE
Eram sclavii armoniei nevăzute.
Înveşmântaţi în lumină
căram în litiere de aur,
oglinda cu nesfârşite fete,
cunoaşterea tuturor luminilor,
şi golul trecerii dintr-o parte în alta.
Poverile ne-aplecau
peste marginea timpului.
EXCUGETARE
Motto:
„Un filozof a spus astfel: cuget, deci exist.
Rezultă din asta că exist, de vreme ce cuget?
Filozoful habar n-avea prin urmare ce e viața și ce e neviața.
Pot să spun: cuget deci nu exist. Sau altfel: exist nu exist, eu tot cuget.”
Victor Kernbach (Vacanţele secrete)
Ştiam că eşti pe acest câmp înflorit de ochiul tău,
demon întors din podișul misterelor,
scăldat în curgerea timpului
asemeni unui fulger într-o mare de plasmă.
Ştiam că exişti dincolo de formă
în mănunchiul undelor
iluminate feeric de jerbele spectrului
aruncat peste fiinţa lumii abstractă, atrăgătoare, înrobitoare.
Ştiam co să te întâlnesc odată cu mitul călătorului,
eu, trecătoarea prin formă,
prin spaţiile, lumina dintotdeauna
a această deveniri continue colorate și triste.
Ştiam mereu că exişti dincolo de aparenţa pustie
prin care călătoream singură,
aidoma luminii, revărsate peste tot ce poate fi,
peste tot ce a fost, peste tot ce este.
DISPĂRUŢI CONCOMIT
Aproape transparent
sub o lumină aleasă
treceam legaţi unul de altul
cu nesfârşite fire.
Ochii întorşi în noi
cutreierau cosmosul cărnii.
Ura celor de afară
nu ajungea aici
iar liniştea era deplină.
Sângele nostru,
clorofilă răsturnată în roşu
purta seva pământului prin noi,
Cutreierătorii Spaţiului.
Veşniciile ne cereau.
Am fi vrut să zăbovim,
am fi vrut să lăsăm o urmă.
Veşniciile ne cereau.
Măcar să plecăm împreună.
AM ÎNCERCAT CUNOAŞTEREA
Erai dincolo de verdele transparent.
Mi-am trecut ochii prin cerc și te-am întâlnit.
Gata să nu te cunosc cu acest trup.
Târziu am ştiut că eşti tu.
Bogăţiile erau la noi pe din două.
Trebuiau inventariate și în timpul acesta
aveam misiunea de a ne divide şi a studia
sub formă de populaţie
această zonă.
Eram înzestraţi cu atracţie
dar greşisem timpul
cu foarte putin,
crezând că ne-am întâlnit
undeva în trecut.
ÎNTREPĂTRUNDERE
Scormonitor de luturi
te găsim într-o parte a planetei.
Prin gura ta
praful devenea antigravitaţional
împins de plămânii tăi
spre aerul ars de elemente necunoscute.
Te găsisem
chiar dacă-mi pierdusem ochii în valea secată.
Spaţiul pur nu permite o întâlnire oricând.
Gândurile mele și gândurile tale
deveneau covor bătut
peste puntea din valea secată.
Aurii, sclipirile
luminau întâlnirea aceasta şi
dacă ne-am fi strâns
materia în pasi,
am fi călcat greoi
peste covorul ţesut
de gândurile noastre şi
aşternut peste puntea din valea secată.
SUB ACEST JOC
Aerul era prea puțin pentru noi.
Pedeapsa în care eram prinşi
nu fusese dată pe viaţă.
Hârtii de graţiere nu puteam face
nervii mâinilor ar fi murit,
sub acest joc în care
se topeau şi trupurile noastre.
Întâlnirea nu era dată
în locul unde puteam pătrunde
fără trupuri.
Contopirea noastră va fi triumfală.
Veşnic amestecaţi într-alţii
vom putea fi împreună.
Am fi vrut dimensiunea aici,
în timpul acesta să fie,
în locul acestei planete,
în carnea cu această structură.
MOARTEA LUMINII
Eu mor.
Mă-ngrop sub pleoapa ta
în cel mai trist mormânt
ce-a fost vreodată-n lume.
Iar Dumnezeu va şti
că Universul său
cu-alaiul de lumină și iubire,
sa prăbuşit, captiv în veci,
în ochiul unui Prinţ Nomad
trimis de umbra nopţii să năruie Lumina.
Mă sting în ochiul tău,
ca sa renasc un foc pustiitor,
când pleoapa-ţi vei deschide.
Iar Dumnezeu va şti
că sa pierdut pe Sine
şi strălucirea Sa,
când ma lăsat să mor,
în ochiul unui Prinţ Nomad
trimis de umbra nopţii să năruie Lumina.
Trec în neant,
fiind privirea ta de flacără
ce-ncearcă să pârjolească lumea.
Iar Dumnezeu va şti
că Eu, Lumina Sa
m-am transformat în foc
pierzându-mi nemurirea,
în ochiul unui Prinţ Nomad
trimis de umbra nopţii să năruie Lumina.
RESORBIREA
Mă-nghite-ncet planeta
iar cioclii de argint
în jur îmi ţin feştile.
Întunecata sferă
resoarbe în viscere
urgiile din mine.
Încerc să mai rămân,
să pot gândi la tine
când voi avea un trup de muritoare
când voi trăi prin sânge,
să-mi pot închipui
că suntem iar o undă
să uit de carnea-mi moale
de stigma de fecundă.
Mă-nghite-ncet planeta.