Revista STRING 13
Între îngeri și efemeride
Îngerul m-a sărutat pe obraz
Și am simțit căldura iubirii,
Pam, pam, pam, pam…
Stăteam pe malul lacului, pe-o bancă, la umbră. Priveam apa și fredonam. N-o să mă vindec niciodată de chestia asta. Am o voce de corb, dar îmi place muzica și-mi doresc din tot sufletul să compun texte de muzică folk.
Îmi place? Din tot sufletul?
Evitasem să mă gândesc la asta, dar există un timp pentru toate…
Ciudat, dar dacă-mi amintesc bine, povestea asta bizară a început tot cu un cântec… și în același loc.
Îmi venise în minte ideea de a compune un text despre o efemeridă, care își dorește să trăiască mai mult de-o zi, să cunoască acel mâine ce nu-i este sortit. Din tot cântecul alcătuisem doar refrenul, pe o melodie obsedantă:
Ce bine-ar fi să existe mâine,
Ce bine e că există vis…
Discutasem cu Mike – Mike Hăulete -, pentru că el, înainte să se apuce de proză, compusese texte pentru cântece folk. Avusese succes, deci vorbea în cunoștință de cauză. Mă privise cu oarecare amuzament și-mi explicase că atacasem o problemă cam vastă pentru un cântec. Că textele respective trebuie să-și propună ceea ce poate fi transmis printr-un cântec și poate fi receptat de un spectator la un concert.
Nu pot să spun că nu avea dreptate, dar dreptatea lui nu mă încântase de loc. Și mulțumisem bosumflat, iar refrenul acela continuase să mă obsedeze. Așa că, atunci când a început toată povestea asta bizară, stăteam pe malul lacului și încercam să-mi dau seama ce naiba ar putea să gândească o efemeridă, ca să pot să compun și strofele textului meu. Pentru că, în ciuda observațiilor lui Mike, refrenul ăla îmi țopăia prin cap, nelăsându-mă o clipă în pace.
Și în timp ce-mi chinuiam mintea cu tentative poetice sortite eșecului, am simțit o prezență.
Mi se întâmpla uneori să simt apropierea cuiva nu fizic, ci ca o avalanșă de gânduri, de idei și de proiecte de viitor. Proiecte foarte limpezi, de parcă le-aș fi citit de pe o foaie de hârtie.
M-am întors și am zărit un bărbat înalt, cu o figură ce oglindea un freamăt interior de-o intensitate deosebită. Părea a căuta pe cineva. S-a uitat în jur, apoi a oftat dezamăgit și s-a întors. A plecat spre grădina de vară de lângă debarcader.
Lăsându-mă pradă unui impuls subit, m-am luat după el.
Ca un făcut, singurul loc liber se afla la masa pe care o ocupase individul. I-am cerut permisiunea să mă așez. A dat din cap, absent. Stătea cu privirea ațintită asupra halbei, de parcă aștepta ca din străfundurile ei să răsară cine știe ce, un lucru ce-l îngrozea, dar pe care, în același timp, și-l dorea.
După ce am sorbit zdravăn din licoarea rece – nimic nu-i mai bun pe căldură ca o bere cu adevărat rece, să-ți troznească dinții – m-am relaxat și i-am simțit din nou planurile.
Sau, mai degrabă, ceea ce ar fi trebuit să devină, cândva, planurile lui. Practicam, dacă vreți, un fel de clarviziune, în care nu percepeam fapte sau evenimente, ci idei. Știam ce idei, ce intenții va avea individul peste ani de zile.
Am descoperit, cu plăcută surpriză, că vecinul meu de masă era scriitor. Sau, mai bine zis, va fi scriitor. Chiar foarte mare. în mintea lui viitoare se afla un roman extraordinar, care avea toate calitățile literare ale unei opere de valoare, combinate însă cu facilitate de abordare și cu un subiect atractiv. Avea deci toate șansele unui succes imens, atât de critică, cât și de public. Nu m-am putut abține să nu exclam:
– Ce roman extraordinar intenționați să scrieți!
A tresărit, și-a îndreptat brusc atenția spre mine și m-a privit cu ochi plini de speranță.
– La ce roman vă referiți?
