Eu, cel din oglindă

 Allex Trușcă

Eu, cel din oglindă

Un om care a trăit toată viața în decădere și ignoranță, purtat mereu ca o frunză în bătaia vântului, se va agăța de orice iluzie, își va face tot felul de scenarii nerealiste că va ieși din situația mizerabilă în care se află. Fără să facă niciun efort, dacă se poate. Pentru că alții sunt de vină.

Alții au avut șansele pe care eu le meritam. Alții au câștigat ceea ce eu îmi doream. Simțeam nevoia să fac ceva. Aveam nevoie de ajutor. M-am rugat la Dumnezeu când eram mic, am crezut în El. Toate rudele, mătușile și bunicile mai ales, îmi spuneau că Bărbosul o să mă ajute să devin om mare. Evident, nu a făcut-o. Avea alte preocupări, iar eu nu reprezentam o investiție viabilă.

Așa că, în prostia mea, m-am supărat pe El. Uitasem că se spune că Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și în traistă. Pesemne eu nu fusesem atent, sau îmi uitasem sacul pe undeva. Așa că începusem să spun în glumă că, dacă Cel-de-Sus e prea ocupat pentru mine, poate rivalul său biblic e mai disponibil. Și o repetam destul de des. Cine a spus că Diavolul nu există, ori a fost prost ca mine, ori a vrut să ne înșele. Sau poate ambele.

Nu m-am gândit niciodată că o să se termine așa. Mă vedeam un pensionar acru și ramolit, care se ia de tinerii care trec pe lângă el că nu au plătit întreținerea la timp, că nu îl lasă să stea jos în autobuz, că trântesc ușa de la lift. Măcar de-aș fi avut vreo boală sau un accident auto spectaculos… De aș fi procedat diferit în acea blestemată zi de 13 Decembrie 2016…

Marți, 13. Plecasem de acasă lipsit de orice chef de muncă, de viață, de tot. Am fost o persoană superstițioasă, ca mii de alți oameni ignoranți, care preferă să dea vina pe superstiții, tradiții, paradigme, pe orice altceva posibil, doar ca să nu-și asume ei.

Ajunsesem cu o întârziere de jumătate de oră, tocmai în nenorocita aia de zi în care nu știu ce mare manager venea la noi în companie. De ce dracu’ nu plecasem mai devreme de acasă? Tocmai eu fusesem desemnat să îi prezint un rahat de powerpoint și stăteam ca un prinț în taxi-ul pe care îl comandasem ca să ajung mai devreme. Intrasem în birou, să-mi dau sufletul pe scări. Furia și dezaprobarea din ochii colegilor îmi dădeau de înțeles că o zbârcisem rău de tot.

— Cristescule, ai venit? Ce bine că ne-ai onorat cu prezența în această minunată zi de marți. Uite, acum că ai sosit, a ieșit și soarele. Mișcă-te în birou, avem două vorbe de schimbat.

Mă mișcam ca teleghidat, singurele mele gânduri fiind în acel moment dacă trebuia să consider asta ca primul sau al doilea ceas rău al zilei. Că nu avea cum să fie unul prea bun, după privirile tuturor și după ce auzisem un „boule” spus printre dinții încleștați, în timp ce pășeam ca un condamnat pe culoarul morții. Nici diavolul nu mă putea salva, așa credeam atunci.

— Băi Cristescule, tu ești chiar atât de cretin încât să-i pui pe toți în asemenea situație în fața managerului? Nu puteai, boule, să întârzii dracului în altă zi? Unde ți-a fost capul, secătură?

— Am… am avut o dimineață proastă. Apoi traficul.

Îmi dădeam seama că orice justificare încercam mă făcea să mă scufund mai repede ca Titanicul. Cum mama dracului scap de arogantul ăsta? Turuia întruna, nici măcar nu mai auzeam ce spunea. Speram să dea vreo mașină peste el sau măcar un stop cardiac, ceva.

— Cristescule! Unde dracu’ te uiți, mă? Eu îmi bat gura de pomană și pe tine te doare în cot. Cred că trebuie să mă gândesc dacă tu mai trebuie să faci parte din departamentul ăsta. Sau din companie.

Cretinul naibii. Știe că sunt mult mai competent și mai muncitor decât el. De asta am fost pus să prezint eu. Se teme nemernicul că în curând lumea o să-și dea seama cât e de incompetent și de asta joacă teatrul ăsta ieftin. Știe că dacă vrea să rămână șef, trebuie să dea vină pe cineva. Pe mine, evident. Are motiv să mă curețe acum. Drace, scapă-mă din beleaua asta!

Nici nu știu cum a trecut restul zilei, am fost ca în transă. Apoi am ajuns acasă. Am deschis ușa, niciodată nu reușeam să fac asta fără efort. Un aer rece m-a lovit în față și abia atunci m-am trezit. M-am gândit că s-a oprit căldura în bloc, doar trebuiau să fie trei ceasuri rele în acea zi. Caloriferele erau fierbinți. Mi-am turnat un pahar de whisky, pe care uitasem să îl bag în frigider, iar gheață nu aveam. L-am dat peste cap așa și am ațipit uitându-mă la un film prost. Oare dacă nu mă trezeam la miezul nopții, ar mai fi fost acolo? Ar fi venit în altă zi? Puteam măcar să nu mă spăl pe dinți sau să nu mă uit în oglinda de la baie…

Stăteam sprijinit de chiuveta de la baie, cu apa rece deschisă, și mă uitam în oglindă. Doar eu și reflexia mea. Nu știam că îmi luceau ochii în așa hal. Nu credeam că arăt ca un drogat după doar un pahar de băutură. Și ce zâmbet grotesc, jur că m-aș fi speriat dacă m-aș fi întâlnit noaptea pe semi-întuneric. Mi-am trecut mâna prin păr. Atunci era să-mi plesnească inima. Eu, cel din oglindă adică, nu mă mișcasem. Doar mă priveam rânjind, cu privirea unui bogătaș care aruncă cinci lei unui boschetar.

