Cruciada lui Moreaugarin

 Ovidiu Bufnilă

Cruciada lui Moreaugarin

Ibhib, tunarul din Longville, m-a stârnit din bârlog.

Vreme de-o săptămână încheiată s-a foit prin catacombele din Beauburg. A-ntrebat de mine în stânga și-n dreapta. S-a dat în stambă luându-se la harță cu niște oameni-lilieci. I-a chirfosit și le-a băut sângele.

Pehlivanul!

Pe urmă a mai zăbovit pe malurile fluviului subteran și s-a zbânțuit cu sirena aia oacheșă, Brunhila. A mușcat-o de țâțe de-a băgat-o-n draci și ea a țipat într-una de-au crăpat bolțile galeriilor pe unde hălăduiau morții. O învățase meserie Jean Limbosu’, pot să jur.

Sigur că l-am urmărit pe tunar cu monitoarele mele. N-aveam eu încredere în pungași ca el. Nu se schimbase prea mult. Parcă-i crescuse burta. Parcă-i plutea o ceață pe ochi. Solzii-i străluceau însă ca-n vremurile bune și încheieturile-i lucrau la fir.

Cum l-am auzit zăngănindu-și fiarele, am atins iute făcliile. Am oprit motoarele. Mi-am scos pușcociu’ din piept. M-am pus la pândă.

— Stai locului! am strigat amenințător, pregătindu-mi plumbii.

Ibhib a rânjit, dezvelindu-și săpăligile de-argint, și-a croncănit nu știu ce. Nu i-am dat crezare. Îi fremătau nările, îi tresălta pieptu’. Își rotea iute ochișorii. Parc-or fi avut ceva pe suflet. Mișelul! I s-a crăpat umăru’ și-a ieșit gura unui tun.

Ce să mai aștept?!

Am slobozit o salvă. S-au cutremurat pereții. Bubuitura s-a rostogolit la suprafață, pierzându-se prin străzile tubulare din Beauburg. Iar tunaru’?

Ha, ha, ha! Mama lui de ticălos!

Mi-a făcut figura aia a lui tare de tot. A prins plumbii-ntre săpăligile lui de argint și mi i-a scuipat drept în scăfârlie, i-am întins lăboiul meu păros, iar Ibhib a țâșnit din întuneric și m-a luat în brațe, mugind de bucurie.

Mi-au trosnit oasele. Era verde, golănoiul!

— Bazar! N-ai prins mucegai pe-acilea? m-a întrebat Ibhib, bătând din buzele-i cărnoase, pline de salivă.

— Dar tu, pramatie?!

— Am fost la Trafalgar!

— Aha!

— Am tras o scatolceală de zile mari!

— Lasă gargara! Zi-mi ce vânt te-aduce. Care-i șpilu’?

— Păi, cum stai cu galbenii?! plescăi tunaru’, scărpinându-se după urechea-i clăpăugă.

— Unul n-am!

— Aha!

— Ai o treabă pentru mine?!

— Am, golănoiule!

— Dă-i drumu’. Mor de curiozitate, am zis eu repede, scoțând un clondir cu zeamă de praf de pușcă.

— Mi-a trimis vorbă Moreaugarin. Omu’ are o treabă babană de tot. Ai auzit de diamantele de lumină veche?!

— Am auzit ceva, ceva, am mințit eu fără să clipesc.

— Moreaugarin zice că le-ar avea niște pelerini care vin de dincolo de orizontul cosmic!

— Mi-a povestit și mie un drac-de-mare, am mințit eu iar, fără să-mi tremure glasul.

— Poveste veche, mă, Bazar. Pelerinii sunt ființe sonore născute din sunetu’ primar al Universului. Într-o bună zi au furat Cetatea Vălurit Ideală a oamenilor. Au dus-o hăt. Au plimbat-o prin întreg Universu’ până când diamantele de lumină veche au început să pălească. Așa că pelerinii s-au întors din drum. Au ridicat cetatea pe Venus, și diamantele au început să sclipească din nou. Numai că civilizația venusiană a fost distrusă prin trădare, sperjur și crimă. Venusienii n-au rezistat tentației. Au vrut să devină nemuritori și s-au bătut pe viață și pe moarte pentru diamantele de lumină veche. Și-au lepădat credința. Și-au lapidat preoții și și-au lăsat lăcașurile de cult în paragină. Pelerinii i-au amăgit în fel și chip și i-au împins să se războiască între ei.

