IOSIF

 Adrian Preda

IOSIF

Privesc frânghia şi trupul mic cade, bufneşte înfiorător, o strâng în braţe, rămânem culcaţi amândoi, plouă peste noi, plouă. Încet, foarte încet, răpăitul devine mai slab, zgomotul se îndepărtează, se îndepărtează, este departe acum, departe, departe… Caut, apare ca o sclipire… lumină… lumină… s-a născut undeva… ea vine spre mine sau eu spre ea?… Şi plonjez brusc acolo, acolo unde nu există nici spaţiu, nici timp, în curcubeul tubular. Uuummmaaa…

***

„Acestea sunt date obiective şi se referă la mişcarea de masă a clasei muncitoare din Rusia în următoarea perioadă, dovedind definitiv, prin experienţa muncitorilor conştienţi, justeţea liniei partidului nostru…”

Lumina de la ecranul video al Scânteii sclipeşte stins în aripile lui James. James se ambiţionează să-mi bage trompa în ureche, aşa că-l iau de pe umăr şi-i dau drumul să zboare. V. I. Lenin, Opere, vol. 20. Fâlfâie din tabla inox şi se aşează pe celălalt umăr, continuându-şi activitatea de cercetare. Lipesc ultimul afiş şi mă retrag doi paşi. „Tot înainte spre comunism!” rostesc cei trei tineri cu priviri hotărâte, îndreptate asimptotic undeva spre grămada de moloz din spatele meu.

Tovarăşii coborâţi din jeep-ul vopsit în culori de camuflaj se uită şi ei atenţi. Controalele deveniseră mai dese de când cu acel afiş pus de duşmanii de clasă, care înfăţişa o colhoznică secerând şi având deasupra scris: „Cu secera în căutarea ciocanului”. Până ca patrulele să-şi dea seama că este încă o lovitură a imperialismului care nu doarme, lozinca devenise celebră.

— Bravo, tovarăşe pionier! mă felicită unul dintre ei, mutându-și Kalaşnicovul pe celălalt umăr.

Îl știu, ţine un bordel la două străzi de vila mea.

Mă-ntorc şi-l salut voios cu mâna la tâmplă, în timp ce la spate am pumnul stâng strâns. Fără degetul mijlociu. Îmi adun apoi lucrurile și-l fluier pe James, care studiază cu interes un şobolan mort. Facem câţiva paşi şi atunci ţiuitul îmi străpunge creierul, urechile-mi fluieră, încep să urlu pentru că ştiu ce va urma, pentru că ţiuitul nu m-a înşelat niciodată.

— Vino aici! strig.

James e speriat, zig-zaghează nedumerit prin aer, îl apuc şi plonjăm amândoi într-o baltă verzuie, scursă din nişte tomberoane. Tovarăşii rămaşi în spatele meu se uită miraţi din maşină şi şoferul nu mai apucă să răsucească cheia în contact, pentru că brusc începe infernul. 14,5-urile tună rotund, făcând prăpăd, bucăţi mari de tencuială împroşcate, cei trei ţopăie sacadat şi sunt deja sită când o incendiară ridică maşina de sub puntea faţă, răsucind-o în aer și pulverizând-o.

„Îngerii întunericului” apar de jur-împrejurul incendiului, încet, pe motoarele de mare putere, adevărate uzine mergătoare, dotate cu câte două 12,7. Redutabile. Ca şi ei. Pielea le este jupuită pe spate în simbolul lor: cercul şi steaua-n cinci colţuri răsturnată. Sunt toţi tineri şi ştiu că nu mai au scăpare dacă pică în gheara patrulelor comuniste. Dar tocmai asta le place.

Râd în timp ce-mi rup afişele şi încearcă să stingă focul de pe cadavre cu lichidul la purtător, n-am niciun chef să mă vadă, îl scot de sub mine pe James, care începuse să dea semne de nervozitate, şi ne furişăm târâş până Ia primul gang, acolo mă ridic și fug nebunește până ies pe altă stradă, mai alerg până simt că nu mai pot și mă las gâfâind pe o bordură.

— Ai văzut? Ne-au rupt afişele!

James nu pare impresionat, dar îşi mişcă trompa, parcă întrebător. Râd. Da, am luat deja banii! Și oricum, nu cu noi aveau „îngerii” ce aveau… Hopa-sus, mergem acasă!

Ne ridicăm tocmai când, din magazinul aflat în spate, apare un vânzător cu un ciomag în mână. Magazin de dulciuri. Mă-ntorc spre el şi brusc își dă seama că tare ar dori să ofere nişte chestii delicioase pocitaniei chelboase, pitice şi cocoşate pe care o văd reflectată în vitrină. Ne aduce o pungă mare, îi mulțumesc şi plecăm, lăsându-l să se întrebe de ce dracu’ a făcut asta.

Acasă ajung târziu. Uma doarme ca un îngeraş şi, în timp ce o învelesc cu paltonul, mă întreabă ce culoare au chiloţeii lui James. Zâmbesc, îl bag pe James în cutia lui fără să-i scot chiloţeii pentru simplul motiv că nu are, pun lângă Uma punga şi, înainte să trag la loc cartonul peste noi, scot poza ta, mămico şi îţi mângâi din nou părul şi ochii şi-ţi zic: „Noapte bună, te iubesc!”.

***

România

Denumirea oficială: Confederaţia Comunistă România.

Situare: în SE-ul Europei, în cursul inferior al Dunării, între 43°37’07″ — 48°15’06″ lat. N şi 20°15’44″ — 29°41’24″ long E.

Limite: Ucraina (1770,8 km), Marea Neagră (245 km), Turcia (687,2 km), Serbia (449,9 km).

Suprafaţă: 237.500 km pătraţi

Populaţia: 16.142.000 loc (densitate 68 loc/km pătrat).

Limba oficială: româna.

Capitală: Bucureşti (828.500 loc, 604 km pătrați, capitala României din 1862, prima atestare documentară în 20.09.1459.

Diviziuni administrative: 45 de state […] Moneda: 1 leu — 100 bani.