– Tăcere de frunză, i-am răspuns, cu un ton de parcă ar fi trebuit să știe la ce mă referisem.
Speranța din ochii lui s-a stins lent, ca jarul dintr-un foc de tabără peste care nu mai aruncă nimeni vreascuri.
– Cel despre un individ puțin psihopat, Alfred Phffull, care descoperă că este ultimul reprezentant al unei rase pe cale de dispariție…
În următoarele zece minute i-am povestit romanul, cu cât de multe amănunte am putut descoperi în mintea lui. Nu mă surprinsese reacția interlocutorului meu. Era vorba de ceva ce partenerul meu de discuție urma să facă în viitor, ideea, chiar dacă exista undeva, nu ajunsese la mintea lui conștientă. Individul mă asculta avid, atent să nu scape vreun detaliu, după un minut a început să noteze pe un petec de hârtie…
Da, era o carte extraordinară, ce-i va aduce autorului – Benone Tănăsescu, îi citisem numele pe coperta pe care o văzusem în locul acela din care culesesem și descrierea romanului -, o celebritate binemeritată.
– Asta-i tot, domnule Tănăsescu, am încheiat eu. Atât am reușit să percep în mintea dumneavoastră.
A tresărit puternic în momentul în care i-am zis pe nume, a vrut să spună ceva, apoi s-a oprit, m-a privit oarecum speriat, dar se vedea că dorința de a afla era mult mai puternică decât teama.
– Da, mă numesc Tănăsescu, a îngăimat el, până la urmă. Cine sunteți? Cum vă numiți?
– Scuzați-mă, am uitat să mă prezint: Adrian Banu. Sunt și eu un pic de scriitor, am publicat prin reviste destul de obscure: Jurnalul întâmplărilor extraordinare, Revista anticipației și ucroniilor, Stranietatea…
Am făcut semn chelnerului să mai aducă un rând, am tras o dușcă zdravănă și, lăsându-mă în voia senzației de împăcare, de împlinire, ce mă cuprinsese, am continuat să turui, plin de voie bună.
– Ce soartă ciudată am avut, domnule Tănăsescu! Dumneavoastră v-a mers totul din plin, ați făcut școala fără efort, ați avut părinți care v-au asigurat o educație corespunzătoare – limbi străine, muzică, pictură, etc. Dar eu… M-am născut în Cioflu Mic, o comună din județul Argeș. Părinții, bieți țărani, fără avere și fără perspective, nu au putut face mare lucru pentru mine. Așa că am urmat liceul de ebenistică din Târgoviște, ce pregătea meseriași pentru atelierele fabricii din Breaza – cea mai mare din Europa de sud-est în privința mobilierului sculptat în esențe scumpe. Părinții m-au înscris la liceul ăla, domnule Tănăsescu, pentru că-mi asigura școlarizarea și întreținerea în internat pe gratis. Altfel, nu-și permiteau să mă dea la școală. Am lucrat în fabrică timp de zece ani, că atât prevedea contractul, după care am venit în București, să-mi încerc norocul în literatură. Făcusem parte din cenaclul fabricii, publicasem prin diferite reviste, iar când un cunoscut mi-a oferit un post de redactor la Stranietatea, am acceptat imediat, chiar dacă salariul era jumătate din cel din fabrică. Dar mă învârt în mediul literaților, și asta contează…
Am tăcut un timp, remarcând abia atunci figura uluită a lui Tănăsescu, care mă privea de parcă nu știa ce să creadă. Am sorbit din berea ce începuse să se încălzească, avea un gust amărui, ca bucuriile mele obținute întotdeauna cu prea multă trudă… și m-au năpădit iar planurile celui din fața mea. Mai mult din dorința de a-l epata, de a-i demonstra de ce-s în stare, am început să-i povestesc alte romane sau povestiri pe care urma să le scrie. Iar el nota cu o grabă deznădăjduită, dornic să-mi înregistreze fiecare cuvânt. Îmi venea să-i spun: oprește-te, prostule, sunt ideile tale, chiar dacă nu le știi acum, ele tot vor izvorî din mintea ta, viitorul lor este cert, nu există îndoială.