— Și pelerinii?!

— Și-au schimbat planurile. Au coborât prin găurile de vierme și-au încercat să ridice cetatea pe Terraria.

— Copia imperfectă a Pământului?!

— Cum zici.

— Au reușit? am întrebat eu mort de curiozitate.

— Nu. Câmpul gravitațional al planetei era instabil. Așezările își schimbau neîncetat poziția geografică din cauza unor vârtejuri temporale foarte puternice. O grămadă de gunoaie aruncate de pe Pământ ajungeau pe plajele terrariene. Din amalgamul ăla puturos se nășteau tot felul de ființe imposibile care schimbau tot timpul indicele de entropie al planetei!

— Tunarule, mă ia de cap!

— Stai așa! Termin îndată! Pelerinii…

— Vin pe Pământ!

— Ăsta-i șpilu’, Bazar! Pe Pământ. Diamantele de lumină veche vor fi la nasu’ nostru!

— Și noi o să punem lăboiu’, pe ele, tunarule!

— Te-ai prins!

— Da, voi aveți încredere în Moreaugarin?!

— M-am gândit.

— Eu zic să mergem pe mâna lui și-apoi să-i facem de petrecanie până nu scurtează el de scăfârlie!

M-am dus cu el. Ce-aveam de pierdut? Au venit și Totora, circaru’, și Gargarelli, filozofu’, și Plotor, măcelaru’ de pe Venus, și Vlasko, trompetistu’ și Brulla, ăla care avea un papagal vorbitor.
Mare veselie. Ne-am strâns toată trupa. Apoi, în zori, am pornit-o spre Moreaugarin. În buza oceanului ne aștepta, într-un castel părăsit, la margine de Adamville. Ne cam ghiorțăiau mațele de foame când am ajuns. Mai, mai să-i spargem porțile lu’ Moreaugarin.

Ticălosu! S-a purtat frumos cu noi. Era blând ca un mielușel. Vorbă-dulce. În ochi, miere. Trucuri. Baliverne.

Ne-a ținut un discurs. Avea stuchit la limbă. Se cocoțase pe o mașinărie de-a lui nărăvașă. Aia scotea nori de pucioasă. Nu puteai ști ce-i. Scarebeu? Caracatiță mecanică? Demon de plastic, sticlă și oțel? O himeră?!

Mașinăria avea sfere roșii, scânteietoare. Tije argintii pline de țepi. Prisme multicolore să poți citi în ele trecutul, prezentul și viitorul. Un uriaș dinam Fulton. Tubulaturi gonflabile, șerpuitoare. Mingi de foc. Un piston de-o tonă. Un girofar nemțesc. Un berbece de oțel. Schele lucitoare, alunecoase. Păsărele amețitoare. Șerpi de celofan și holograme unduitoare. Îngrămădiri organice din care se nășteau tot felul de drăcovenii. O piramidă străvezie-străvezie din care țâșneau fulgere albastre. O rampă de lansare ruginită.

Un supercalculator Mettrycks. Și-o butelie Van der Wraff.

Moreaugarin se tot plimba țanțoș pe puntea de comandă, își scutura coama argintie, își legăna trompele liliachii, scotea vălătuci de fum și striga nebunul în draci:

— Bine ați venit, tigrii mei! Leii mei! Bravii mei luptători! Am auzit că v-ați acoperit de glorie la Trafalgar! Bravo, tigrilor! Ați luptat cu aceleași forțe obscure cu care mă războiesc și eu de-un sfert de veac! Vor să-mi smulgă Secretul Originar! Nu-i vom lăsa!

— Nu! Nu! Nu!

