Artefactul

 Cotizo Draia

Artefactul

Era o lume foarte veche. Făcea parte dintre sistemele clasificate ca retrograde. Evenimentele la care ai participat acolo, sau legate de acțiunile tale, au fost consemnate într-o înregistrare oficială, pentru că erai într-o misiune inițiată de o instituție de acoperire; din cauza asta, tot ceea ce se știe este incomplet sau deformat. De ochii lumii, trebuia sa înființezi un oficiu consular, în acord preliminar cu secretarul general. Scopul ascuns era să recuperezi un artefact.

Misiunea era delicată, pentru că impunea ca sensibilitățile religioase ale populației relicte să nu fie agresate. Planeta era ocolită de rutele comerciale obișnuite, tocmai pentru a evita contactul direct al locuitorilor cu echipajele sau cu pasagerii din exterior. Guvernul reprezentativ avea un consulat comercial în Proxima Centauri prin care se derulau toate operațiunile Terrei — sau Lumea Unu, cum mai era cunoscută. Cândva, această lume fusese martora Intersecției — momentul în care specia umană se amestecase pentru câtva timp cu o altă formă inteligentă a materiei, lucru care nu te interesa prea mult, de altfel. Istoria nu era pe lista ta de preocupări…

Te căutam pentru un singur amănunt… Trebuia să-l aflu, pentru că putea schimba toată imaginea noastră despre lume.

 

O comandă mentală… Creierul elaborând reflex o secvența codificată, recepționată de bionanorețea, fluxul subcuantic direcționat instantaneu de unul dintre sistemele de comunicație galactice spre interfața primitivă a uneia dintre   putinele matrice virtuale… Un shell eboșat, cu efect tridimensional, pseudo-metal corodat, scrijelit cu dalta in arabescuri runice, cu butoane grosolane, apărând ca niște nituri, rugoase si umede la pipăit. O enclava Hell-Metal, pierdută în conglomeratul scăpat de sub control al rețelelor galactice, în care te simțeai ca acasă de câțiva ani…

Apăsare, scrâșnit de rugină frecată pe rugină, fierul dizolvându-se halucinant în spuma verzuie clocotindă a unui acid de pixeli VirtuaDraw, apoi mirosul greu, nedefinit al barului endorfinic. Mirosul propriului creier, cum îți plăcea să spui…

„Thunder-Chaos…” Un pocnit din degetele ieșite din mănușa tăiată, inelul de argint în formă de ouroboros sclipind stins în lumina difuză a barului, lentilele de contact transformând pupilele în mici sigle în formă de cranii, privind necromantic în depărtări. „Ar trebui să încerci”. Primul contact după atâția ani, și tu îmi ofereai, teatral, o poșircă de cyberdrog… „N-am venit pentru asta.” Ai ridicat din umeri, cornul antic în care se servea cocktailul care se dizolva încet în mâna ta. „Credeam că sunt uitat de voi”, ai mormăit, oarecum indispus. „Nu de mine”. Zâmbetul meu se oglindea în ochii tăi, amestecat ciudat cu craniile desenate pe lentile. „N-am nici o obligație fată de tine. A fost o greșeală. Nu știu mai mult decât atunci.”

Te uitai în jur, printre tablele cromate pliate grosolan peste cadrele din bare de oțel în care erau montate șei străvechi de motocicletă, de forma unor inimi din piele tare și neagră, culisând pe balamale cu arcuri ruginite. Știai că nu era o simplă iluzie. Locul avea corespondent în realitate, iar tu stăteai acolo, în bodega rockerilor de pe Arcturus-4, încercând să deduci care era miza jocului în care intrai din nou.

„N-ar fi mare lucru să trimit pe cineva după tine”, am plusat. „Ar fi neplăcut”. Arcturus avea cabine de transfer la fel de incomode ca Lumea Unu, dar nu asta te neliniștea. Te cuprindea o furie surdă și neputincioasă. „Așa că mi-ar plăcea să ne întoarcem întâi pe Tamaris pentru un exercițiu mental, dacă nu te superi prea tare. Sunt sigur că ai cunoscut-o acolo.” Ai tresărit și te-ai încruntat. „Poți să începi cu asta, dacă vrei.”

 

Unii spuneau că e un loc blestemat. Alții, că e ceva care te face să vezi ce vrei, sau că îți poți îndeplini orice dorință ascunsă. Cei mai prăpăstioși afirmau că nimeni nu se întoarce teafăr la cap din mlaștini… Sau că uneori nici nu se mai întoarce.

Cândva, la marginea cețurilor ce ascundeau teribilele smârcuri, patrulau gărzile Prevoției, călare pe teribilii lor cai de luptă. Descendenți îndepărtați ai unor animale blajine de povară, aceștia erau niște bestii carnivore extrem de agresive. Mulți dintre cei ce încercaseră pe vremuri să treacă pe teritoriul interzis căzuseră pradă fălcilor lor. Călăreții, grăniceri nemiloși a căror identitate era necunoscută, nu făceau nimic pentru a opri fiarele. Bariera fusese aproape imposibil de trecut până apăruse un nou grup de coloniști ilegali.