— Ai nevoie de mine, nu-i așa?

Am rămas perplex, cu gura căscată. Nimic nu mă pregătise vreodată pentru momentul ăsta. Nici filmele de groază cu case bântuite, nici halucinațiile obținute amestecând votcă cu algocalmin în facultate, absolut nimic.

— Ce, Doamne ferește, mai e și asta?

— Haide Adriane, cum așa? Nu, în mod clar nu sunt El. Nu te-a ajutat niciodată, ai uitat? De asta mi-ai cerut mie ajutorul. Iată-mă aici! rânji imaginea mea din oglindă.

Stătea acolo, îmbrăcat în pantalonii mei de birou, cu cămașa murdară la gât și mototolită, din cauză că ațipisem, și mă privea sfidător.

— Ești… Ești Diavolul?

— Vezi, ce repede te-ai prins! Ești foarte deștept, te prinzi rapid. Dar nu ai noroc în viață. Alții profită de tine. Meriți mai mult, Adriane!

— De unde știi cum mă cheamă? Și de ce arăți așa?

— Nu-mi strica părerea despre tine. Eu sunt tu, cum să nu știu cum mă cheamă? Și cum ai vrea să arăt? Trup de om și cap de țap, cu păr pe picioare și copite de bou, cum mă pictau bărboșii prin Evul Mediu? Sau vreo tipă sexy, cu sânii gata să-i sară din decolteu când te vede, ca în serialele americane proaste? Greu de digerat ideea că diavolul se află în fiecare, nu? Freud îi zicea Ego, dacă nu mă înșel. Era un tip de treabă, deși prea diseca firul în patru.

— Cred că sunt beat și vorbesc cu mine însumi. Sigur mâine dimineață nu-mi voi aminti nimic. Poate nici nu m-am trezit, doar am un coșmar.

— Sigur, Adrian. Primul pas e negarea. Așa faceți voi atunci când ceva neașteptat vă apare în cale. Apoi, dacă îmi amintesc ce îmi povestea Sigmund, urmează reacții de furie sau frică. În următoarea etapă, începeți să vedeți oportunitățile și în cele din urmă noua situație este acceptată. Cred că aș fi un bun psiholog, dar nu-mi place să-mi facă altul programul. Nu-i așa?

— Visez. Nimic nu e real. Sunt prea stresat de la birou și în plus am băut.

Îmi repetam asta ca pe o mantră care speram să mă trezească și să văd că nimic nu era real. Imaginea mea din oglindă mă privea dezaprobator, dar parcă înțelegător și compătimitor.

Ochii lui căprui, pardon, ai mei, barba nerasă de o săptămână, cu țepi în toate direcțiile, și câteva puncte negre ieșind în evidență pe nasul cârn, nu îmi dădeau impresia vreunui mascul alfa sau vreun idol al femeilor. Nu eram nici una, nici alta, ce-i drept. Cămașa albă cu o grămadă de dungi paralele și perpendiculare, de parcă era o tablă de șah, împreună cu pantalonii negri spânzurați de o curea chinuită — uniforma corporatistă — mă făceau să par pe jumătate la fel de elegant și stilat ca un chelner din Centrul Vechi. Și chipul meu, și hainele mele țipau după ajutor. Încă nu știam ce să aleg.

— Vezi? Faza întâi: negarea. Hai să facem ca tine, ești într-un vis, nimic nu e real. Văd pe fața noastră că ai avut o zi proastă. Toți le avem, dar la tine sunt prea multe, nu-i așa? Muncești mult, nu ai timp de viață particulară. De când nu ai mai fost cu o femeie? Cred că ai făcut și păianjeni.

— Nu e treaba…

— Suntem doar între noi, între tu și… tu. Ai de gând să te minți, Adrian? Nu-i așa că vrei dreptate? Meriți mai mult, iar nenorocitul ăla profitor se îmbuibă din munca ta. E corect asta, Adrian? Tu să muncești, iar el să culeagă roadele? Tu faci ore suplimentare, iar el e cu prietenii la băut, sau chiar agață vreo pițipoancă și rupe patul cu ea. Zi-mi tu dacă e drept.

— Nu, nu e… Îl urăsc pe nemernic.

— Bine, dragule. E uman să urăști. E normal să vrei să faci dreptate. Meriți să fii tratat corect. Meriți să fii tu în locul lui. Dar nenorocitul, specia asta de lingău, nu o să vrea să plece. Poate ar trebui să moară.

Eu, cel din oglindă, spuneam lucruri pe care încercam să le ascund în adâncul minții mele. Le gândisem de multe ori, o luasem pe arătură în timpul ședinței, dar cum îmi dădeam seama pe ce pantă începeam să alunec, conștiința îmi dădea două palme zdravene peste ochi și mă trezea la realitate. Îl uram pentru că mă exploata, pentru că avea salariul mult mai mare ca mine pe nemeritate, pentru că își permitea să plece mai devreme de la serviciu, sau pentru că, datorită funcției trecute cu litere mari pe cartea de vizită, deschidea cu multă ușurință ușile partenerilor de afaceri și picioarele femeilor. Apoi ni se lăuda cu isprăvile lui. Nu mi-ar fi fost greu să recunosc că îi doream moartea.

— Foarte bine, Adrian, foarte bine. Cum ai vrea să moară? Nu-ți face griji, tu nu o să ai niciun amestec. Doar o mică favoare îți cer.

— Piei, Diavole. Sufletul meu nu e de vânzare.