— Așa vă vreau, tigrilor! Vom face curățenie! Vom reorganiza întregul Univers! Balonările? Scuipatul? Vânturile! Vărsăturile! Le vom trece prin foc și pară! Vom salva spiritul, tigrilor!

— Uraaa!

— Vom elibera Cetatea Ideală și vom reîntrona spiritul pur între zidurile ei! Vom lustrui diamantele de lumină veche, pentru ca sclipirea lor să revigoreze spiritul!

Erau frumoase vorbele iui. De-a dreptul înălțătoare. Dar noi voiam să știm care ne era partea. În rest, vorbe bine meșteșugite, dar nu pentru noi.

I-am spus-o de la obraz lu’ Moreaugarin. S-a mâniat. Ne-a făcut cu ou și cu oțet. Ne-a strigat furios:

— Să nu mă dezamăgiți, tigrilor! Voi sunteți floarea războaielor siderale! Voi sunteți cavalerii mei!

Ei, cam mult spus, cavaleri. A, niște soldățoi hârșâiți prin lupte, da, eram. Ne țineam armele bine ascunse-n trup. Ai fi zis că suntem așa niște îngeri. Trecători obișnuiți. Iar noi? Fioroșii fioroșilor. Durii durilor. Înfricoșători de-a dreptul.

— Auzi, Moreaugarin, zici c-o s-o pornim în cruciadă, nu-i așa?! Da’ cu diamantele de lumină veche cum rămâne?! întrebă cu jumătate de gură Brulla, ăla care avea un papagal vorbitor.

— Aaaaa! Tigrule! Te scurmă nemurirea-n piept! O să fiți nemuritori.. O să facem harcea-parcea veacurile! V-o promit! Vom fi stăpânii Universului! Vom fi principiul lui unu care se multiplică, noi vom fi Mandhala, noi vom fi oul filosofal!

— Nu te-aprinde, Moreaugarin, a strigat Ibhib, tunaru’ din Longville, sărind de pe un picior pe celălalt. Noi vrem să ne știm partea. Sunetu’ galbenului, ăla ne e drag nouă!

— Vorba asta e! Ce câștig avem noi dacă-i căsăpim până la unu pe șmecherii de pelerini?! am întrebat eu, vrând să mă aflu-n treabă, să nu stau de-o parte.

— Oh! Cum de-a picurat Universu’ o scânteie de spirit într-un hârdău ca tine, Bazar! a răcnit Moreaugarin, luându-mă binișor peste picior. Uită-te la tine! Sărmane! Ești plin de puroi pe dinăuntru! Plin de bube! O să te cauterizăm! O să te ard cu fieru’ înroșit, soldățoiule! Vrei galbeni? O să-ți dau galbeni! Vrei femei? O să ai din plin! Arme periculoase? O să ai cele mai periculoase arme din Univers! Dar gloria, Bazar?! Gloria? Noi vom elibera Cetatea Ideală! Și ne vom acoperi de glorie! O să-i deschidem porțile și ne vom acoperi de glorie! În genunchi, tigrilor!

Am căzut cu toții-n praf, rușinați. Moreaugarin apăsă o pedală de-a lui și-azvârli prin văzduh o rază verde, verde. Sfârâia văzduhul, se preschimba în curcubeie.

Uite-așa ne-a îmbrobodit Moreaugarin!

Eram în puterea lui. N-aveam scăpare. Ar fi putut să ne gâtuie. Ar fi putut să ne crape țestovanu’. Să ne soarbă fluidul vital. Să ne preschimbe spiritu’. Gata, gata să ne sfărâme pieptu’, să ne pipăie inimioara, s-o facă să cânte apăsând-o ușor cu unghia.

Ar fi fost în stare, smintitul!

Iar noi? Eram ca vrăjiți. Căzuserăm în laț. Nu mai aveam scăpare în niciun fel.

