Domnul de la miezul nopții

 Teodora Gheorghe

Domnul de la miezul nopții

Un foșnet mă trezise dintr-un vis aiurit, în care trei canibali îmi cruțaseră viața, cerându-mi în schimb să le fredonez o baladă pe care o cântam când eram mai mic. Ochii mă usturau de la atâta beznă. Somnul mă părăsise definitiv, dar încă mai adulmecam mirosul greoi de carne pârlită. Când am reușit, anevoie, să îmi conving un picior să se aventureze în noapte, restul corpului l-a urmat aproape mecanic până la ușa de la intrare. În periplul meu nocturn, m-am lovit de două noptiere și m-am împiedicat de cutia cu bijuterii de curând achiziționate de la un magazin simpatic din centru.

Știam că e miezul nopții, pentru că auzisem dangătul pendulei de deasupra patului. Am simțit din nou cum mă cuprinde amorțeala și cum mă scufund molcom în cearșaf, ca și când aș fi înotat într-un ocean de griș cu lapte.

 

Canibalii mă așteptau în același loc, dar erau mai mulți de data asta, poate șase-șapte, și pigmentul pielii li se decolora. Îi fac unuia semn, sperând că va băga de seamă, dar pare că nu mă vede. Calc pe o vietate ciudată care chițăie. Toți își ațintesc privirea asupra mea. De departe, aud o voce care mă îndeamnă să fug, și asta fac. Sunt conștient că visez, ceea ce nu mi se întâmplă decât când beau cafea cu scorțișoară înainte de culcare. Încerc să rețin detalii, însă nu pot fi perfect lucid, căci mă întreb unde mi-am pus ochelarii și ajung să îi caut într-o scorbură din pădurea tropicală. Căutarea se dovedește inutilă, așa că îmi continuu fuga, agitat, gâfâind ca în filmele de acțiune, pe o potecă ce se afundă într-o junglă amazoniană. Canibalii se topesc. Decorul se schimbă și o voce din văzduh îmi strigă ceva — e o voce stridentă care îmi aduce aminte de profesoara de franceză: gem de piersici, gem de piersici…

 

M-am trezit asudând. Din nou s-a auzit un foșnet de-afară. M-am îndreptat atent, scuturându-mă de ultimele rămășițe de vis, spre pervazul ferestrei din față, unde un zgomot surd părea că mângâie geamul cu gheare de sticlă. Am deschis fereastra și am deslușit clar trei bătăi în ușă. Înghețasem și îmi simțeam inima în măruntaiele stomacului, dârdâind în ritmuri de jazz. Nu-mi dau seama prin ce joc al încheieturii am apăsat pe clanță. În prag stătea un individ cu un pardesiu până în pământ, negru, cu o figură prelungă, palidă și cu părul încâlcit. Semăna cu o umbră umanizată de o incantație a călugărilor tibetani. Privirea mi-a încremenit pe obiectul pe care îl ținea în mâna dreaptă: o pipă de lemn, fumegândă.

— În sfârșit, ne întâlnim, băiete.

— N… nu vă cunosc, am bâiguit eu, ascunzându-mi frica în buzunarele pijamalei.

— O, ba da, mă cunoști foarte bine.

Individul-umbră mi-a făcut semn să îl urmez și, dintr-un motiv necunoscut, m-am luat după el înfrigurat, imediat după ce am aruncat pe mine un halat gros. Nu departe de casă se afla un cimitir vechi, construit în anul în care se născuse stră-străbunica mea. Am mers într-acolo. Puteam deja intui aliniamentul sinistru al crucilor putrezite și, pentru întâia oară, mi s-a părut terifiant, mai terifiant decât orice închipuire. Inima îmi pulsa acum în intestine, iar vibrațiile ei îmi străbăteau gleznele hipnotizate. Pe spinare îmi galopau cirezi de tauri furioși și turme de tot soiul. Necunoscutul a scos dintr-un buzunar o lampă și m-a călăuzit printre zecile de cruci, până în dreptul unui rond, unde s-a oprit. Ne găseam pe un fel de potecă îngustă.