Simțeam cum mi se zburlise părul pe mâini. Cred că trecusem prematur la faza a doua: frica. El bătea din degete amuzat în partea de chiuvetă de dincolo de suprafața impregnată cu clorură de argint.

— Ți-am spus că pierdeți prea mult timp uitându-vă la prostii de filme americane? Ce naiba să fac cu sufletul tău? Crezi că sunt Moș Crăciun să umblu cu sacul cu suflete după mine? Sau ai citit Goethe și te aștepți să scot un sul de hârtie de douăzeci de metri, să-l semnezi cu sânge, fără să citești condițiile? Wolfgang era băiat bun, multă imaginație, dar nu prea se pricepea la femei. La fel ca tine, de altfel.

— Și atunci ce vrei de la mine?

Îmi aminteam de zicala „Diavolul stă în detalii”. Nu mai știam cine sau în ce context a spus-o, dar oare trebuia luată ad litteram?

— Să îmi dai voie să mă simt ca acasă. Și cere-mi ajutorul când ai nevoie. Mă găsești mereu în oglinda asta. Cred că am un fetiș cu toaletele. Pot să te vizitez în fiecare zi de 13. Nu-mi spune că ești superstițios, dar e singura zi liberă în agendă. Uită-te și tu.

Extraordinar! Diavolul avea până și o agendă, foarte bine organizată. Atât de mulți clienți avea? Cel puțin nu trebuia să mă întreb de ce eu, dintre milioanele de năpăstuiți ai sorții. Dar dacă avea așa mare căutare, însemna că presta servicii de calitate, nu?

— Păi… simte-te ca acasă, ce să zic. Și acum ce facem?

— Așa îmi place de tine, Adrian! Îmi place casa ta. Cam nearanjată, de burlac convins. Nu zic, am văzut și altele mai bune, dar și mai proaste. Ia zi-mi, cum vrei să moară ticălosul? Și nu-mi zice că în somn, sau infarct, sau de vreun cancer, poți mai mult de atât.

Furia clocotea în mine, simțeam valuri de adrenalină și de energii necunoscute, pe care le atrăgeam din pământ, din aer, de peste tot. Nu mai eram singur, nu mai eram o biată victimă. Dăduse norocul peste mine. În sfârșit, aveam să primesc ce meritam. Nici măcar nu dădeam ceva la schimb, ci doar mă alesesem cu… un coleg de apartament din când în când. Îmi alergau prin cap zeci de moduri în care Stroescu murea.

— Nenorocitul și-a luat o Toyota nouă. Am trudit mult pentru proiectul acela, iar el a cules laurii. Călcat de mașină? E bine? Sau… în timp ce schimba un cauciuc alunecă, se prăbușește pe spate, iar un alt autovehicul îi zdrobește traheea și moare înecat în propriul sânge, uitându-se la ultima lui investiție?

Reflexia mea mă privea mândră, ca un antrenor ce-și urmărește cu privirea elevul câștigând un loc pe podium la nu știu ce competiție sportivă. În mod ciudat, atitudinea de aprobare a Diavolului îmi transmitea o liniște și o siguranță de sine pe care n-o mai avusesem niciodată până în acel moment.

Am adormit de parcă muncisem în mină o săptămână. A doua zi am ajuns la birou cu o oră înaintea pauzei de prânz. În sfârșit, mă simțeam odihnit și relaxat de parcă mi se luase o piatră de pe inimă. Altădată aș fi fost panicat ca dracu’ dacă aș fi ajuns la serviciu așa târziu. Însă nu a mai fost cazul. Tot departamentul era la spațiul de cafea, iar colegii comentau sfârșitul tragic al șefului. Unul dintre ei a spus chiar că era o moarte demnă de Final Destination. Am luat-o ca pe un compliment, mi-a plăcut filmul.

Și zilele treceau, iar mie începuse să-mi placă să merg la muncă. Îmi cumpărasem și cămăși noi, care mă costaseră cât hainele pe tot anul. Fusesem și la un stilist, iar acum părul meu nu mai era pleoștit și lins în fiecare noapte de o vacă invizibilă. Începusem să eman încredere și siguranță prin toți porii. Era ca atunci când tu ești pămpălăul clasei, iar la un moment dat se mută în aceeași școală prietenul tău, proaspăt eliberat de la școala de corecție. Am devenit un om nou. Iar acest om își dorea mult mai multe decât vechiul eu. Merita un salariu mai mare, o femeie scoasă din reviste. Iar eu, cel nou, așteptam următoarea întâlnire.

13 ianuarie 2017. Vineri 13, pentru cei superstițioși. Unii o așteptau, pentru că după ea urma weekendul, eu aveam speranțe mai mari. Am ajuns acasă, nici nu m-am mai descălțat și m-am dus în baie. Nu s-a întâmplat nimic, reflexia îmi răspundea fidel. Mi-am pus un pahar cu whisky și m-am tolănit în fotoliu. Fără să vreau, am ațipit.

Când am auzit un zgomot din baie, am sărit în picioare ca un soldat adormit în post la sunetul alamei. Era trecut de miezul nopții. El, adică eu cel din oglindă, era acolo. Ținea într-o mână o țigară pe jumătate fumată, iar în cealaltă un pahar cu băutură.

— Scuze pentru întârziere, Adriane! Am avut o întâlnire care s-a prelungit mai mult decât mă așteptam. Văd că o duci binișor. Pari schimbat. Atitudinea este totul. Dar cred că știai asta deja, nu e nevoie să ți-o spună Diavolul în persoană.