Condiţii naturale: […]

Istoric: […] la 19.06.2012, provinciile din sudul Ucrainei, cu sprijinul României şi Moldovei, îşi proclamă independenţa. Intervenţia militară a Ucrainei declanşează reacţia diplomatică a României şi ruperea relaţiilor bilaterale, concomitent cu „Declaraţia de independenţă a tuturor statelor româneşti” adoptată de Parlament la 28.10.2012. Cu toate încercările de aplanare a conflictului din partea organismelor internaţionale, la 01.01.2013, Ucraina declară război României […] După o serie de succese iniţiale, armata română este silită să se retragă spre sud, frontul stabilizându-se în vara lui 2013 pe linia Carpaţilor, pe cursul Siretului şi pe limita nordică a Deltei Dunării. Timp de aproape doi ani, războiul continuă cu eforturi epuizante din partea ambelor state […] La 06.05.2015, Ucraina atacă nuclear sudul României, principalele ţinte fiind oraşele mari, acţiune urmată de spargerea frontului pe la Brăila şi ocuparea teritoriilor sudice şi vestice. Această decizie, de a ataca nuclear un stat vecin, generează un viu protest din partea celorlalte state. La 08.05.2015, Consiliul de Securitate adoptă Rezoluţia nr. 1227, cunoscută mai apoi sub denumirea de „embargoul de 6 zile” (vezi Ucraina) […] La 18.05.2015 se semnează Tratatul de pace de la Kiev, între Ucraina şi Confederaţia Comunistă România, în care guvernul nou instalat se obligă să plătească despăgubiri de război în valoare de 6 miliarde dolari — aur […]”

(Petit Larousse — „Statele Lumii”, pag. 614-618)

***

— Salut!

Eram la ultimul etaj al unui bloc părăsit şi mă uitam la luminile Bucureştiului în noapte, căldura oraşului flutura plăcut în sus, stelele pâlpâiau vesele, întunericul estompa imaginea dezolantă din timpul zilei, iar eu stăteam cu picioarele atârnate în gol şi doar priveam. Și era bine.

Glasul răsunase atât de clar, încât era să cad de pe margine. M-am încleştat bine de un rest de balustradă, în timp ce spaima îmi pulsa încă în degetele de la picioare, şi m-am uitat în jur. Nimeni.

— Aăă… salut! am mormăit nesigur.

— Îmi pare rău că te-am speriat. Ce faci acolo?

Vocea era plăcută, caldă, te ungea parcă pe interiorul cutiei craniene şi nu era voce. M-am uitat bine-n jur şi-am dat din umeri. Curioşii mor de obicei repede.

— Mă odihnesc şi mă uit la stele…

Râsul a sunat rotund, încântat, s-a rostogolit de la un timpan la celălalt, iar vocea a exclamat veselă:

— Ce frumos! Mă laşi și pe mine să mă uit la stele?

Nu erau stelele mele și oricum nu vedeam niciun inconvenient în asta.

— Bine, atunci dă-te mai încolo să-ncap şi eu.

A apărut brusc în stânga mea, un ceva mititel cu un păr blond, lung şi buclat. N-am făcut o şcoală de bune maniere, dar citisem cum se poartă un adevărat gentleman, aşa că mi-am dres glasul să mă prezint:

— Hm… hm… Domnişoară, îmi faceți o mare onoare și o imensă plăcere să priviţi stelele împreună cu mine! Acum permiteți-mi să mă prezint…

Am renunţat la plecăciunea de rigoare, pentru că riscam să cad de pe bloc.

— …al dumneavoastră, sclav umil pe vecie, losif!

Era adaptat de mine, dar citatul îmi ieşise aproape perfect. Am fluturat pălăria cu panaş prin aer şi m-am aplecat înspre ea să-i sărut mâna. Puţin cam dificil, pentru că avea palmele crescute direct din umeri.

— losif, losif! losssifff! a râs puţin. Are gust de sifon!

— De sssifffon! am corectat-o eu.

Părea să aibă rezerve interminabile de râs în ea, pocnea rapid din degete, probabil pentru că nu putea să bată din palme, era molipsitor râsul ăsta, gâlgâia şi te făcea să zâmbeşti larg.

— Pe tine cum te cheamă?

— Să ştii că-mi place numele tău! flutură ea şi avu un moment de ezitare. Ai ceva împotrivă să mă cheme şi pe mine tot Iosif?

— Nu, am dat din umeri, dar ăsta e nume de băiat.

— Oh! a exclamat dezamăgită.

— Cum te strigă părinții, colegii, prietenii tăi?

— Pe mine nu mă strigă nimeni, niciodată… Numai îngrijitoarele îmi spun din când în când: „’Riaeai a dreacu’ de legumă!” Ah, asta e! — și tropotitul a pornit iar vesel. Mă cheamă Leguma!

Am înţeles şi mi-au venit în minte imagini pe care le uitasem: Stai în… orfelinatul P.C.R-ului? Ăla de lângă sediu?

Un loc mare şi cu gratii la ferestre, cu duhoare şi igrasie, cu sârmă ghimpată pe gard.

— Nu ştiu, a dat ea simplu din umeri. E însă un loc plicticos, nu prea am cu cine să vorbesc, decât cu Dănuţ, dar el e un mâncău şi jumătate, toată ziua îşi face bomboane şi molfăie. Eu le vorbesc şi celorlalți, dar unii nu mă aud, iar cei care mă aud se sperie, aşa că am renunţat, da-mi place să vorbesc cu câinii, ei mă aud şi mă joc cu ei, alergăm împreună, la prânz cântăm: „Copilărie fericită/ Prin grija partidului iubit/ Turututu…”, cânt şi eu cu ei, ştii, am o floare a mea, l-am rugat pe Dănuţ să-mi dea nişte zahăr, cică zahărul face bine la flori, am încercat să vorbesc cu îngrijitoarele, dar sunt tari ca zidurile şi ei nu mă aud…

— Cine? am întrebat năucit de avalanşa de amănunte.