Lumea Unu era închisă oficial de o mie de ani, dar existaseră multe tentative de încălcare a convenției de izolare. Autoritățile galactice nu interveneau, așa că guvernul terestru avea dreptul să ia orice măsuri credea de cuviință. De regulă, străinii erau executați, sau cel puțin așa anunțau conducătorii Terrei prin canalele diplomatice.

La un moment dat, o navă necunoscută a descins într-o zonă deșertică pustie, debarcând un grup de oameni care s-au dovedit ulterior o nucă prea greu de spart pentru malițiile terestre. Noii veniți erau duri, conduceau motociclete Nemesis și erau dizidenți exilați dintr-o organizație Hells Angels de pe Algol-2. Conducătorul lor, Harald Wargoth, era obsedat să reînvie un chapter pe planeta unde fusese creat primul club de „renegați ai șoselelor”. O navă de contrabandă îi ajuta discret, aprovizionându-i regulat cu tot ce le era necesar. Guvernul Terrei întâi a protestat, iar când și-a dat seama că nimeni nu va lua nicio măsură la mai puțin de patru ani lumină de Soare, și-a trimis malițiile să îi spulbere pe nelegiuiți. Outsiderii, manevrându-și cu artă vehiculele ciudate, au învins gardienii, le-au omorât și le-au mâncat apoi caii de luptă, au reținut câțiva ostateci pe care i-au pus să asiste la masacrarea camarazilor lor, după care i-au eliberat, pentru a duce un avertisment autorităților. Nobody fuck with the angels! Chapterul lor, denumit pompos și amenințător Black Sun, a fost recunoscut imediat după aceea de restul cluburilor similare din galaxie; un influx de membrii noi a ajutat la menținerea sa, și în câțiva ani a devenit cel mai exotic și mai căutat „gang de răi” din galaxie.

Pământul era o lume aridă și caldă. Nouăzeci la sută din suprafața uscatului era reprezentată de deșert. Imensul pustiu planetar era accesibil însă, datorită autostrăzilor rămase de pe vremea când Terra adora tehnologia. Înainte de Stânga Islamic-Creștină.

Membrii Black Sun Chapter aveau spatii nesfârșite în care puteau să-și dea liber cailor putere ai pilelor subcuantice cu care le erau motorizate Nemesis-urile. Orășelele înșirate firav la marginea autostrăzilor relicte, sufocate de sute de ani de un guvern fundamentalist religios, au fost brusc martorele unui altfel de mod de viață. Motocicliști înveșmântați în tunici lungi de piele, unele croite din pielea cailor de luptă uciși, călare pe mașinăriile cromate, sau cu veste ponosite lăsând să se vadă tatuaje fioroase și conducând rat-bikes cu aspect de fiare vechi, purtând la vedere arme, unele artizanale, altele dispozitive infernale obținute prin contrabandă din cine știe ce arsenale ilegale, intrau în plină viteză pe strada principală, parcau la cafeneaua autorizată a comunității și începeau o petrecere ce putea tine și câteva zile. Micile încercări ale localnicilor de a opune rezistență au fost rapid înfrânte. Nu era o violenta căutată, ci doar reacții la încercarea unor autorități de a-i obliga pe intruși de a se supune ordinii, considerate arbitrare. Îngerii nu doreau decât bere, carne la grătar și femei. Primele două aduceau bani cafenelelor — îngerii plăteau destul de cinstit. Femeile creau de regulă probleme. Fie că erau fascinate de barbarii mecanizați și fugeau cu ei, devenind fete de trupă sau partenere, fie că erau hăituite de îngeri și uneori răpite, comunitățile din care făcuseră parte erau întotdeauna revoltate și cereau guvernului să intervină.

Una din aceste femei a creat un scandal imens, în care a fost implicat consulul Protectoratului Galactic și Secretarul General al Stângii Creștin Islamice; se susține, probabil întemeiat, că, atunci când era foarte tânără, Tansella Arthan i-a călăuzit pe Îngeri la mlaștinile care ascundeau locul Intersecției, primul blestem al lumii…

 

Tamaris era hipernodul clusterului Proxima Centauri, administrat în comun de sistemele locuite locale. Cinci linii de transport erau disponibile din el, printre care și Kaenari Galtrann, singura agreată de pământeni. Spaceportul era o stație modulară ce se întindea pe aproximativ 30 de kilometri în jurul generatoarelor. Prin cupola transparenta a modulelor locuibile puteai vedea nave străvechi dezafectate amenajate ca hoteluri de lux, sau asteroizi transformați in cazinouri, parcuri de distracții, baze de agrement astronautic. Tamaris era un loc în care nu era liniște niciodată, un conglomerat cosmopolit în continuă fierbere.