Asta îmi mai lipsea, să-mi țină Necuratul lecții de dezvoltare personală. Îmi venea să râd, dar cel din oglindă îmi ghicise gândurile și izbucnise deja în hohote. Aproape că simțeam mirosul de țigări. Credeam că mi se pare, mă lăsasem de un an și probabil simțurile mele o luaseră razna când văzusem țigara în mâna reflexiei mele. Apoi mi-am amintit că aveam un pachet într-un sertar al bibliotecii. Pentru cazuri de maximă necesitate. Și m-am năpustit spre locul știut, în timp ce eu, cel din oglindă se străduia să devină serios. La urma urmei, nu-ți poți trata clientul cu o atitudine lipsită de profesionalism, nu?

Sertarul era gol. Cum dracu’. Să fi uitat eu unde le-am pus? Sau…

— Hei, te-ai apucat de făcut curățenie acum, că e trecut de miezul nopții?

— Căutam ceva, dar nu mai găsesc, i-am răspuns holbându-mă la inelul cu piatră neagră de pe mâna cu care ținea paharul.

— Sper că nu pachetul ăla de țigări. L-am împrumutat eu. Serios, omule… ceva mai de calitate nu se putea? Chestia asta îți face plămânii mai negri decât toată cenușa din Iad.

— Cum ai…

— Ce pot face pentru tine, Adrian? Nu prea am timp de pierdut, sunt un om ocupat. Sau ceva de genul…

Știam ce vreau. Nu știam prețul. Și nici dacă puteam negocia.

— Poți să-mi dai postul lui Stroescu?

Reflexia din oglindă părea să fie încântată de alegerea mea. Ca un vânzător de aprozar la care clientul se întoarce pentru încă o tranzacție. Cam asta făcea pentru mine. O prestare de servicii contra unei plăți. Aveam s-o aflu în curând.

— Bună alegere. Un pas mic pentru omenire, un pas uriaș pentru noi. Sau nu mai știu cum spunea tipul ăla de l-am trimis pe Lună, că le tot inversa. Ești un om hotărât, Adriane. Îmi placi. Știm ce vrem de la viață. Salariu mult mai mare, ceva prime, o mașină de serviciu, muncă mai puțină că o să ai proștii din subordine. Se poate face. Dar costă. Prețul standard. Urăsc comercianții care măresc prețul după ce își fidelizează clienții. Le-am pregătit un loc special.

— Nu știu… poate ar fi bine să mă mai gândesc.

Începeam să am regrete. Vedeam în fața mea o balanță uriașă, care se chinuia să mențină echilibrul. Pe un taler un viitor fără griji, iar pe celălalt eu, care deveneam din ce în ce mai mic. În spatele suprafeței lucioase, ochii reflexiei mele mă priveau încruntați. În cele din urmă, iluzia unui viitor, așa cum consideram eu că meritam, învinse.

— Fie. Plătesc. Zi-mi prețul.

— Așa cum am zis, dragule, preț standard pentru absolut orice. Doar o viață amărâtă. Tu decizi a cui. Dar să fie din legăturile tale de rudenie. Să simțim amândoi că merită.

— Nu, nu pot. Nu am pe cine. Nu se poate negocia?

— Știi ceva? Dacă vrei caritate, nu sunt persoana potrivită. Bărbosul mai făcea din astea, dar s-a plictisit ca toți să-i ceară chestii. N-ai și tu vreo mătușă nesuferită, vreo babă afurisită? Nici nu e nevoie să-i pronunți numele, doar gândește-te la acea persoană. Mă ocup eu de formalități, nu te mai stresa. Tu doar bucură-te de ceea ce primești în schimb.

Cel din oglindă mă privea tot mai dezaprobator. Stinsese nervos țigara în palmă și se ridicase în picioare. Mă temeam să nu plece și să ratez ocazia. Era un negociator mai bun decât mine.

— Am… un unchi.

— Vezi, Adrian? Chiar așa de greu a fost? Eram sigur că vom găsi o soluție în care să fim amândoi mulțumiți.

Diavolul îmi zâmbea ușor ironic, îmbrăcat în costum negru, cămașă și cravată de aceeași culoare. Clar, tipul avea stil. Și îmi dădea și mie idei. Cumva știuse că voi face alegerea corectă. În subconștient o știusem și eu. Doar că deasupra se afla un înveliș de conștiință care se fisura mai rapid decât gaura din stratul de ozon. Meritam mai mult decât primisem în cei treizeci și doi de ani de viață, iar acum veneau toate grămadă spre mine. Venise vremea recoltei. Răbdarea și toleranța mea fuseseră răsplătite.

A doua și a treia zi la birou nu se întâmplă nimic. Așteptam să aud vești despre unchiul Simion de la mama. Oricum, era un boșorog aspru și zgârcit, abia dacă îl vedeam o dată pe an, cu căciula lui mare și stufoasă, cu mai multe găuri decât dinți în gură, și cu predicile lui despre cât de debusolați și fără Dumnezeu sunt cei tineri. Avusese dreptate, cel puțin în cazul meu.

Și-au venit ambele vești aproape în același timp. Șeful cel mare mă chemă în biroul său, chiar când mama îmi trimise un mesaj să o sun cum am o pauză. Am știut că plata fusese făcută și urma să primesc prestarea serviciului. Ascultam discursul șefului, abținându-mi cu greu râsul. Cică intuiția îi spunea că eu sunt omul potrivit pentru postul rămas vacant după decesul neașteptat al lui Stroescu. Chiar în timp ce dormea, avusese revelația asta. Așa zicea el. El o numea intuiție, eu știam mai bine. Am semnat actul adițional, cu gândul la biroul mare și luminos în care urma să fiu transferat cât de curând. Cât de simplu a fost! Probabil colegii erau șocați. Așa se întâmpla mereu în corporații. Trebuie să fii atent când unul era promovat din senin, nu știai niciodată ce pact făcuse omul ăla. Nu voiai să te pui cu el. Iar seara am aflat de la mama de moș Simion. În timp ce-și făcea siesta de după-amiază, raftul cu cărți se dezlipise din perete. Biblia lui mare, cu coperți de argint de vreo două kilograme, la care ținea mai mult ca la răposata nevastă, căzută în moalele capului, îl adormise pe vecie. Îmi venea să râd, îi zisesem demult mamei că i-aș da moșneagului cu ceaslovul în cap. Diavolul gândea ca mine.