Într-un târziu am tăcut. Mă dureau fălcile, răgușisem, obosisem, mă plictisisem. Am făcut semn chelnerului să vină cu nota de plată.
– Ce faci? m-a întrebat alarmat Tănăsescu.
– Mă duc acasă. A fost o conversație plăcută, deși am vorbit doar eu și probabil te-am plictisit vorbindu-ți mai mult despre lucruri pe care le știi, dar mâine am o zi grea și am de umblat de dimineață până seara. Trebuie să mă odihnesc.
– Nu mai ai nimic să-mi povestești? a exclamat el, cu o disperare atât de profundă, că m-a impresionat.
– Ba mai am multe, dar pentru azi ajunge. Nu mai pot.
– Când ne mai întâlnim?
După ce ne-am confruntat programele, am decis, de comun acord, să ne revedem peste două zile, tot în grădina debarcaderului, la aceași oră.
Pe drumul spre casă m-am gândit la acel Benone. Un individ interesant, care, într-un fel, îmi plăcuse. Era primul mare talent pe care-l cunoscusem. Cei cu care avusesem de-a face până atunci erau fie autori de valoare, dar care se adresau unui segment redus al lumii literare – deci, implicit, acceptaseră ideea unui cvasianonimat -, fie scriitori de duzină, cu succese de moment și de conjuctură, ce urmau a fi uitați cât mai iute cu putință.
Mi-am văzut de treburi, dar, la momentul stabilit, m-am prezentat la locul stabilit. Benone Tănăsescu mă aștepta. Rezervase o masă izolată, unde puteam să discutăm în voie, și venise înarmat cu un bloc zdravăn de notițe și o mână de pixuri ieftine. Nu m-a întrebat ce vreau să comand. Nici rândul trecut nu se oferise să-mi plătească berea, ceea ce m-a făcut să cred că era zgârcit de felul lui și dornic de chilipiruri.
După ce-am sorbit din berea rece, m-am apucat să-i povestesc câte ceva din cele pe care le făcusem de când nu ne văzusem. Interlocutorul meu mă asculta nu foarte atent, de parcă ar fi cântărit de are rost să țină minte nimicurile pe care i le serveam, întrebându-se parcă totuși dacă nu cumva acele nimicuri au un rost care lui și scăpau pentru moment.
După ce l-am fiert în suc propriu un timp, am ajuns la subiectul care-l interesa: conținutul viitoarelor lui opere. A devenit subit alert, notând cu mare viteză tot ce-i spuneam. Am povestit vreo două ore, atras de frumusețea acelor scrieri ce urmau să vadă lumina tiparului cândva. Dar, după un timp m-am plictisit. De ce trebuia să turui fără încetare? Mi-ar fi plăcut ca individul din cealaltă parte a mesei să-mi povestească și el câte ceva, să ne împrietenim, să discutăm despre lucruri neutre, fără interes, doar de plăcerea conversației.
Așa că m-am oprit.
– Gata? a întrebat el, dezamăgit.
– Mai sunt o grămadă, dar m-am săturat. Nu mai am nici un chef.
– Te rog… a încercat el să insiste.
– Degeaba. Am obosit și nu mai am chef. Mă simt exploatat. De ce să-ți povestesc toate astea? Le vei descoperi singur, când va veni timpul. Iar dacă te interesează cu adevărat, fii și tu mai amabil, fă cinste cu o bere, poartă-te prietenos. Că n-am nici o obligație față de tine.
– N-ai nici o obligație? s-a răstit el. Nu mai spune! Știam că stăpânul tău este răutăcios și malițios, dar o înțelegere rămâne o înțelegere! Așa că îndeplinește-ți obligațiile și nu mai face nazuri!
– Ce obligații? m-am enervat, la rândul meu. Și ce stăpân? N-am nici un stăpân! Sunt liber, ca păsările cerului.
– Uite ce-i, o să-ți reamintesc, ca să nu mai faci pe prostul! Am încheiat cu stăpânul tău un pact. Pe care l-am semnat cu sânge. Eu îi dădeam ceea ce-și dorea, iar el mă făcea cel mai mare scriitor din lume. Urma ca în termen de trei zile să-mi transmită conținutul operelor cu care aveam să-mi câștig gloria. Modalitatea de transmitere urma s-o găsească el. Și te-a inventat pe tine. Trebuie să recunosc că-i un mod foarte suportabil și accesibil. Așa că nu-ți da în petic și fă-ți treaba cum se cuvine!