— Copiii, când cântăm. Știi, ei dau din fundul gâtului, ca tine, eu nu pot să fac aşa, dar cânt şi eu cu ei, nu mă aude nimeni, decât Dănuț. Nu ne uităm la stele?

Uitasem complet de bietele mele stele.

— Leguma. E un nume… frumos.

Eram al naibii de neconvingător, aşa că am adăugat repede:

— Dar cam lung. O să-ți zic Uma, bine?

— Uma? a urmat iarăşi râsul acela şi cascada de pocnituri. Uma, Uma, Uma… Să vezi ce-o să-i placă lui Grivei, o să dea din coadă, o să se bucure, Grivei nu e câine, e cal, am vrut să-i dau ovăz, dar Dănuţ mi-a dat doar zahăr, da-i place şi zahărul. Grivei ne aduce masa, lui Dănuţ n-o să-i placă Uma, ce dacă, lui Dănuţ nu-i plac decât bomboanele şi…

Stăteam pe marginea blocului. Uma îmi turuia rotund-rotund în cap, nimeni nu-mi vorbise atât până atunci, era bine să ai un prieten cu care să priveşti stelele, după un timp Uma a tăcut, m-a întrebat unde stau stelele, i-am spus că de obicei pe sus şi în noaptea Bucureştiului ne-am uitat la ele, şi eu şi Uma, ne-am uitat mult timp, deşi observasem de la început că fruntea ei se termina la baza nasului.

***

Situaţia în România (perioada 01.01.2016 — 01.01.2017) (…):

— natalitate 20,4 ‰

— mortalitate 102,8 ‰

— mortalitate infantila 15,6‰

— malformaţii congenitale nou-născuți 76,3‰ […]”

(Raport OMS — pag. 362… 364)

***

— Bleah!

Am ridicat ochii spre ea şi am dat din umeri.

— Tu mi-ai spus să-ți citesc… Mă rugase să-i citesc cu voce tare, n-aveam acum la mine decât o carte, era şi aia veche şi puțin arsă, o găsisem pe drum, aş fi putut să jur că n-o să-i placă. Uma era obosită, fusese plecată nu ştiu unde, „să vorbesc cu nişte copii”, zicea „copii” indiferent dacă era vorba de membrii unui azil de bătrâni sau de vrăbii, însă eu eram curios să văd ce este mai departe, aşa că am continuat:

— Rabotarea reprezintă procedeul de prelucrare prin aşchiere rezultat din combinarea unei mişcări principale, rectilinie alternativă…

— Bleah! m-a întrerupt ea din nou.

Am privit-o şi am zâmbit. Era ultrasimpatică, devenisem prieteni buni, nu trecea o zi fără ca Uma să apară lângă mine, acum stătea sub unul dintre afişele imense care împânziseră oraşul. „150 de ani de la naşterea Tătucului” urlau literele roşii şi mustața gruzină îmbrăcată în uniformă îmi zâmbea de acolo bonom.

— E pur şi simplu dezgustător! Spune mai bine „jupuire”, să fie mai sugestiv. Aşchiere! a pufnit. S-a ridicat lin şi a plutit spre o caroserie abandonată într-o rână, înecată în praf şi rugină.

— Ai simțit vreodată o bucată de metal prelucrat? Ştii ce face? Plânge! A fost tăiată, îndoită, arsă, lovită, numai ca să stea într-o poziţie stupidă!

A atins caroseria și s-a retras brusc de parcă frigea.

— Frige! a întărit ea.

— Trebuie să servească unui anumit scop… Asta-i tehnologia… Vorbisem încet, mă simțeam puţin vinovat, de parcă eu aş fi conceput caroseria aia care stătea în poziţia ei stupidă, zăcând într-o parte, ca o femeie de serviciu de care nimeni nu mai are nevoie. Ăsta e scopul ei, e făcută să ajute pe om…

— Să-l ajute pe om… Omul trebuie să se ajute singur! mi-a tăiat-o scurt Uma. Toate monstruozitățile pe care le-a creat, chinuind totul în jur, nu sunt decât propriile cârje. Doar experimente, doar cazuri particulare, dar sunt cârjele lui, nu? Le pupă, le lustruieşte, este mândru de ele, se gândeşte cum să le facă mai elegante, mai comode, cum să aibă erori cât mai mici, cum să fie mai ieftine şi tot aşa… Când ar fi mult mai simplu să le arunce şi să meargă pe propriile picioare.

— Da, dar până acum aşa s-a făcut… Gândeşte-te la un invalid! Nu-i poţi cere unui invalid să-şi arunce pur şi simplu cârjele. Poate că nu mai are puterea să-şi folosească picioarele şi atunci, pentru ca să se deplaseze totuşi, sunt bune şi cârjele.

Începuse să se însereze sângeriu, semiîntunericul se amesteca cu lumina roșie venită de la imensa stea de deasupra Intercontinentalului, iar fața Umei se ascuţise, căpătase contururi mai tăioase.

— Problema nu este că nu-şi mai poate folosi picioarele, problema este că nici măcar nu ştie că ar putea exista picioare. Cum dă de o situaţie nouă, cum se încleştează de iubitele lui cârje… S-ar putea întâmpla însă ca, încleştându-ne de cârje, să nu mai rezolvăm nimic, să apară altceva, altceva cu totul special, care să ne depăşească nu numai puterea de rezolvare, ci şi puterea de înţelegere. Până acum, ce-am făcut? Vrem să zburăm? Facem maşini! Vrem să mergem repede? Facem maşini! Vrem să obţinem energie? Facem maşini! Vrem să facem maşini? Păi întâi să facem maşinile constructoare de maşini!… Copiii se nasc cu cârje cu tot şi, dacă unul la mie îşi dă seama că se pot folosi picioarele, atunci este catalogat ca anormal, se pune eticheta: „parapsihologie” şi brusc asta nu mai interesează pe nimeni!

Uma se ambalase, începuse să plutească încet-încet în sus, ca un balon roz, semăna exact cu un balon, neapărat roz, de ce roz nu ştiam şi mă gândeam că, dacă o muşc de nas, o să scârțâie.