— Să ne așezăm.

M-am uitat în jur nedumerit și, după câteva ocheade bune, am dibuit în semiîntuneric o măsuță și două scaune pe care nu le observasem până atunci. M-am așezat și parcă turmele de fiare s-au mai răsfirat, odată ce mi-am îndreptat spinarea.

 

— Deci nu știi cine sunt…

— V-aș ruga atunci să îmi spuneți cine sunteți și de ce m-ați adus aici, am spus ușor încruntat, încercând în același timp să îmi ajustez tonul vocii devenite un ecou subțire al fricii. Individul mi-a surprins efortul caraghios și a rânjit. Oripilat, am sesizat că nu avea dinți. Gura îi semăna cu un hău străjuit de două buze osoase. Pentru o fracțiune de secundă, mi s-a părut că zăresc un omuleț ținându-se cu disperare de buza de sus și alunecând mai apoi în hăul fără fund.

— Întotdeauna ai fost un tânăr cu multe întrebări.

— Vă rog, e târziu și suntem într-un cimitir!

— O să te lămurești imediat. Bei cafea?

— Doar când trebuie să fiu treaz.

— Atunci nu mai e nevoie.

Avea acum o voce caldă, ca mierea care se prelinge pe un aluat de cozonac.

— Chiar nu bănuiești cine sunt?

Degetele sale cadaverice au scos din buzunar o ceașcă, în care străinul a turnat calm, din mâneca pardesiului, un lichid aromat, negru. Nu mă mai delectasem niciodată cu o asemenea aromă. Oare așa mirosea băutura zeilor?…

— Sigur nu vrei? Mai am destulă. Numai să spui.

Omul cu pardesiu negru și-a așezat pipa migălos făurită pe măsuță, lângă ceașcă. Dintr-o dată m-am luminat:

— M-am prins, amice, a fost o farsă pe cinste! De mult ați vrut să mi-o coaceți. Și ce mască, ce machiaj, ce artă… o adevărată artă…

Pe măsură ce vorbeam însă, ochii stinși ai individului din fața mea mă făceau mic, tot mai mic…

 

— Nu prea ai încredere în tine, băiete, asta e problema ta. Prietenii tăi dorm buștean după ce au vandalizat micul magazin de alături. S-ar putea spune că și tu te îndeletnicești cu astfel de… cum să le spun… jocuri.

— De unde știi? Cine ești? Ce vrei de la mine? am izbucnit cu patosul unui judecător indignat.

— Sunt tot ce nu ai vrut în viața ta, toate necazurile pe care le-ai pricinuit, toate lacrimile vinovate care ți-au curs, bla, bla. Dacă vrei, sunt chiar TU.

— Îți bați joc de mine! Nu știu cine ești, dar în niciun caz nu ești eu.

— Nu-ți face iluzii, știi că ești un mincinos de toată mila. La acest capitol mi-ai trădat așteptările.

Omul palid a apucat pipa și a început să facă rotocoale de fum, rânjind ca o sinistră păpușă de lemn.

— Mă tem că nu ești… real.

— Oho! Sunt mai real decât o pișcătură de viespe. Și la fel de iluzoriu precum un abur proiectat în văzduh.

— Dar cum se face că…?

— Te întrebi unde îmi sunt coarnele și flăcările? Nu se mai poartă din Antichitate. Sigur nu vrei să mai bei o dușcă, acum că ne cunoaștem mai bine?

— Nu mai vreau nimic de la tine, creatură a întunericului!

În disperare, am desenat în aer semnul crucii (mi-a ieșit destul de strâmbă).

— Înseamnă că ți-a ajuns una. Uneori întrec măsura. Poate vrei un fum.

— Nu fumez.