Ne-am urcat pe puntea mașinăriei lui și-am pornit să cutreierăm Universu’ în lung și-n lat până am ajuns în apele oceanului Atlantic. În Cornu’ Africii am scufundat corăbiile unor pirați și-am hăcuit o haită de calmari care-și făceau mendrele pe-acolo de-o sută și ceva de ani. Ne-am aprovizionat la Gibraltar și ne-am făcut de cap cu niște arăboaice focoase și țâțoase. Am mințit lumea că ne-am duce să pescuim balene-de-sticlă în îndepărtatul Nord. Cine să ne creadă pe cuvânt?!

Americanii, rușii și patagonezii mirosiseră ei ceva. Chiar și genovezii se băgaseră pe fir. Și arienii ascunși bine de tot în jungla braziliană, și unii de prin Tibet. Și-au trimis agenți secreți pe urma noastră. Ăia aveau arme ascunse-n joben și mituiau toți boschetarii să-i ciugulească de vreun secret, ceva.

Ne-au luat urma o escadrilă de avioane-fantomă, un submarin nuclear și un aerostat plin ochi cu infanteriști. Ne-au țintit dintr-un satelit militar și-au pus o bacterie să ne înfulece pielicica și să ne lase fără de urechi.

Sărmanii!

Le-am râs în nas. Ne-am crăpat pieptu’ și-am scos artileria grea, iar Moreaugarin i-a măturat pe toți cu raza lui cea verde.

Ne-a aținut calea și-o caracatiță venită de pe Terraria în căutare de hrană și o hoardă de dansatori de saraban cărora li se urâse cu binele, i-am tras în țeapă și i-am prăjit nițel, iar caracatița am tăiat-o felii, felii, am azvârlit-o în canțarole și-am înfulecat-o pe înserate, stropind-o din belșug cu zeamă de praf de pușcă.

— Hei, se zărește ceva?! ne striga Moreaugarin de dimineață și până seara, nelăsându-ne să soilim deloc în gabie.

— Ape pustii!

— Vine anaforu’!

— Atenție la artimon!

— Cârma banda!

— Ține astea cu nădejde, Plotooor!

— Trage vela, soldățoiule!

— Molaaaa!

— Leagă sartu’!

— Aruncă sonda!

— Ține straiu’!

— Vino la tachet!

Uite-așa roboteam pe punte. O vreme am navigat fără cărbuni încercând să-i păstrăm pentru lupta cea mare. Coșurile străluceau în soare și-așteptau, nebunele, să se înroșească, puf, puf, puf.

— O barcăăă! a urlat într-o bună zi, ca scos din minți, Vlasko, trompetistu’.

Ne-am bulucit la parapetu’ oțelit. Am scrutat întinderile. Am strigat mașiniștilor să oprească vântu’ care țâșnea din tuburile de la prova, umflându-ne pânzele.

— Un semn ceresc, ne-a zis Moreaugarin baleind apele cu raza lui cea verde.

— Un călugăăăr! a răcnit Plotor, măcelaru’, izbucnind în plâns ca un copil.

Călugărul abia sufla. Avea o barbă aspră și-ncâlcită. Nu mâncase de zile întregi. Căra cu el în barcă o instalație bizară. Am cercetat-o fără glas.

Naufragiatu’ ne-a spus pe șoptite:

— Cutreier mările și oceanele de ani de zile, pătruns de-un tainic gând. Vreau să înregistrez vocea Domnului. L-am implorat adeseori să-mi spună un cuvânt măcar. Unul, doar. Am plăci cu mine și-un patefon. Nu-mi pierd speranța. Dacă-mi veți da ceva merinde, am să mă rog pentru cruciada voastră, fiilor!

Hait, mi-am zis, călugărașu’ a mirosit ce hram purtăm. Dar cum oare?! Viața în pustia de ape să-l fi învățat să citească-n sufletu’ ființelor?!

Ne-am luat cu vorba. L-am omenit. A mâncat cu poftă. Ne-a deslușit cum funcționa instalația lui. Așa și pe dincolo. O cam scălda. Cruciații mei, țuț! Chiar și Moreaugarin stătea gură-cască de parcă se prostise cumva. Călugărașu’ tot îi dădea ’nainte să ne pună un vals, un tango sau conga. Să ne mai descrețim frunțile întunecate de gânduri războinice. Dar de unde să fi știut călugărașu’ meu că noi aveam arme-n trup, înfipte adânc, departe de lumina ochiului.