Începutul colaborării cu reflexia mea din oglindă a fost mai lent, recunosc. Ajunsesem, așa cum spunea el, la faza în care întrevedeam beneficiile. Însă ce nu-mi convenea foarte mult, era că dorințele trebuiau să fie punctuale. Nu accepta cerințe de genul: să devin milionar, să câștig la loto, nu am înțeles de ce. Era mai profitabil să spargi o mega-dorință în alte zeci mai mici, cu siguranță. Tot el îl consiliase oare și pe inventatorul sticlelor de bere de 0,33l? Dacă nu, sper ca nenorocitul să ardă în iad…

 

13 februarie 2017. Luni, zi friguroasă și mohorâtă de iarnă. Depresia și astenia se răspândeau ca ciuma prin Evul Mediu. Mă străduiam să mă mențin pe linia de plutire. Încrederea în mine, datorată prietenului meu din oglindă, se cam evaporase, din cauza modului în care mă priveau foștii mei colegi. Revenisem la vechile metehne. Frustrat, nemulțumit, morocănos. Știam că, teoretic, atitudinea vine din interior. Iar ceea ce vine din interior, se reflectă și la exterior. Însă pur și simplu nu prea se pupa teoria cu practica. I-am cerut să mă ajute. Râdea când mi-a dat datele de contact ale unei doamne psiholog, care m-ar fi pus pe drumul cel drept în doar o ședință. Gratuit, femeia nu mi-a luat niciun ban. A avut efect, recunosc. Era și ea clientă a lui Scaraoțchi? Poate reușeam să facem un fan-club. Mă costase o mătușă sclerozată. A ieșit cu căruciorul cu rotile să traverseze o cale ferată. Trenul de marfă nu a putut opri.

 

13 martie. Consideram că am nevoie de o locuință mult mai mare. Stătusem în tot felul de cutii de chibrituri, meritam ceva mai bun. Aș fi putut face asta ca muritorii de rând, un credit pe vreo treizeci de ani și să mă întind cât îmi este plapuma. Asta era pentru proști. A scos din buzunar o revistă cu proprietăți imobiliare. M-a pus să-mi aleg una. Ultimul etaj, un penthouse cu ferestre imense, puteam privi furnicarul de sus, din turnul meu de fildeș. Se părea că diavolul se pricepea și la imobiliare, nu doar la psihologie. Pentru confortul meu, o nepoată superficială și ușuratică a căzut ruptă de beată de la balconul unui apartament de la etajul al zecelea, în toiul unei petreceri cu băutură și mult sex. Exact ce-mi lipsea mie.

 

13 aprilie. Un verișor de gradul doi a plonjat cu mașina în râu pentru ca tumoarea de pe creier a tatălui meu să intre în remisie. Aș fi putut să verific dacă e cancer, să facem mai multe investigații, dar am ales scurtătura. Nu e vina mea că lumea nu-și verifică frânele prea des.

13 mai. Aveam nevoie și de o mașină tare de tot, nu voiam să râdă lumea că umblu cu cea de serviciu, ca săracii. Mai aveam rude destule. Și îmi doream demult un Range Rover Evoque.

Ultima dată când am fost să-i văd pe ai mei, începuseră să vorbească despre blestemul care le-a lovit familia. Le-am spus că astea cu blestemele sunt prostii ale oamenilor simpli de la țară, iar eu nu credeam în așa ceva. Aveam lucruri mult mai importante de făcut. Un gând firav m-a făcut să conștientizez că blestemul familiei mele eram eu. L-am izgonit din minte, spunându-mi că niciunul dintre cei care s-au dus nu au reprezentat nimic pentru mine și nu mi-au fost deloc alături. Erau niște străini care au avut norocul, sau neșansa, ca Cel-de-Sus să îi lege de mine. Apoi mama mi-a spus că își dorește să mă vadă la casa mea, cu familie și copii. Oarecum, avea dreptate. Aveam nevoie de o femeie. Știam și pe cine.

 

13 iunie 2017. Încă o zi de marți. Oare câte zile de 13 cad marțea într-un an? Ar fi trebuit să le număr. Ultimele două săptămâni am stat ca pe ghimpi, abia așteptam să vină ziua de azi. Știam ce vreau. Tipa cea noua de la contabilitate. Părul ei negru cu reflexii albastre, legat într-o coadă în care înfigea creionul cu care se juca atunci când era concentrată sau agitată, buzele pline și cărnoase, cămășile albe transparente din care păreau că sar nasturii și se eliberează sânii mari la fiecare respirație mai puternică, picioarele fine și musculoase, cățărate mereu pe tocurile unor pantofi stiletto. Așa ceva nu era de mine. Nu în mod normal. Dar o voiam, fie și ca să răzbun momentele în care ieșeam cu femei pe care abia le găseam acceptabile doar cu ajutorul stratului de zugrăveală ieftină de pe față. Noul eu avea nevoie de ceva high-class. Gen Cristiana. Însă era cuplată cu unul plin de bani și de fițe.

Stăteam în noul meu apartament, îmbrăcat în costumul cel negru, cu cămașă la fel, cu un pahar de whisky scump în mână. Devenise un ritual. Așteptam să simt fiorul rece și să ajung în baie, la oglinda pe care o luasem cu mine din vechiul apartament. Eram un tip sentimentalist, ce să spun.

— Ce nerăbdător ești azi, Adrian! îmi răspunse cel din oglindă, îmbrăcat de data asta de parcă venea de la un picnic. Îmi place costumul tău. Inspiră încredere, mister, siguranță, extravaganță. Ți se potrivește, mă bucur că te inspir. Până acum nimeni nu a observat asta.