Eram atât de surprins, că n-am reușit decât să îngaim:
– Nu știu despre ce vorbești! E vorba de un talent al meu, care s-a manifestat și în alte împrejurări… Poți să întrebi…
M-a întrerupt, nervos:
– Lasă-mă în pace cu aiurelile astea! Tu ești un simplu mesager. Nu exiști! Transmite mesajul pe care-l porți, fără fasoane!
– Cum adică nu exist? Sunt aici, beau bere, vorbesc cu tine, am publicat niște povești, am muncit într-o fabrică…
– Nu exiști, omule, nu înțelegi? Consultă orice atlas al României, nu ai să găsești nici o comună numită Cioflu Mic, nu numai în județul Argeș, dar nici în restul țării! Așa că nu există un loc natal al tău. Nici liceul de ebenistică din Târgoviște nu-i mai real. Ca să nu mai pomenim de marea fabrică de mobilă sculptată în esențe scumpe din Breaza. Totul e doar iluzie. Cel care te-a trimis a vrut să dea o aparență de realitate și a reușit pe deplin. Dacă nu m-aș fi apucat ieri să dau telefoane prin țară, poate îți acceptam povestea. De fapt, ca să-ți spun sincer, a adăugat el, cu oarecare blândețe, la început n-am bănuit nimic. Am vrut doar să văd cu cine am de-a face, să citesc și eu una dintre povestirile tale. Am încercat să cumpăr un exemplar din revista la care ai spus că lucrezi. Nimeni n-a auzit de Stranietatea, nici cei mai înverșunați fani. Același lucru este valabil și pentru celelalte reviste de care ai pomenit. Nu există, dragul meu! Ești, pur și simplu, o creație literară, ca să zic așa! Creatorul tău este un mare artist, recunosc, dă o impresie de realism cum n-am mai pomenit! Dar asta nu schimbă datele problemei. Ești o închipuire, o iluzie menită unui scop. Îndeplinește-ți menirea și după aceea lasă-mă în pace!
Prima mea intenție a fost să plec, să-l las baltă. Niciodată nu mi-au plăcut nebunii, iar individul delira evident. Pe de altă parte, năvala proiectelor lui mă copleșea, trebuia să mă eliberez de ea. Fără să fac vreun comentariu, m-am apucat să-i povestesc, cât mai iute, tot ce urma să creeze de acum încolo. Iar el nota, se ruga de mine să vorbesc mai rar, să-i spun cum se scriau anumite nume… Nu m-am ostenit să-i răspund. Mă grăbeam să-mi golesc mintea de apăsarea aceea, de povara unor gânduri și idei ce nu-și găseau astâmpăr în mintea mea.
Nu știu cât a durat, se făcuse seară, mi se uscase gura, uitasem de bere, uitasem de tot, nu voiam decât să vomit încărcătura aceea de gânduri și să scap.
În cele din urmă, presiunea s-a redus, a rămas doar un proiect, unul deosebit de minunat, o capodoperă desăvârșită. Nu știu din ce motiv, poate din invidie, poate din ranchiună pentru măgăriile pe care mi le spusese, nu i-am pomenit nimic de acel roman ce-ar fi reprezentat încununarea operei sale.
Va rămâne doar o bântuire vagă, un regret neformulat, o suspiciune că ar fi putut crea ceva… dar atât de vagă, că nu se va manifesta decât ca un regret nemotivat, ca o senzație de insatisfacșie îi de neîmplinire ce-i va strica plăcerea succesului…
Apoi m-am ridicat și am plecat prin beznă, neștiind încotro să mă îndrept.
Pentru că, dacă avusese dreptate, rolul meu se terminase, iar cel care mă închipuise putea să mă abandoneze oricând.
Am rămas pe o bancă, în umbră, lângă malul lacului, privind vălurirea măruntă de sub lună.
O efemeridă ce-și dorește să existe un mâine.