— Creierul, asta e cea mai minunată maşină şi nu are nevoie de proptele! Trebuie să-l lăsăm să funcţioneze liber. Liber! Am vrea să vizităm galaxii, dar costă, iar viteza luminii este de doar 300.000 de kilometri pe secundă, of, of! ne-ar lua o viaţă, nu mai bine să ne holbăm la cer? Doar ne-am târât cu cârjele până pe Lună, nu? Ce-ar mai putea fi diferit în alte părţi? Şi oricum, dacă apare ceva nou, vedem noi ce facem. Am vrea să vedem adâncul Pământului, dar cele mai adânci foraje de-abia au zgâriat scoarţa, of, of! de-am putea să facem unelte mai bunel Am vrea să pătrundem în interiorul atomului, dar ne trebuie ciclotroane mai mari, of, of! de-am putea să construim unul cât tot Pământul… Toate astea nu sunt decât cârjele din creier şi nimeni nu pricepe că ele ne pot ajuta să urcăm un munte, dar nu vor fi niciodată în stare să ne ajute să zburăm…

— Şi-atunci?

— Și-atunci?! balonul roz aproape sări în sus. Nu trebuie decât să înţelegem! Atâta tot, să înţelegem! Totul este în noi şi în ceea ce ne înconjoară. Există ceva, o putere, o forţă, este peste tot, însă zace latentă. Este suficient ca noi să ne dorim ceva şi ea ne va răspunde. Vrem energie? Energia va ţâşni efectiv acolo unde vom avea nevoie de ea, fără a fi nevoie de combustibil. Vrem imposibilul? Nu există decât cuvântul „imposibil”, restul e limitare. Perpetuum mobile? Nu se poate! Principiul I şi al ll-lea! Nu încercaţi degeaba, că nu se poate! Trebuie să înţelegem că astea nu sunt decât particularizări şi nimic mai mult. Nu se poate, dar în anumite condiții. Trebuie să ştii să vrei un perpetuum mobile, să-ţi dai seama că această putere există, să o înţelegi. „Neînţeleasă pentru că este inactivă, dar inactivă pentru că este neînţeleasă”. Uma tăcu o clipă. Vrem să ne mişcăm mai repede? Vrem să zburăm?

Dispăru pentru o fracţiune de secundă de lângă mine şi reapăru cu o floare mititică.

— Gândul nu are viteză.

Am luat floarea, mirosea vag, mirosea a viaţă, a fragilitate, a Uma. Nu ştiu de unde o luase, fusese o iarnă blândă, dar oricum era prea frig pentru floarea aceea.

— Ce vrei tu înseamnă însă schimbare… înseamnă să schimbăm cursul istoriei, să ne întoarcem pe drumul pe care am venit, să ajungem acolo, la intersecţie, acolo unde poate am luat-o greşit şi să apucăm pe un alt drum, care drum poate fi şi el greşit… şi tot aşa, o infinitate de încercări. Nu-i cam mult? am întrebat-o, mă jucam cu floarea ei, care mirosea a tristeţe când mi-a răspuns:

— Da, înseamnă schimbare… O schimbare de fond, ceea ce este cel mai greu. Înseamnă să schimbi mentalităţi, structuri, oameni. Nu trebuie să ne întoarcem pe drumul pe care am venit, trebuie să dărâmăm zidurile care ne separă de celelalte drumuri. Avem acum, faţă de intersecţie, faţă de începuturi, avantajul că am crescut pe drum. Tehnologia creată este şi ea bună, dar trebuie să ne ajute să percepem zidurile, să le spargem, nu să ne fie ochelari de cal.

— Deci cârjele invalidului să fie folosite la dărâmat ziduri?

Uma a aprobat tăcută.

— Dar dacă invalidul nu vrea asta, dacă ştie că zidurile sunt tari şi se gândeşte că nu merită efortul? De ce să nu meargă pe drumul lui?

— Pentru că s-ar putea ca undeva să fie o fundătură, iar acolo cârjele nu-i vor mai fi de niciun folos. Cu cât înaintează, cu atât zidurile devin mai groase. Va trebui să se întoarcă şi asta îi va cere un efort epuizant, pentru că drumul va fi atunci foarte lung. Și s-ar putea ca efortul să-l doboare pe drumul de întoarcere…

— Știi, există un proverb: „Degeaba înveți un cal bătrân să meargă în buiestru”, sau cam aşa ceva. „Poate” nu este un cuvânt care să-l facă pe invalidul nostru să-şi dărâme zidurile, „poate” e ceva atât de îndepărtat, încât nimeni nu-l bagă în seamă. Iar posibilitatea fundăturii este atât de improbabilă şi de abstractă, încât nimeni nu dă doi bani pe ea. Asta este!

— E o posibilitate, nu o ameninţare. Dar orice posibilitate are şi un grad de îndeplinire… Da, ai dreptate! a dat Uma din cap, invalidul nostru este un „cal bătrân”. Trebuie ca mânjii să înveţe să meargă „în buiestru” şi nu e vorba de vârsta biologică, e vorba de oamenii care au acel „ceva” care să le permită să-şi dea seama că mai există şi alte drumuri. Trebuie să ne strângem cu toţii, nu fizic, ci altfel, să zicem spiritual, să schimbăm informaţii, să învăţăm să fim prieteni între noi, să vedem cum putem schimba totul. Să facem o şcoală, o şcoală pentru toţi!

— O şcoală??? am exclamat eu, cuvântul îmi provoca automat o senzaţie de vomă.

— Da. O şcoală! O şcoală adevărată, în care oricine să vină cu plăcere, o şcoală cu profesori adevăraţi, o şcoală care să facă mult mai mult decât să pompeze cunoştinţe. Să formeze Oameni.

A tăcut puţin, se lăsase noaptea, se lăsase şi frigul, în aer era un zgomot difuz, de maşini grăbite, de brazi, de globuri, de Crăciun, de fulgi inexistenţi de zăpadă.

