PRIMORDIALĂ

 

Curge dintr-un ochi gigantic,

lacrima de început,

Universul fantomatic zace

stins în transparenţă,

cade forma globulară

printr-un spațiu conceput

de gândirea infernală

a pătrunderii în esenţă.

 

DESCONCRETIZARE

 

Eram dincolo de închipuire.

 

Formele noi

sub iluminarea aceluiaşi spectru,

ne adunau unul în celălalt.

Lăsasem în urmă

adevărul de până atunci;

concretul nu mai zăbovea cu noi

şi astfel dimensiunea dispărea

lăsându-ne Cutreietorii veşniciei.

 

ÎMPOVĂRARE

 

Eram sclavii armoniei nevăzute.

 

Înveşmântaţi în lumină

căram în litiere de aur,

oglinda cu nesfârşite fete,

cunoaşterea tuturor luminilor,

şi golul trecerii dintr-o parte în alta.

 

Poverile ne-aplecau

peste marginea timpului.

 

EXCUGETARE

 

Motto:

„Un filozof a spus astfel: cuget, deci exist.

Rezultă din asta că exist, de vreme ce cuget?

Filozoful habar n-avea prin urmare ce e viața și ce e neviața.

Pot să spun: cuget deci nu exist. Sau altfel: exist nu exist, eu tot cuget.”

Victor Kernbach (Vacanţele secrete)

 

Ştiam că eşti pe acest câmp înflorit de ochiul tău,

demon întors din podișul misterelor,

scăldat în curgerea timpului

asemeni unui fulger într-o mare de plasmă.

 

Ştiam că exişti dincolo de formă

în mănunchiul undelor

iluminate feeric de jerbele spectrului

aruncat peste fiinţa lumii abstractă, atrăgătoare, înrobitoare.

 

Ştiam co să te întâlnesc odată cu mitul călătorului,

eu, trecătoarea prin formă,

prin spaţiile, lumina dintotdeauna

a această deveniri continue colorate și triste.

 

Ştiam mereu că exişti dincolo de aparenţa pustie

prin care călătoream singură,

aidoma luminii, revărsate peste tot ce poate fi,

peste tot ce a fost, peste tot ce este.

 

DISPĂRUŢI CONCOMIT

 

Aproape transparent

sub o lumină aleasă

treceam legaţi unul de altul

cu nesfârşite fire.

 

Ochii întorşi în noi

cutreierau cosmosul cărnii.

 

Ura celor de afară

nu ajungea aici

iar liniştea era deplină.

Sângele nostru,

clorofilă răsturnată în roşu

purta seva pământului prin noi,

Cutreierătorii Spaţiului.

 

Veşniciile ne cereau.

 

Am fi vrut să zăbovim,

am fi vrut să lăsăm o urmă.

 

Veşniciile ne cereau.

 

Măcar să plecăm împreună.

 

AM ÎNCERCAT CUNOAŞTEREA

 

Erai dincolo de verdele transparent.

Mi-am trecut ochii prin cerc și te-am întâlnit.

Gata să nu te cunosc cu acest trup.

Târziu am ştiut că eşti tu.

 

Bogăţiile erau la noi pe din două.

Trebuiau inventariate și în timpul acesta

aveam misiunea de a ne divide şi a studia

sub formă de populaţie

această zonă.

 

Eram înzestraţi cu atracţie

dar greşisem timpul

cu foarte putin,

crezând că ne-am întâlnit

undeva în trecut.

 

ÎNTREPĂTRUNDERE

 

Scormonitor de luturi

te găsim într-o parte a planetei.

 

Prin gura ta

praful devenea antigravitaţional

împins de plămânii tăi

spre aerul ars de elemente necunoscute.

Te găsisem

chiar dacă-mi pierdusem ochii în valea secată.

Spaţiul pur nu permite o întâlnire oricând.

 

Gândurile mele și gândurile tale

deveneau covor bătut

peste puntea din valea secată.

 

Aurii, sclipirile

luminau întâlnirea aceasta şi

dacă ne-am fi strâns

materia în pasi,

am fi călcat greoi

peste covorul ţesut

de gândurile noastre şi

aşternut peste puntea din valea secată.

 

SUB ACEST JOC

 

Aerul era prea puțin pentru noi.

 

Pedeapsa în care eram prinşi

nu fusese dată pe viaţă.

Hârtii de graţiere nu puteam face

nervii mâinilor ar fi murit,

sub acest joc în care

se topeau şi trupurile noastre.

 

Întâlnirea nu era dată

în locul unde puteam pătrunde

fără trupuri.

 

Contopirea noastră va fi triumfală.

 

Veşnic amestecaţi într-alţii

vom putea fi împreună.

 

Am fi vrut dimensiunea aici,

în timpul acesta să fie,

în locul acestei planete,

în carnea cu această structură.

 

MOARTEA LUMINII

 

Eu mor.

Mă-ngrop sub pleoapa ta

în cel mai trist mormânt

ce-a fost vreodată-n lume.

 

Iar Dumnezeu va şti

că Universul său

cu-alaiul de lumină și iubire,

sa prăbuşit, captiv în veci,

în ochiul unui Prinţ Nomad

trimis de umbra nopţii să năruie Lumina.

 

Mă sting în ochiul tău,

ca sa renasc un foc pustiitor,

când pleoapa-ţi vei deschide.

 

Iar Dumnezeu va şti

că sa pierdut pe Sine

şi strălucirea Sa,

când ma lăsat să mor,

în ochiul unui Prinţ Nomad

trimis de umbra nopţii să năruie Lumina.

 

Trec în neant,

fiind privirea ta de flacără

ce-ncearcă să pârjolească lumea.

 

Iar Dumnezeu va şti

că Eu, Lumina Sa

m-am transformat în foc

pierzându-mi nemurirea,

în ochiul unui Prinţ Nomad

trimis de umbra nopţii să năruie Lumina.

 

RESORBIREA

 

Mă-nghite-ncet planeta

iar cioclii de argint

în jur îmi ţin feştile.

 

Întunecata sferă

resoarbe în viscere

urgiile din mine.

 

Încerc să mai rămân,

să pot gândi la tine

când voi avea un trup de muritoare

când voi trăi prin sânge,

să-mi pot închipui

că suntem iar o undă

să uit de carnea-mi moale

de stigma de fecundă.

 

Mă-nghite-ncet planeta.