Măcar să-mi termin cântecul cu îngerul…
Și poate că îngerul mă va săruta și-mi va dărui uitarea și liniștea…
De fapt, de ce sunt speriat? Ceea ce mă aăteaptă e moartea, ca pe orice om.
Am amintiri, voi muri. Deci am trăit. Sunt – am fost – real.
Sau, poate, Benone Tănăsescu nu-i decât o iluzie, iar realitatea sunt eu, cel născut în Cioflu Mic.
Sau, poate, amândoi suntem o iluzie într-o realitate pe care n-o cunosc…
Realitatea iluziei sau iluzia realității?
Prin ce deosebim realitatea de iluzie? Nu mai țin minte ce scriitor a imaginat o persoană care avea vise continue – care începeau din momentul în care se terminase visul anterior – și care era mutată, în timpul somnului, într-un mediu complet diferit de cel în care se culcase. Pentru o asemenea persoană, realitatea era lumea visului, iar realitatea adevărată reprezenta un vis. Deci am putea caracteriza realitatea prin continuitate și persistență, iar iluzia drept ceva trecător, care dispare iute, fără a lăsa urme.
Adică realitatea este ceva ce rămâne în amintire, pentru că este ceva legat de viața practică, în timp ce iluzia nu-i decât un accident, pe care poți să-l ții minte ca pe o ciudățenie, sau să-l uiți, fără nici un fel de urmări.
Dar perceperea realității se face prin intermediul simțurilor. Deci o chestie relativă, știut fiind că simțurile sunt relative. Știm că o pătlăgică este roșie sau verde, pentru că așa am fost învățați, dar nimeni nu garantează că acea culoare pe care eu o percep drept roșie nu-i identică celei pe care altcineva o percepe drept albastru. Iar daltoniștii nu fac distincție între roșu și verde, deci nu-și pot da seama dacă o pătlăgică este coaptă sau nu.
De aici rezultă două lucruri importante. Primul: cunoașterea realității se face prin instruire, prin experiență proprie și prin acceptarea experienței altora. Conceptul de realitate este tradiționalist, transmisibil și social. În esență, realitatea reprezintă o convenție care ne ajută să ne descurcăm în viața cotidiană, criteriul de judecare a corectitudinii perceperii realității fiind pragmatismul. Nu contează dacă realitatea există sau, dacă există, de corespunde unei realități obiective, independentă de perceperea noastră. Important este ca acea imagine despre realitate să folosească practic. Pământul a putut fi plat mii de ani, fără să deranjeze pe nimeni. Abia în momentul navigației pe distanțe lungi, practica a dovedit că era, de fapt, rotund. Că realitatea unui pământ rotund era mai avantajoasă. Deci realitatea se poate modifica funcție de interesul practic.
Al doilea aspect al realității se leagă nemijlocit de perceperea realității prin intermediul simțurilor. Dacă simțurile vor percepe altceva decât în mod normal, din cauza unor intervenții tehnice, de ce acea realitate n-ar fi la fel de valabilă? De aici a apărut termenul de realitate virtuală, ce descrie o realitate ce nu-i tocmai cea pe care o considerăm obiectivă, dar care are suficiente temeiuri de a fi considerată realitate (fiind percepută tot prin simțuri).
Însă simțurile sunt imperfecte, pot fi înșelate ușor. Mâna e mai iute decât ochii, spun iluzioniștii. Un prestidigitator poate să ne ofere o realitate artificială, cu caracteristici suficient de puternice pentru a o concura pe cea obiectivă.
Atunci cum de rezistăm tentației de a confunda cele două realități? Simplu: pentru că știm că anumite lucruri nu pot să existe. Scamatoria nu-i decât un spectacol, nu o realitate, pentru că întreaga noastră educație ne-a vârât în cap că un om nu poate fi tăiat în bucăți fără să moară. Știm acest lucru. După cum străbunicii noștri știau că un aparat mai greu ca aerul nu poate zbura sau că nu există un animal precum girafa.
Este deci evident că noțiunea de realitate se modifică fără încetare. Cu câteva sute de ani în urmă, un aparat de radio sau un gramofon ar fi fost considerate scamatorii. Acum sunt reale. Teleportanța, levitația, telepatia sunt, deocamdată, vise ale autorilor de SF sau trucuri ale iluzioniștilor. Mâine s-ar putea să fie reale. Cunoștințele se modifică fără încetare și, o dată cu ele, noțiunea noastră despre realitate.