— Suntem obosiți frânți, m-am băgat eu în vorbă, privindu-l drept în ochi pe călugăraș. S-o lăsăm pe mâine seară, prea cucernice! Ce-ai zice de-un pat moale, din alge și flori de mare?!

S-a învoit călugărașu’. I-au sticlit ochișorii. A murmurat ceva în barbă. Lasă-l, oricum n-aveam somn..

L-am simțit pe la miezu’ nopții. S-a strecurat tiptil pe punte, la lumina lunii. S-a dus la pupa. S-a tot moșmondit acolo. Eu eram numa’ ochi și urechi. L-am zărit scoțând patefonu’ și alegând dintre plăci una de argint. Nu era patefon, vezi bine! Nici instalație de înregistrat vocea Domnului! Am țâșnit ca o pisică din locul meu, dintre butoaiele cu ulei de măsline. Golănoii mei dormeau duși. Sforăitu’ lu’ Moreaugarin se auzea până dincolo de Cercul Polar.

— Preacucernice, nu te-a prins somnu-n gheare?!

— Ah, tu erai, băiete? a susurat călugărașu’ meu fâstâcit. Am ieșit pe punte. Mi s-a părut c-aud un glas. Poate că-i Domnul, mi-am zis. S-a îndurat de mine!

— E cântecu’ balenelor, preacucernice.

— Aha!

— Balenele-s, mai mult ca sigur.

— Tainică lucrare cântecul ăsta al lor, fiule!

— Așa o fi, precucernice, am mârâit eu pipăindu-mi pieptu’. Și-n ce mănăstire ziceai c-ai fost?! Poate pe Ascabia…

N-am apucat să-mi sfârșesc vorbe. Călugărașu’ a pus placa de argint în arma lui și-o muzică îngerească s-a revărsat peste ape. Am simțit cum mă podidește sângele pe nas și pe gură. M-am prăbușit lat pe punte. Cât pe-aci să mă rostogolesc în valuri. Sunetele se transformaseră în săgeți otrăvitoare. Îmi sângerau țurloaiele, fățălia și lăboiul meu cel păros.

M-am ridicat cu greu. Mi se umflase scăfârlia, gata, gata să-mi pleznească dracu’. M-am aruncat ’nainte. Mi-am crăpat pieptu’ și-am tras o salvă de plumbi ucigași.

— Trădareeee! a urlat Ibhib, tunaru’, năvălind pe punte numa’ în izmene.

— Pirațiiii! răcni Gargarelli, filozofu’, aruncând prin văzduh iatagane de foc.

— Dușmanuuu, băăă! urlă Plotor sfâșiind totul în jur cu ghearele lui de oțel.

Nici urmă de călugăraș. Moreaugarin m-a strâns în brațe. A pus la cale o ceremonie. Falcerii lui au cântat la trombon și tobe. Moreaugarin m-a decorat. Mi-a prins de piept o medalie făcută din foile unui roman polițist pe care-l știam pe de rost. M-a pupat pe obraji. M-a înălțat în rang. M-a făcut contraamiral.

Târziu, în noapte, trăgând din trabuc ca niște barosani, am stat la taclale. Golănoii sforăiau. Luna-și ridicase poalele-n cap. Sufla un vânticel cald.

Moreaugarin mi-a zis:

— Contraamirale, crezi în cruciada asta?!

— …?

— Nu simți deja diamantele de lumină veche arzându-ți măruntaiele?! Simți sclipirea Cetății Ideale? Sufletul tău nu tânjea după lumina veche, de început de Univers? Cum o să te simți când milioane de oameni vor năvăli prin porțile deschise, plângând de fericire că s-au regăsit?!