— Măi, măi, măi… Nu ești prea politicos cu umilul tău oaspete. Și ar trebui să mai lucrăm puțin la treaba cu mințitul.

— Ce vrei de la mine? am răbufnit, încercând să mă ridic de la masă, dar o greutate colosală, ca o palmă de ciclop, m-a țintuit de scaun.

— Ce vreau? Nu vreau nimic din ce nu mi-ai da de bunăvoie. Am să te rog să mă acompaniezi la o mică partidă de poker. Je t’en prie, nu mă refuza.

Un pachet de cărți de joc și-a făcut apariția în mijlocul măsuței și în ciuda împotrivirii mele, mâinile au acceptat invitația.

— Și de ce aș face o asemenea tâmpenie? am râs măgărește, speriindu-mă de rezonanța lugubră a propriei voci. De ce ți-aș da ceva de bunăvoie?

— Pentru că la mine găsești avantaje nebănuite…

— Vrei să îți dau sufletul!

Cărțile aveau desene ciudate și simboluri neînțelese, dar curând am pătruns misterul jocului. Din nefericire, partenerul meu se arăta norocos.

— Un suflet proaspăt și năbădăios ca al tău… Delicios!

— S… sunt sigur că cineva nu te-ar lăsa să faci asta!

— Dragul meu, vorbești fără să gândești. Băieții naivi se întorc la credința lor fragilă și totuși sunt atât de dezorientați… (Vocea îi era îmbibată de un sarcasm serafic). Ai câștigat de curând o dispută în care ai dovedit trufaș că Dumnezeu nu există, iar acum te alături cârdului de lași. Ia spune-mi, de unde crezi că a apărut răul?

Am încremenit ca o statuie grecească. Nu fusesem niciodată o persoană religioasă. Singura dată când m-am rugat la „Cel de Sus” a fost când am crezut că voi muri de pojar, la vârsta de cinci ani. M-a cuprins teama de infern, de cazanul cu smoală. Eram la un pas de a-mi pierde sufletul și îmi veneau în minte sfaturile mamei din copilărie. Oare există rău și în cafeaua cu scorțișoară? Și în pescăruși? CE este răul? Cum poate o sămânță bună să dea roade rele? Îi dezamăgisem pe toți, de la părinți și până la veri de gradul trei. Poate că meritam să îmi vând sufletul… Și nici la cărți nu aveam noroc… Totuși, de unde a apărut răul? Mi-era din ce în ce mai frig în halatul gros, care se subția și începea să picure pe țărâna din cimitir, asemenea pigmentului din pielea canibalilor.

 

— Nu știu… am îngăimat resemnat.

— Nu-i nimic, o să afli la timpul cuvenit. Băiete, ține minte, o gaură odată făcută nu mai poate fi astupată. Tu, dragul meu, ești cât se poate de găunos. Urmează să fii judecat în fața Celui Drept. (Adăugând ca pentru sine): Nimic mai trist decât să fii trădat de propria creație… Eu nu judec, nu discriminez. Bătrânelul cu barbă albă din nori vă oferă alegerea: plăpândă și înșelătoare cum o știm. Eu vă ofer însă controlul absolut: avere, tutun, case, femei frumoase, mâncare din belșug, vandalizarea tuturor chioșcurilor. Așadar, ce zici? Batem palma?

Mi-a revenit în minte un vis din copilărie în care îmi apăruse bunica surâzătoare, ținând în brațe un coș cu fragi. De îndată ce am vrut să-i vorbesc, a dispărut după un colț, însă aroma fragilor a rămas în urma ei, asemenea unei promisiuni eterne. Jocul continua, dar cărțile se mișcau din ce în ce mai greu, ca într-o amintire difuză.

— Poate altă dată, am murmurat, acum am o chintă regală.

Am zâmbit politicos și în trei pași am fost din nou acasă, în pat, visând la inelele și brățările ce străluceau în întunericul holului.

 

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.