— Vezi tu, noi am avut norocul să ne naştem aşa, a adăugat Uma, eu mă jucam cu floarea, mi-a căzut din mână, m-am concentrat, am ridicat-o şi am rânjit sarcastic.

— Întotdeauna când mă uit într-o oglindă îmi dau seama ce noroc am avut!

— E vorba de ceea ce fiecare ascunde sub haină… mi-a părut puţin rău, gafasem ca tâmpitul, dar Uma era indiferentă, repet, am avut norocul să ne naştem altfel, cu picioare. De la noi trebuie să pornească schimbarea şi nu de la noi doi, ci de la cei asemenea nouă. Dacă vom învăţa unii de la alţii, poate la sfârşit generaţia noastră va fi diferită, poate îi vom convinge şi pe ceilalţi că stelele nu sunt doar nişte licăriri pe cer, că pământul nu e doar ceva pe care mergem, că unele lucruri sunt mult mai deosebite decât par la prima vedere. Dar pentru asta avem nevoie unii de alții, avem nevoie să fim împreună cu cei asemenea nouă…

— Cred că te-ai entuziasmat prea repede. N-a zis nimic, asculta doar. Bine, fie! Ne strângem împreună, perfect! Dar ca o ceată de copii să schimbe sistemul, să modifice toată structura, fie chiar şi paşnic, învăţându-i pe alţii, să introducă ceva nou în mamutul ăsta care geme de bătrâneţe, scuză-mă, dar asta e o nebunie! Stelele nu sunt stele, pământul nu e pământ… Păi ia un om de pe stradă şi spune-i, de exemplu, că… m-am încurcat un pic, apoi am văzut iar caroseria… că fierul nu e fier! şi vor fi două posibilităţi: sau asta nu-l va interesa absolut deloc, pentru el fiind tot aia dacă fierul e fier sau e cupru, sau va avea părerea foarte clar fixată și te va lua drept nebun. Pentru el, fierul este fier şi basta! CUM poţi să demonstrezi că n-are dreptate?

Uma a dispărut brusc, am crezut că s-a supărat, dar a apărut repede, adusese nişte tablă inox, o bucată de fier-beton şi nişte şpan, n-am zis nimic, am privit-o doar, s-a ghemuit, a mângâiat metalul, l-a înmuiat, metalul curgea, se ondula, se mula pe mâinile ei, eu priveam fascinat, nu puteam să-mi dezlipesc privirile de acolo, era ceva hipnotic. Uma a terminat, a plutit spre mine şi m-a sărutat pe obraz:

— La mulţi ani!

Ah, da, 21 decembrie! Ziua mea. Mi-am privit darul, dădea mirat din trompă, îl cred că era mirat, vedea pentru prima oară oraşul, era rece, dar mișca uşor încercând să zboare, mă uitam când la el, când la Uma. Uma îmi zâmbea şi atunci am zâmbit şi eu, era un dar minunat.

Uma a vrut să-i pună numele tot losif, dar i-am spus că losif Vissarionovici şi cu mine suntem suficienţi. Aşa ca l-am botezat James.

***

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti, într-o ţară departe, tare departe de aici, peste şapte mări şi şapte ţări, demult, pe când puricele dansa împreună cu elefantul, pe când mieii se jucau cu lupii, pe când oile fugăreau leii de era vai de pielea lor, trăiau în acea ţară o regină şi un rege.

Aveau tot ce-şi doreau, trăiau în castele minunate, dormeau pe perne de puf şi mâncau cele mai alese mâncăruri, dar cu toate astea erau nefericiţi pentru că nu puteau avea copii. Regele dăduse șfară-n ţară şi cei mai mari vraci şi doftori veniră la palat, dar nu făcură decât să-şi clatine îndelung bărbile şi plecară cum au venit.

Într-o noapte, la poarta castelului au răsunat puternic nişte bătăi. Când gărzile au deschis, o cerşetoare hidoasă a cerut să fie dusă la rege. Regele a primit-o în marea sală a palatului şi acolo cerşetoarea i-a propus un schimb: regina avea să rămână însărcinată, dacă toate cărţile cu poveşti aveau să fie arse, dacă ar fi fost interzis râsul pe tot cuprinsul regatului şi dacă nimeni, niciodată, nu avea să mai viseze. „Dar cum să fac asta?” a întrebat nedumerit regele. „Mă ocup eu…” a rânjit cerşetoarea. „Maiestatea voastră trebuie numai să fie de acord…”

Regele îşi dorea mai mult decât orice pe lume un moştenitor, aşa că i-a spus: „Dacă regina rămâne grea, ai cuvântul meu că cererile îţi vor fi îndeplinite…” Un râs demonic a răsunat atunci în tot castelul şi toate făcliile s-au stins. Când oştenii le-au aprins la loc, cerşetoarea dispăruse şi nimeni n-a băgat de seamă şarpele care se strecura afară din sala tronului.

La puţin timp după aceea, nori grei au apărut deasupra regatului. Încetul cu încetul, totul a devenit cenuşiu, fără rost, ţara s-a umplut de plânsete şi coşmaruri, oamenii au început să fie încruntaţi, copiii nu mai aveau sclipiri în ochi, ci erau galbeni şi traşi la faţă, cântecele vesele dispăruseră, iar iubirea nu mai avea ca ţel decât banii.

Cerşetoarea îşi freca mulţumită mâinile acoperite cu piele de broască. Ea nu era o femeie obişnuită, ci era însăşi Zâna de Silă şi acum nimeni nu i se mai putea opune. Zânele bune erau silite să fugă, pentru că ele nu pot trăi decât acolo unde este bucurie…

Înainte de a fugi totuşi, o zână a ascuns cea mai preţioasă comoară a sa, Oglinda Vede-Tot, sub o piatră şi a rostit: „Cel ce va găsi această oglindă şi va înţelege de ce a fost lăsată acolo, acela va şti ce să facă pentru a o învinge pe Zâna de Silă.” Și zânele bune au plecat, lăsând în urmă tristețe şi uscăciune.