N-am zis nimic. Navigam prin ape tulburi. Poate că deja pelerinii, puși în gardă de călugăraș, ridicaseră pe ziduri cratere bolborositoare și asteroizi de foc, să ne stâlcească, să ne-arunce-n hăul sideral!

— Ce-o să faci cu diamantul tău? mă zgândări Moreaugarin aruncând vălătuci liliachii din trabucul său argintiu. O să-l înghiți ca să devii nemuritor? Nu ți se pare a fi deșertăciune? Ce-o să faci tu cu nemurirea? Prin câte războaie o să-ți mai freci pielicica?! Are vreun rost? Nu e mai amețitor să trăiești o singură dată? Să arzi ca o torță-ntr-o clipită?!

Parșivul!

Cum mai încerca să mă ducă cu zăhărelul. Cum îmi mai scormonea el prin suflețel. Simțeam eu unde bate. Vedeam eu care e lucrarea lui! Voia să-i dau diamantu’ meu. Hulpavnicul!

Mi-a râs în nas:

— Și de ce n-aș fi și eu nemuritor?!

— Vrei să te cuprindă plictisu’, Bazar?! Nemurirea e pentru spiritele alese! Ele au a deveni principiul lui unu care se multiplică! Ți-ar plăcea să nu fii soldățoi în carne și oase, ci un principiu care ordonează Universul în Marele Joc? Vrei să te cununi cu Absolutul în dauna cărnii?!

— Și-atunci?

— Vinde-l, Bazar! Îl cumpăr eu!

Auzi pramatia! Cum mă mai îmbrobodea! Nu-i stătea în gând lu’ Moreaugarin să elibereze Cetatea Vălurit Ideală pentru oameni, cum ne mai mințise, ticălosu’!

Am strivit trabucu’ sub bocanc și m-am dus să mă culc. M-am perpelit toată noaptea. N-am avut somn. Am visat bazaconii.

În zori ne-am potrivit orologiu’. Am făcut un salt în timp. Ne-am zăngănit armurile. Ne-am încolonat pe punte. Am îngenuncheat. Ne-am făcut semnul crucii. Ne-am pregătit de luptă.

Ibhib, tunaru’, m-a tras de-o parte. Mi-a arătat o pungă doldora de galbeni. Mi-a șoptit:

— Bazar, băiatule! Lasă dracu’ nemurirea! Ce-ți pasă. Uite, noi i-am vândut partea noastră lu’ Moreaugarin. Ce te mai codești? Uite cu ce de bănet m-am procopsit!

I-am tras una peste ceafă. L-am mușcat de urechile-i clăpăuge. Ce parșiv, tunaru’. Gata, gata să mă vândă de neînceput lu’ Moreaugarin.

— Om mai vedea, tunarule!

Cețuri grele s-au coborât pe punte. S-a revărsat un șuvoi de foc peste noi. Ne-au lovit stele rotitoare. Un șarpe de oțel a șfichiuit văzduhu’. Pelerinii-și tot schimbau forma. Ibhib i-a lovit cu tunul. Vlasko, trompetistu’, i-a măcelărit, transformându-și sunetele în bombarde.

Moreaugarin urla, prefăcutu’:

— Pentru Cetatea Ideală, înainteeee! Așa, tigrii mei! Să eliberăm zidurile de lumină vecheee!

Cum o mai scrântea! Cum mai mințea!

Văzduhu’ pârâi. Trozni. Gemu. Apele-nghețate-ncepură să fiarbă zgomotos. Se prăbuși o banchiză. Soarele se subție. Undeva, în înalt, spânzura o stea râncedă.

— Uraaaaa! țipă Ibhib, tunaru’, luându-o pe urmele lu’ Moreaugarin.

— Pe ei! ne îndemnă Plotor, măcelaru’, prostindu-se și el.