— Păi, mulțumesc. Te așteptam. Știu ce vreau.

— Așa-mi placi, dragule! Ți-am zis eu că ești un bărbat hotărât. Ai tot ce vrei, îți mai trebuie o femeie.

— Cum… de unde ai știut?

Eram surprins. De unde știa? Citea gânduri, se folosea de nenorocita aia de piramidă a lui Maslow sau se vedea pe fața mea cât eram de disperat? Mă privea de sub ochelarii de soare, cu ditamai trabucul între degete, cu părul dat cu gel. Serios? Diavolul se dădea cu gel de păr?

— Cred că ai uitat. Eu sunt tu. Eu văd ce vezi și tu. De cele mai multe ori îți aud și gândurile, dar nu tot timpul. Și apoi, nu te supăra, nu stau să mă uit toată ziua la „Cristescu reality-show”. În primul rând, nu-mi amintesc să te fi văzut cu vreo femeie de când suntem parteneri de afaceri. Nu ai putut să mergi și tu la prostituate, cum fac alți bărbați?

Știam că mă roșisem și tremuram de furie. Atinsese o coardă sensibilă. Credeam că numai bărbații slabi se duceau la curve, iar eu nu mai eram așa ceva. Iar când eram slab, nu mă dusesem de teamă că afla vreun cunoscut și că mă făceam de râs. Sau poate toate astea erau scuze pentru prostiile religioase pe care mi le băgaseră ai mei în cap. Reflexia din suprafața argintată dădea senzația că regreta cele spuse. Și că avea totuși o soluție. Exact ca și agenții de vânzări cărora le spui că ți s-a întâmplat ceva rău, ei te compătimesc o clipă, și apoi îți dau pe la nas cu produsele pe care încearcă să ți le plaseze.

— Haide, calmează-te. Zi-mi ce pot să fac pentru tine. Nu sunt genul căruia să îi placă să-i plângă lumea pe umăr.

— O vreau pe Cristiana. Ea e femeia cu care aș vrea să fiu în fiecare zi. Să le arăt tuturor cine sunt eu. Să mă invidieze toți când intru cu ea la braț în vreun local.

— Oho, bunăciunea aia cu craci lungi și mutră de secretară porno? rânji cel din oglindă.

— O cunoști?

Mă gândeam că poate era și ea o clientă a lui. Poate era o fată venită de la țară care dorise să fie o bombă sexy ori să aibă un iubit bogat. Nici nu conta.

— Nu, nu e clienta mea. Ai să râzi, dar e destul de credincioasă. E doar o tipă care s-a descurcat pe picioarele ei. Și pe curul ei, aș putea spune.

— Bine, bine… O vreau. Mai am un verișor, tocmai se pregătește pentru bacalaureat. Nu îl duce prea mult mintea și îl scap de un stres.

Diavolul stătea pe gânduri, părea că pune la cale o strategie. Speram că nu va invoca vreo scuză să mă refuze. Deveneam și mai preocupat. Marfa pe care o oferea era ca un drog, crea dependență, iar eu mă simțeam la marginea abisului sevrajului. Își dădu jos ochelarii, iar ochii lui nu mai aveau nimic omenesc. Erau negri și lucioși, ca o piatră de onix.

— Să-ți spun cum stau lucrurile. Nu pot să influențez sentimentele unei persoane pe termen lung. Dacă o voiai pentru o noapte de sex, găseam o soluție. Dar tu o vrei pe termen lung. Nu merge așa, dintr-o bucată. Pur și simplu, nu merge. Hai să facem asta pas cu pas.

— Cum, cât o să dureze?

Nu mai aveam răbdare. Chiar așa, Diavolul avea limite?

— Facem așa. În prima lună o despărțim de prostul ăla cu bani. Știu o prostituată, fată de treabă, clientă a mea. N-ar trebui să fie un efort să-l bage în pat și să trimită apoi niște poze mândrei tale. În a doua lună, aș putea să-i ofer niște sugestii. Să zicem… persuasiune. Urăsc cuvântul „manipulare”, pare atât de meschin. Ce părere ai? În a treia lună, te culci cu ea și o faci să nu mai plece de lângă tine.

— Pare plan bun. Deci… plătesc anticipat?

— Dacă vrei tu… Și îmi iau și eu liber la următoarele două întâlniri. Chiar am nevoie de o vacanță, fără clienți, fără întâlniri, fără agendă. Nimeni nu se gândește la mine, toți vreți bani, femei, mașini. Plătește anticipat. Și ai putea să dai și tu o mână de ajutor. Nu mai întinde gâtul ca o girafă când trece pe lângă tine, ci intră în vorbă cu ea. Află ce-i place. Ascult-o, sau măcar dă senzația că o faci când va vorbi cu tine. Se va simți vulnerabilă, mai ales după ce va fi înșelată. Femeile nu prea iartă asta, mai ales când arată ca ea. Fă-i cadouri scumpe, scoate-o la restaurante de lux. De rest mă ocup eu. Acum plata. Cine să fie?

Prostul acela, care nu ar fi luat examenul, a luminat ca un pom de Crăciun când s-a urcat pe un vagon să facă un selfie și un fir cu 27000 de volți l-a agățat de picior. Nimeni nu a înțeles ce dracu’ căuta acolo în loc să învețe. Alte două rude mai îndepărtate s-au dus într-o plimbare cu mașina, care a suferit un miraculos fenomen de combustie spontană.