La palat, regina a rămas într-adevăr însărcinată, dar atunci când regele a aflat vestea, n-a mai ştiut să se bucure. A rămas înnegurat şi tăcut, aşa cum devenise de la întâlnirea din acea noapte. Și avea un motiv serios regele să fie încruntat. Peste toate nenorocirile, sosise şi cea mai cumplită dintre ele: războiul. La hotarele ţării se adunaseră barbarii din nord, mulţi câtă frunză şi iarbă, îmbărbătaţi de Zâna de Silă, ai cărei supuşi credincioşi se aflau.

Zile şi nopţi fără sfârşit a durat lupta. Mica oaste a regelui a rezistat vitejeşte, dar, atunci când soarta bătăliei părea indecisă, Zâna a fost nevoită să-şi folosească vrăjile. Din măruntaiele pământului au ieşit ciuperci aducătoare de moarte, pe care oricine le privea era blestemat pe vecie. Oastea regelui a fost înfrântă, iar el ucis în luptă. Vaiet şi întuneric au cuprins atunci ţara, căci orice speranţă dispăruse.

Regina cosea tristă într-un balcon al palatului, atunci când o ciupercă vrăjită a ţâşnit spre cer. Privind-o, a simţit gheara blestemului cum îi cuprinde trupul şi a ştiut că micul prinţ va fi şi el vrăjit. Pentru a-i proteja măcar inima, şi-a ferecat chipul într-un talisman, l-a binecuvântat cu puterea iubirii de mamă şi a adus mica viaţă pe lume cu sacrificiul propriei vieți. Plânset de copil s-a înălţat deasupra țării cotropite de barbari…

Anii treceau, iar prinţul, care primise numele de losif, după un zeu al barbarilor, creştea într-o lună cât alţii în trei. Era necăjit, pentru că oamenii din jur erau răi şi reci ca pietrele. Inima îi fusese apărată de vraja Zânei de Silă, aşa că întreba mereu: „Nu-i aşa că sunt frumoase stelele?”. „Care stele?”, întrebau şi oamenii, apoi îl băteau. „Nu-i aşa că-i frumos cerul?” întreba el. „Care cer?” întrebau şi oamenii, apoi îl băteau. „De ce mă loviţi?” întreba el. „Pentru că eşti altfel decât noi!” răspundeau oamenii şi-l băteau din nou. Dar talismanul îl proteja, iar el continua să privească stelele şi cerul.

Într-o bună zi, prințul Iosif a găsit în mijlocul unui drum oglinda lăsată de zâna cea bună. Mulţi încercaseră să se privească în ea, dar oglinda fermecată i-a arătat aşa cum erau cu adevărat, iar ei n-au putut să se uite. Prințul a ridicat-o din praf şi a văzut acolo o ţară minunată, cu oameni veseli, o ţară în care toată lumea se simțea fericită, în care nu era nici tristețe, nici răutate, nici durere.

„Locul ăsta există undeva…”s-a auzit atunci o voce.

Prințul s-a întors şi a întrebat nerăbdător: „Unde? Vreau şi eu să ajung acolo!”

„Asta depinde doar de tine” a răspuns floarea.

El s-a aplecat şi a mângâiat-o. „Ce frumoasă eşti!”

„Sunt o floare” a zis floarea. „Odată eram milioane şi lumea asta părea mai luminoasă. Acum nu mai sunt decât eu”.

„Poți să-mi spui cum ajung acolo?”

„Eu nu ştiu, dar poate regina noastră, domniţa Uma, ştie. ”

„Şi unde o găsesc pe regina voastră?” a întrebat prințul.

„Lasă-te condus de inimă…”. Şi floarea a dispărut. El a înţeles atunci că fusese zâna cea bună, a mai privit o dată în oglindă şi a pornit la drum.

Şi prințul nostru a umblat mult, mult de tot, vreme îndelungată, până când, în sfârșit, s-a întâlnit cu regina florilor. Domniţa Uma plângea, toate florile ei muriseră şi pe el l-a apucat mila. A rugat-o să nu mai plângă, pentru că în țara unde trebuiau să ajungă erau multe flori.

„Nu vrei să vii cu mine?” a întrebat-o. „Uite, e o ţară minunată…”. Domniţa Uma şi-a şters lacrimile. „Este chiar lumea noastră. Aşa arăta înainte ca Zâna de Silă să-şi arunce vrăjile”.

Prințul s-a simţit puţin încurcat, apoi a zis:

„Atunci trebuie să o căutăm pe zână și să rupem vraja. Când oamenii vor fi din nou veseli şi buni la suflet, atunci vor apărea şi florile”.

„Eu ştiu unde stă zâna” a spus domniţa florilor. „În Peştera Nimicului. Dar este foarte periculos să mergi acolo, zâna transformă în stană de piatră pe oricine se apropie”.

„Da, însă atunci când ai lângă tine un prieten, vrăjile nu te pot cuprinde. Vii cu mine? ”

Şi au pornit-o împreună spre Peştera Nimicului. Cu cât înaintau, cu atât ţinutul devenea mai înfiorător. Sute de stane de piatră stăteau pe drum, erau vitejii care încercaseră s-o învingă pe zână. Un frig îngrozitor se lăsa încet. „E de la inima ei! ” s-a cutremurat domniţa, dar au mers mai departe strângându-şi mâinile, până au ajuns la o gaură uriaşă semănând cu o gură de balaur şi au coborât acolo.

Peştera era adâncă, iar ei au mers, au tot mers, până au ajuns la sălaşul Zânei de Silă.

„Ce căutaţi aici?” a sâsâit furioasă zâna cea rea când i-a văzut şi a încercat să-i împietrească pe amândoi, dar ei se ţineau de mână, iar vraja nu i-a prins.

„Am venit să ne spui cum să-i vindecăm pe oameni!” a zis curajos prinţul şi a scos talismanul mamei sale.

„Nu, înapoi, înapoi! ” s-a retras zâna îngrozită.

„Spune-ne” a zis şi domniţa Uma. Zâna continua să se ferească din calea talismanului, dar ei înaintau fără frică.