Într-un târziu se lăsă liniștea. Peste întinderile albite de zăpezi, pluti o vreme un fum purpuriu. Curgea sânge din cer. Fulgui vreme de câteva ceasuri. Ne-am strâns la poalele Cetății Ideale și ne-am curățat armurile. Niște păsăroi de pradă ciugulesc hoiturile pelerinilor. Moreaugarin se cocoță pe o bombardă încă fierbinte, vrând să ne țină un nou discurs. Era tot cu ochii după mine acum, că se sfârșise lupta și trebuia să-mi dea partea mea, un diamant de lumină veche. Golănoilor nici nu le păsa de tărășenia asta. Se puseseră pe băut zeamă din praf de pușcă și lălăiau cântecele porcoase. Moreaugarin strigă cu o voce gâtuită:

— Vă mulțumesc, tigrilor!. Cavalerii mei! Cetatea Vălurit Ideală va fi…

Văzând că nu-l ascultă nimeni, se lăsă păgubaș. Își scoase pumnalul și începu să râcâie zidurile, mângâind cu evlavie diamantele de lumină veche. M-am ținut după el.

S-a răstit la mine furios:

— Ce vrei?!

Ce să fi vrut? Partea mea, vezi bine. El nici n-a vrut s-audă, a-nceput să urle:

— Ani de zile am dorit nemurirea! Am căutat-o în iubirea unei femei! În van! Agatha nu era nemuritoare! Madam Brizard și-a bătut joc de mine! Ai auzit de ea, soldățoiule?!

— Nu, am zis eu, roșindu-mă un pic.

— Ce știi tu? Eu am adus Mandhala! Știi de ce?

— Nu, am recunoscut eu bâțâindu-mă.

— Ești un prefăcut, Bazar. Am cunoscut-o pe maică-ta. La fel era! Și toți cei din Adamville erau niște prefăcuți! Floarea spiritului?! Nicidecum! Niște ticăloși! Potlogari! Gargaragii! Leneși și corupți! Se-avântau după gloria deșartă! Înjurau guvernul, dar ajunși în scaun ministerial s-ar fi căpătuit pe ruptele!

— Îi judeci, Moreaugarin? Ai dreptu’ ăsta să judeci oamenii?!

— Prostule! N-ai să știi niciodată…

— Vrei să mai faci un experiment, ceva?! l-am întrebat pipăindu-mi pieptul.

S-a prins, ticălosu’. Dar a râs în hohote. Să-l ucid, mi-a zis. S-o fac repede, repede, mi-a zis.

— Hai, nu te codi! Tu ești începutul și sfârșitul!

— Taci! Hai, Bazar! Asta e menirea ta! Trage, soldățoiule!

— Încă o vorbă și te fac harcea-parcea, l-am amenințat în van, dându-mă un pas ’napoi.

— Curaj, Bazar! Fă-o!

Se juca cu mine. Voia să mă chirfosească cu raza lui cea verde. Voia să dea o lecție soldățoilor. Să nu-i mai poarte careva sâmbetele. Să-i conducă așa cum avea el chef.

Mi-a strigat:

— Poți s-o faci! Hai, mă așteaptă Absolutul! Eu sunt principiul lui unu care se multiplică!

Uite-așa striga Moreaugarin!

I se zbătea o pleoapă. Îi fierbea sângele în vine. Începu să scoată diamantele și să le strângă cu o mână tremurândă. M-am repezit și-am înfulecat unul. Moreaugarin a izbucnit în hohote de plâns. S-a repezit să mă strângă de gât. Am slobozit o salvă de s-au cutremurat întinderile. Moreaugarin a făcut un pas înapoi, ștergându-și sângele de pe buze. Am închis ochii și-am slobozit pumni de plumbi fierbinți.

Moreaugarin s-a prăbușit. S-a zvârcolit preț de câteva clipe, mustind de sânge. S-a rostogolit de pe punte, înroșind spuma valurilor. L-a luat o pală de vânt și l-a risipit printre ghețuri. S-a spart în mii de cioburi.

Cum coboram pe pasarelă, l-am zărit pe unul ieșind din nisip. A venit la mine și, vorbind în dodii, mi-a spus de parcă ne­-am fi cunoscut de când lumea:

— Moreaugarin, cerul e roșu, o să fie vânt.

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.