În primele zile mă proțăpeam în fața Cristianei la aparatul de cafea. Nu avea cum să mă ignore, schimbam și câteva vorbe. Și la nicio săptămână, o văd la birou cu ochii plini de cearcăne și plânși. Știam ce se întâmplase, dar învățasem să disimulez. Minciuna era o necesitate. Straniu cum dintr-un păcat dădeam în altul. Ca un uriaș bulgăre de zăpadă. Am fost umărul pe care a plâns, i-am dat dreptate când spunea că bărbații sunt niște nenorociți. Îi făceam mereu complimente și mici cadouri. Am invitat-o la un restaurant scump și a acceptat. Diavolul avea dreptate. Trecuseră trei luni jumate și toate eforturile erau îndreptate asupra Cristianei. Deși o cetate considerată impenetrabilă în trecut, acum zidurile erau gata să cedeze.

13 septembrie 2017. Insistențele mele dădeau roade. Ca un joc murdar al sorții, ea mi-a propus să treacă pe la mine în seara asta. Deși știam că trebuia să am întâlnire cu Diavolul, nu puteam să refuz. Planul meu era simplu. Aveam suficientă băutură scumpă, beam, făceam sex, ea adormea, realizam următoarea tranzacție cu prietenul meu din oglindă și mă băgam din nou în pat. Aproape perfect, însă total nerealist. Băuserăm, începuserăm să ne dezbrăcam. Îmi aminteam de una din perlele de înțelepciune ale răposatului Stroescu. „Dacă femeia își asortează chiloții și sutienul, nu tu ai inițiat tăvăleala”. Păcat că fericirea nu a durat mai mult de două minute. Se uita la mine cu compasiune, aproape cu înțelegere. Ea a adormit, pe mine mă luase o durere de stomac îngrozitoare. M-am dus în cealaltă baie, nu în cea cu oglinda. Și nu știu cum am rămas acolo două ore. Când mi-am revenit, am fugit imediat la oglindă. Reflexia mă aștepta acolo, cu ochii negri și monstruoși. Observam un rictus în colțul gurii, de parcă mă privea cu superioritate.

— Ce faci, campionule? rânji el. Sunt sigur că femeia ta e mulțumită acum.

Chiar râdea de mine. Eram convins că știa de contraperformanța mea. Cum dracu’ să ai o asemenea femeie și să-ți moară în mai puțin timp decât încălzești o supă la cuptorul cu microunde? Nu îmi trecuse prin cap să număr de la o mie înapoi, să mă gândesc la niște știri nasoale sau alte trucuri ieftine.

— Hai, măi Adriane, nu te-am lăsat la greu, ai încredere. Îți spun eu, că femeia doarme satisfăcută. Zi-mi cu ce te pot ajuta.

— Cred că știi….

— Ce să fie, ce să fie? Veșnica problemă a bărbatului: câțiva centimetri sau ceva minute în plus.

— Nu se poate amândouă?

— Sigur că se poate, te tachinam doar. Plătește și treci la somn. Mâine vei avea o surpriză plăcută.

De data asta chiar nu mai eram mândru de mine. Depășisem orice limită. Copilul cel mic al nașilor mei de botez, cel care îmi fusese ca un frate în copilărie, s-a dus ca s-o am eu mai mare și să obțin efect de viagra fără efort. Cred că acesta a fost punctul în care ce mai rămăsese din conștiința mea s-a revoltat. A fost ca o sămânță care a prins un loc fertil, poate singurul rămas în deșertul sufletului meu, și a prins rădăcini care creșteau, amenințând să acopere tot. Am adormit ros de îndoieli, și nici faptul că dimineață am găsit cafeaua făcută și un bilețel scris cu rujul Cristianei în care îmi spunea că trebuie să plece, dar că ne vedem peste câteva zile, nu a reușit să mă bucure. Aveam tot ce îmi dorisem vreodată, dar totul costase prea mult. Începeam să simt o urmă de regret.

Mă rodea câte puțin în fiecare zi. Încercam să nu mă gândesc la asta, știam că, dacă îmi concentram gândurile către alte lucruri, o să uit de regret. Întotdeauna am considerat că am memoria cât a unui pește. Iar dacă nu mă gândeam la ceva, în timp ajungeam să mă conving că nu s-a întâmplat. Până când femeia pentru care dădusem Diavolului patru persoane până în acel moment m-a luat în brațe într-o seară, când nu mai era nimeni la birou, și mi-a spus că am fost fantastic când am făcut-o a doua oară în acea seară de 13 septembrie, când ea era atât de beată și în cameră era întuneric beznă.

Nici dacă îmi dădea cu un baros în cap nu aș fi fost lovit mai rău. Eu am dormit ca un nemernic pe colacul de la WC două ore! Mi-am amintit zâmbetul meschin al reflexiei mele când mi-a zis să nu am griji, că m-a ajutat el, și că femeia dormea satisfăcută. Îmi venea să-mi vărs mațele pe pantofii ei stiletto și pe bluza albă de sub care i se ghicea sutienul cu dantelă. Diavolul i-o trăsese iubitei mele, în timp ce eu aveam diaree. Mi-a tras-o nenorocitul cum nu mă așteptam. M-am dezlipit din brațele femeii fără să-i spun o vorbă. Nu a înțeles de ce am început s-o evit, probabil s-a gândit că voiam doar să mă culc cu ea. Toți bărbații erau niște nenorociți, iar eu nu făceam excepție. Pur și simplu nu puteam s-o mai văd în fața ochilor, fără să îl văd pe cel din oglindă, cu ochii lui demonici, cum o călărește.