„Îndurare!” a gemut ea. „Vă spun, dar ascundeţi lucrul acela… ”

Prinţul s-a oprit: „Spune!”

„Trebuie să luaţi praf de stele…” a bolborosit zâna. „Şi împrăştiaţi în aer…”

„Unde găsim praf de stele?” au întrebat ei. „Dincolo de timp… în Țara de Mâine… Nu mai pot… îndurare!”. Treptat contururile zânei se dizolvau. „Aaahhh!” a mai urlat ea, apoi a dispărut.

O bubuitură grozavă a răsunat atunci, iar ei s-au trezit la suprafaţă.

„Zâna de Silă nu mai este” a răsuflat uşurat prințul losif.

„Da, dar vraja rămâne” a zis domniţa. „Trebuie să-i scăpăm pe oameni şi de vrajă”. S-au privit în ochi. „Pentru asta trebuie să mergem în Ţara de Mâine”.

„Da, trebuie…” au zâmbit ei şi au pornit încet, mână în mână, într-acolo…

***

— Frumos… Uma a tăcut în timp ce eu povesteam, ceea ce era o performanţă pentru ea.

— Ți-a plăcut? întrebarea era inutilă, ştiam că i-a plăcut, dar întrebam doar aşa, din vanitatea autorului care vrea să fie lăudat.

— Da, da!

A venit spre mine şi m-a mângâiat.

— Mult de tot!

Eu mă jucam cu talismanul, cu poza mea dragă şi decolorată, parcă mi se dublase capacitatea toracică, mă simţeam aşa de bine…

— Totuşi, a zis ea, cred că Zâna de Silă ne-a păcălit. Locul pe care-l căutăm nu există încă, trebuie să-l construim singuri.

Am declamat solemn:

— Da, dar e un loc fermecat! Dacă trebuie să-l construieşti înseamnă că-l vrei. Dacă-l vrei, atunci există undeva. Iar dacă există, trebuie să-l cauţi!

Uma n-a zis nimic un timp.

— Și au ajuns până la urmă în Țara de Mâine?

— Asta povestea nu mai spune, dar eu cred că da…

Deasupra noastră, stelele aşteptau calme clipa în care aveau să fie făcute praf şi împrăştiate în aer.

***

Pe Academiei e lumină ca ziua, sar peste bălţi, reclamele colorează totul, şobolanii înnebuniţi de avalanşa policromă se încurcă printre picioarele trecătorilor, se fac târguri, tot ce vrea muşchii tăi, femei gonflabile, schiuri vechi, cocaină, electronice, carnete de partid, femei negonflabile, paşapoarte, haine, maşini obosite, conserve chinezeşti, dar fără arme, e lege, târgul de arme e separat, câteva străzi mai încolo, lângă Poliţie. Un țigan îmi zbiară-n ureche încercând să mă convingă: „Hai, barosane, hai mânca-ţi-aş, pomană curată, juma’ de giga-n hard, ieftin ca braga!”. După un timp renunţă şi-l aud în spate, chinuind alte urechi: „Hai barosane…”

Mă strecor prin aglomeraţie, miroase iute a sudoare umană, a negocieri, a înjurături, a degete rapide, fine. Evit câteva tarabe şi ajung într-o zonă mai liberă, mai este puţin până acasă, am sub braţ câteva cărți, le-am luat din anticariat pe nişte mâncare de la cantină. Uma o să se bucure, pe drum nişte tâmpiţi se luaseră de mine: „Uite ce poate să facă un prezervativ spart! Băi limbric, ai o ţigară?” sunt sătul până-n gât de glume deştepte la adresa mea, aşa că i-am făcut să se bată între ei. Tocmai a plouat, aerul e plăcut, curat şi răcoros, e o seară frumoasă.

Dau colţul şi văd Cobrele. Sunt trei; în timp ce Uma pendulează lin, unul dintre ei îi imprimă un balans uşor, iar ceilalţi doi îmi stropesc cu benzină vila. Se distrează şi ei…

Cobrele. Sunt renumiţi pentru caracteristica proprie a grupului, fiecare are grefată sub burtă o cobră, acolo unde oricine are grefată de la mama natură de obicei altceva. Sunt ultrapericuloşi. Cu o Cobră, oriunde te duci iei fără probleme bani buni, dar vânătorii de recompense nu se bagă, e prea riscant.

Într-un colț, James zace zdrobit, eu mă uit la Uma şi ceva parcă îmi explodează în stomac, smulg dintr-un gard o bară metalică, ce am în mine acum nu e furie, e ceva mai rece ca aerul lichid, îmi triplez forţa musculară, ranga e doar un beţişor de trestie şi frigul care clocoteşte înăuntru îmi țâşneşte pe gură. Urlu ca un animal, capul primului trosneşte, pepene crăpat în două, al treilea e sub controlul meu, îl văd în clipele acelea stând cu privirea aţintită în gol, iar cel de-al doilea nu mai apucă să facă nimic, pentru că scot bara dintr-un terci şi i-o încastrez în gură. Horcăie, probabil că nu i se pare estetic cum îi iese prin ceafă, îl las să-şi exprime puţin considerentele artistice şi cade greoi. Cobra rămasă privește în continuare tâmp în gol. Sub el şarpele se înfoaie, furia nu mi-a trecut câtuşi de puţin, sâsâie neliniştit, răceala inumană din mine e tot aceeaşi, aşa că ridic din nou ranga. Guiţă, zvârcolindu-se pe jos, n-o să mai aibă loc să-şi grefeze nici măcar o râmă, îl iau iar sub control, aşa că se scoală, ia bidonul cu ce mai e din benzină şi-şi dă calm foc.

Arunc bara şi vomit, sunt extenuat, după ce totul a trecut n-a rămas decât ceva imens şi dureros care mă împiedică să înghit, mă simt pustiit, nu sunt decât un animal care a ucis alte animale. Uma se leagănă mai departe în bătaia vântului, se leagănă impasibilă.