Putem deci concluziona, fără urmă de îndoială, că realitatea pe care o acceptăm este o convenție, o iluzie, o închipuire a momentului, ce oglindește ignoranța noastră, ignorarea de fapt a adevăratei realități. Trăim în această iluzie de realitate doar pentru că n-am descoperit o versiune mai bună a realității. Încă.
Dar, din moment ce-am acceptat că realitatea este definită prin tradiție și învățare, acceptăm, în același timp, că realitatea reprezintă suma informațiilor pe care le acceptăm ca reale. Să nu uităm însă că secolul XX este secolul manipulării. Informațiile sunt tendențioase, au scopul de a sugera lucruri departe de a fi reale. Milioane de oameni sunt convinși de adevărul unor idei, implicit de realitatea lor și a aplicării lor practice. Comunismul, nazismul, capitalismul – sunt societăți care și-au convins membrii de realitatea afirmată de lideri. Doar crize majore au pus sub semnul îndoielii acele realități în care au crezut mase largi. Dar, pe lângă manipularea mediatică – politică sau pur comercială – există o manipulare culturală. Omului i se sugerează anumite atitudini. I se sugerează sentimente și simțăminte. Iar cea mai grozavă iluzie ce rezultă din această manipulare este dragostea. Nu iubim o ființă anume, ci avem iluzia că aceasta se apropie de idealul generat de percepția proprie a modelului cultural. Ca urmare, ne sugerăm sentimente adecvate acelui model cultural, pe care fiecare îl pricepe funcție de inteligență și de mediul ambiant. O asemenea iluzie este considerată de toți drept cea mai obiectivă realitate. Iată deci că iluzia poate deveni realitate, că o realitate se poate bizui în mod evident pe iluzie.
Ajungem, deci, la concluzia că omul se află în postura bizară de a înfrunta două tipuri de realitate. Prima este o realitate pe care o cunoaște în mod relativ, prin intermediul unor simțuri imperfecte și a unor cunoștințe aproximative. Este o iluzie de realitate, pentru că în minte există convingerea profundă că aceasta se confundă cu realitatea obiectivă. A doua realitate are o formă mai dificil de definit. Ea corespunde, în ceea ce privește lumea exterioară, cu realitatea obiectivă. Dar această realitate este transfigurată de psihicul uman până la deformarea completă. Dacă vom încerca să explicăm unui român faptul că țara lui nu-i mai frumoasă ca altele și, cu certitudine, mai săracă decât multe altele, te va privi uimit. I s-a spus de atâtea ori, în școală, apoi prin intermediul presei și discursurilor politice, că are o țară frumoasă și bogată, înzestrată cu de toate, că nu va fi în stare să perceapă adevărul. Realitatea în care trăim este cea în care iluziile devin mai puternice decât realitatea obiectivă. Iluziile capătă valoare de realitate. Este o realitate a iluziei.
Care dintre cele două realități este mai reală?
Iluzia realității este, totuși, un fenomen obiectiv. Se bazează pe slăbiciunea simțurilor și cunoștințelor noastre. Este perfectibilă. Poate, în timp, să conducă la o realitate mai apropiată de cea obiectivă.
Realitatea iluziei reprezintă pervertirea simțurilor și simțirilor umane. Reprezintă o deformare intenționată, programatică, a perceperii realității. Ține de capacitatea de autoamăgire a omului. Luarea iluziei drept realitate înseamnă refuzul de a percepe realitatea.
Ambele forme sunt importante pentru om. Ne lăsăm înșelați de o iluzie de realitate din comoditate și din trufia că le știm pe toate. Ne poate salva din această capcană doar îndoiala. Dăm iluziei caracter de realitate din dorința de a visa, din imboldul către ideal. Atunci nu mai dăm importanță amănuntelor, confundăm visul cu realitatea, credem minciunile pentru că vrem să le credem, sperând că idealul a pătruns în viață. Și din această capcană putem scăpa tot prin îndoială.
Putem deci concluziona că dictonul cel mai potrivit omului este: mă îndoiesc, deci gândesc.