A fost picătura care a umplut paharul. Mă decisesem să renunț. Am lipsit la întâlnirea din 13 octombrie. Cred că a înțeles și a trecut la măsuri. Într-o zi, tata m-a sunat să-mi spună că sunt un nenorocit că am vorbit așa cu mama la telefon. I-am explicat că eu nu am sunat-o și că poate a visat. Mintea mea nu voia să accepte că Diavolul ar fi făcut asta. Apoi, în mașina mea de lux, parcată în fața unui restaurant, s-a înfipt o rablă și a făcut-o praf. Șoferul a zis că parcă i-a pus cineva mâinile la ochi pentru câteva clipe, se jura că nu a mai văzut nimic. La birou, șeful care mă promovase și mă proteja a fost prins că a făcut ceva măgării și a fost luat de poliție. Cristiana începuse să-i facă ochi dulci unui nou venit. Acasă mi se părea că lucrurile nu mai erau în locul unde le lăsasem eu.

Mi se făcuse frică până și de umbra mea. Eram paranoic. Aveam nevoie de un concediu, departe de tot, undeva unde el nu mă putea ajunge. Am ales o mănăstire. O chilie simplă, rece, și niciun contact cu exteriorul. Am încercat chiar și să mă spovedesc. Starețul m-a ascultat cu compasiune și empatie. Dar nu m-a crezut nicio clipă. Mi-a zis să spun nu știu ce rugăciuni, să țin ceva posturi și să chem un preot să-mi sfințească locuința.

 

Azi, 13 decembrie 2017. Timpul petrecut la mănăstire m-a ajutat să mă liniștesc. Am chemat în urmă cu câteva zile un preot să-mi sfințească apartamentul, mă simt în siguranță acum. Nu mai vreau să fug. O să-i spun să-și ia apartamentul, îmi dau demisia, să-mi ia ăia cinci centimetri în plus, să mă facă impotent dacă vrea și să mă lase în plata Domnului. Regret ce am făcut, mă voi duce la mănăstire, Dumnezeu mi-a luminat mințile. O să trăiesc în liniște și rugăciune, departe de toate deșertăciunile vieții. Simt aerul rece în apartament și mă îndrept sigur și hotărât spre oglinda din baie pe care am acoperit-o cu un prosop. Mă așteaptă, îmbrăcat în costumul lui negru, elegant. Îmi mângâi brățările sfințite primite de la mănăstire, ca să mă înarmez cu și mai mult curaj.

Eu, cel din oglindă, nu mai sunt eu. Fața reflexiei mele e schimonosită de furie. Ochii negri și scânteietori, părul parcă îi fumegă, iar printre dinții ascuțiți i se întrevede limba ascuțită ca de șarpe. Într-o clipă, figura i se schimbă, îmi copiază până și venele pulsând de la gât. Totuși, nu își ascunde furia și dezamăgirea.

— Serios, Adrian? Apă sfințită și tămâie? Nu mai aveau la magazin lavandă sau vanilie? Mi se pare mie, sau ai ales un anturaj nepotrivit?

— Piei, Diavole! În numele Tatălui și Fiului…

— Ușor, idiotule! Te crezi vreun exorcist? Iar pierzi timpul la filme americane?

— Ia-ți tot ce mi-ai dat, rămâi cu plățile făcute și lasă-mă în pace. Vreau să terminăm parteneriatul. M-am închinat Lui, după seara asta voi pleca la mănăstire. Călugării se roagă pentru mine acum și mă așteaptă. El mă va apăra de rău.

Figura lui e impasibilă, la fel ca cea a unui psiholog bun, atunci când tu vorbești despre temerile tale. Vrei să vezi ce părere are, speri să-ți dea dreptate, dar niciun mușchi de pe fața lui nu schițează ceva.

— Mă tem că nu merge așa, prietene. Eu sunt cel care te-a făcut un om de succes. Tu ești doar un prost care a dat cu piciorul la tot.

Închid ochii pentru o secundă și, când îi deschid, nu mai e în oglindă. A plecat? Am învins? Atât de ușor a fost? Mă holbez la suprafața lucioasă din fața mea, dar nu mai am reflexie.

Și îmi îngheață sufletul! E în spatele meu, amândoi ne holbăm la oglinda goală.

— Ce dracu’…

Atât apuc să bolborosesc, înainte să simt ceva ascuțit străpungându-mi carotida. Sângele curge șuvoaie peste cruciulița împletită de călugărul Dosoftei, care se presupunea că m-ar apăra de orice lucrare diavolească. Nu o să mai am ocazia să-i spun omului că nu funcționează. Mă simt ridicat și aruncat în oglindă, care se transformă într-o groapă de mormânt. O cruce de lemn la cap, pe care scrie numele meu și data decesului 13.12.2017, de pe care începe să se scurgă vopseaua. Lumânări și miros de ceară arsă. Nu am preot, nimeni nu s-ar încumeta să țină o slujbă pentru unul care credea că poate să-l păcălească pe Diavol. În jurul mormântului meu, rudele pe care le condamnasem la moarte mă privesc cu ochi goi de la doi metri de mine, cu carnea putrezită, aruncând cu falangele descărnate pământ peste mine. Nu pot să mă mișc, îmi simt puterile slăbind. Știu că mai am câteva clipe.

Sunt împăcat. Abia în ultimul moment al existențe mele mizerabile îmi dau seama cât de nesăbuit am fost să cred că altcineva este responsabil pentru viața mea. Eu singur eram responsabil pentru ce sunt. Și am fost un om slab să dau vina pe Dumnezeu, pe Diavol, pe șansă sau pe noroc. Nimeni altcineva nu este responsabil, nimeni altcineva nu este de vină.

— Știi ceva, Adriane? îl aud pe cel ieșit din oglindă. Cred că o să-mi dau demisia, ai un serviciu de tot rahatul. Am nevoie de o vacanță exotică. O iau și pe Cristiana cu mine. Să-i trimit un buchet mare de flori și să-i promit cea mai tare partidă de amor din viața ei? Crezi că ar accepta?

Râsul lui malefic îmi răsună în urechi, în timp ce oglinda se aburește și devine opacă. Simt cum pământul mă înghite cu totul.

 

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.