ÎI adun pe James de pe jos, îl mângâi mecanic, privirea mi-a rămas aţintită la frânghia care scârţâie, tocmai vorbisem cu o seară înainte, „atunci când oamenii nu înţeleg ceva, se sperie şi fac tot ce pot ca să scape” zicea Uma. „Fug sau distrug”. Sistemul se autoapărase, inconştient, ca orice fiinţă care încearcă să-şi conserve integritatea.

Cobrele nu fuseseră decât uneltele lui, nişte copii care se gândeau să schimbe ceva, covârşitoarea parte imobilă a meduzei sociale simţise poate că se pune cineva în contra curentului. Copiii se pot aduna mai mulţi, ajung oameni mari, trecerea pe un alt nivel s-ar fi făcut prea brusc şi complexa, minunata, neînlocuibila societate reacţionase prompt, meduza simţise, simţise cumva, iar eu stau acum şi o privesc pe Uma. Are o expresie puţin mirată, n-a înţeles nici în ultimul moment ce se întâmplă, totul fusese prea imediat, prea violent, mi-este teamă să tai frânghia de parcă pierderea poziţiei verticale ar ucide-o de tot, nodul din gât creşte, ameninţând să mă sufoce, şi atunci plânsul mă eliberează. Mi-e ruşine, băiat mare, dar nu mă pot opri, hohotesc căzut în genunchi, ploaia curge, curge. Uma plânge şi ea o dată cu mine, lacrimile i se scurg lin pe obraji, dar lichidul din ochii mei e un fenomen secundar, principalul este durerea ce mă crapă în două.

— Toţi… toţi… Mama. James, Uma… bolborosesc, nu mai văd nimic, nu mai văd molozul, cadavrele, oraşul, oraşul acesta care mi-a răpit totul, îl urăsc, bătrân decrepit… Nu se poate altfel?! Te aperi întotdeauna aşa de bine, întotdeauna învingi?! Întotdeauna îți aranjezi grădina, întotdeauna tai vârfurile?! Trebuie şi eu să intru în rând?! urlu cabrat spre cer.

Mâinile frământă inconştient noroiul de pe jos. Da, maiestate, da, zeule nebun, da, voi fi ca ceilalţi, promit, promit să nu mai fiu altfel. M-ai învins, acum singurul lucru pe care îl voi face, va fi să mă răzbun, să mă răzbun cumplit! Eşti fericit, zeule? Îţi place aşa? Să mă răzbun pe toţi!

Uma plânge mai departe, calmă, o văd prin perdeaua de apă, tu ce-ai face? Privesc greu în jur, locurile familiare, ploaie, nu ne uităm la stele? ploaie. James e plin de noroi, de apă, o să rugineşti, nu mai mişcă, nici Uma nu mai mişcă, ba da, o bate vântul, ploaia, poza s-a udat şi ea şi eu m-am udat, da?, flori, bomboane molfăite. James. Zâna de Silă, ploaie, ploaie, ploaie… Prinţul losif şi…

Mă ridic de parcă sunt de piatră, nu plânge, mi-e ruşine de ce-am spus, Uma, zău mi-e ruşine, nu, nu m-a învins, dar sunt atât de singur, mai am doar o poză udă şi două trupuri mititele, nu mai plânge, Uma, dar Uma plânge în continuare şi se leagănă. Uma se joacă…

— Nu, zeule, nu m-ai învins!

Mă îndrept împleticit, noroiul mă ţine, vrei să mă opreşti, nu? N-o să mă opreşti şi nici nu m-ai învins şi nici măcar nu voi mai fi singur. Pentru că mă duc după ea. O voi aduce înapoi…

— O voi aduce înapoi… repet în fața Umei.

Privesc frânghia şi trupul mic cade, bufneşte înfiorător, o strâng în braţe, rămânem culcaţi amândoi, plouă peste noi, plouă. Încet, foarte încet, răpăitul devine mai slab, zgomotul se îndepărtează, este departe acum, departe, departe… Caut, apare ca o sclipire… lumină… lumină… s-a născut undeva… ea vine spre mine sau eu spre ea?… şi plonjez brusc acolo, acolo unde nu există nici spaţiu, nici timp, în curcubeul tubular. Uuummmaaa…

***

Mă trezesc cu o durere de cap îngrozitoare, riscam să înnebunesc, îmi depăşisem limitele. Ei puteau să mă pedepsească, dar n-au făcut-o, mă doare capul, creierul, ochii, totul mă doare, dar nu mai are importanţă, strâng în continuare în braţe cadavrul cel mititel, sunt plin de noroi şi murdar, dar nu, nu mai are importanţă, pentru că aud o voce plăcută, caldă, care te unge parcă pe interiorul cutiei craniene, o voce dragă:

„Bună dimineaţa!”

Aş vrea s-o sărut, dar nu pot, mă ridic, iuhuu! am reuşit, am reuşit, aş vrea s-o îmbrăţişez, dar nu pot, privesc în jos, în noroi, mângâi trupul mic, o să-l îngrop mai târziu, dar nu mai are importanţă, aşa că spun simplu:

— Bună dimineaţa, Uma!

***

Amurgul pluteşte roşiatic în noi, stăm acolo unde ne-am întâlnit prima oară, suntem sus, peste turuitul sacadat, peste bufnetele surde ale exploziilor, jos e moarte şi zgomot, aici suntem doar noi şi liniştea şi soarele murind.

„Nu ochiul trebuie deschis, ci vederea

Strig:

Nu urechea trebuie ciulită

muzica lumii foloseşte urechile

cum cel care a bătut

zidul sau trunchiul copacului”.

Şi doar jos e moarte şi zgomot, aici e lumina sufletului lui Nichita în amurg, plutind în noi, atât de linişte…

„Şi acum?” întreabă Uma.

„Şi acum?” pare să mă privească întrebător şi James cel peticit.

Vom pleca împreună…

„Împreună… ”

„Împreună?” se miră peticele Iui James.

— Acolo, Uma. În Țara de Mâine.

„Da, da, da…” parcă dă James aprobator din cap, îşi scutură puţin aripile şi, ca orice fluture, începe să zboare.

 

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.