De la o masă pierdută pe esplanada unui nivel de promenadă, Lerro Mentese contempla priveliștea stației, în fata unui pahar de șampanie. Aștepta de ceva vreme pe cineva care întârziase, făcând-l tot mai nerăbdător. Luă tija de comandă a paharului, își apropie buzele de bula fantomatică de lichid și simți, după o ușoară furnicătură, gustul rece și efervescent a Dom Perignon-ului.

— Niciodată n-o să simți cu adevărat că bei șampanie dacă nu e servită în pahare de cristal, comentă un glas de femeie.

Lerro scoase o exclamație de surpriză și se întoarse sa vadă cine era. Înaltă, cu capul acoperit de o caschetă de piele și ochelari de zbor în stilul primilor aviatori, îi întindea o mână, privindu-l cu niște ochi albaștri plini de energie.

— Mentese, presupun. Eu sunt contactul pe care îl așteptai.

Lerro îi strânse mâna și instantaneu senzorii îi confirmară veridicitatea spuselor ei. Încetase demult să se întrebe cum era posibilă identificarea unui om pe care nu-l mai văzuse niciodată. Faptul că tehnica funcționa îi era de ajuns.

— Nu mă așteptam la o femeie, zise Lerro.

— Într-un loc dominat de bărbați e normal ca dizidența să fie feminină. Mă rog, dacă mai există sexe separate… Și doar două, râse necunoscuta, făcând aluzie la polimorfismul biologic al speciei răspândite tot mai mult în galaxie. Terra e încă un loc ultraconservator, aspect pe care sperăm să-l schimbăm, nu?

— Poate, surâse neconfortabil Lerro. Șampanie? încercă apoi pe un ton amabil.

Femeia îl refuză cu un gest. Îi plăcu gestul ei. Rapid, sigur, categoric.

— Deci direct la subiect, deduse el.

— E mai bine așa. Pentru început, să îmi stabilesc o identitate. Numele meu va fi Sheila. Suntem amândoi nanocodați, așa că nu vom avea probleme de comunicație, dar… Există locuri pe Terra unde nu e bine să folosești tehnica Protectoratului, așa că să nu te mire dacă ne vom transmite mesaje prin alte mijloace mai puțin comode. Aș vrea să știu ce căutăm…

Bărbatul o privi drept în ochi. Ea era contactul, dar parcă ezita să îi vorbească. Transgnoza aproape metafizică a tehnologiei de care era înconjurat se rarefia tot mai mult din acest punct încolo. Cât de mult se mai putea baza pe ea?

— Am niște coordonate. O veche imagine prin satelit indică prezența unor ruine. Acolo ar trebui să ajung.

Deja Sheila era în posesia informației. Rămășițele unui cartier de oraș antic, secolul XX, după o datare de uz istoric, beton și piatră mâncate de vreme pierdute în verdele violent și orgia de flori a unei vegetații exuberante de mlaștină. Intersecția. Zona în care oricărui om îi era interzis să calce.

— Va fi dificil.

— Știu.

— Și costisitor, zâmbi ea.

Lerro Mentese ridică din umeri, semn că era pregătit pentru orice i-ar fi cerut.

 

Primele contacte cu emisarii secretarului general le-ai avut pe Tamaris. Patru bărbați din guvernul Terrei, care se intitulau Înalți Emisari, de o vârstă incertă, birocrați până în vârful unghiilor, îmbrăcați tot timpul în nuanțe sobre, s-au prezentat la un moment dat la biroul local al Protectoratului. Terra voia să se asigure că nicio influență necanonică nu va pătrunde pe planetă prin intermediul consulatului. Personalul acreditat urma să se întâlnească doar cu membrii autorizați ai guvernului, să locuiască într-un complex izolat pe o insulă oceanică și să călătorească doar pe rute aprobate și însoțiți de reprezentanți ai autorităților. Condițiile erau ne-negociabile și se ofereau în schimb avantaje comerciale, produse locale la prețuri extrem de mici, pe care Protectoratul le putea valorifica pe piețele exclusiviste ale lumilor de lux. Nu era o afacere strălucită, dar Mentese trebuia să obțină un cap de pod politic pe Terra.

După primele zile de discuții, ai primit o solicitare de a te întâlni neoficial cu unul dintre emisari. Te-a așteptat într-o camera de hotel de pe un asteroid. Era cel mai puțin vorbăreț dintre cei patru, un individ blond și slab, imposibil de contactat altfel decât verbal. Ai înțeles de ce Sheila te-a avertizat asupra modurilor de comunicare. Cei de pe Terra erau practic în epoca de piatră. Roard Gerd, emisarul, ți-a spus că guvernul Terrei mai are două cereri neoficiale. Una era o ridicare negociabilă și pe termen scurt a embargoului asupra armelor de înaltă tehnologie, iar a doua se referea la închirierea pe un anumit termen a unei nave de luptă.

Știai că navele erau rare în galaxie. Nu se mai foloseau în mod curent de câteva sute de ani. Mai existau totuși, cele mai multe în conservarea unor docuri orbitale, aparținând unor lumi mai paranoice. Protectoratul avea câteva nave de luptă de dimensiuni capitale în sistemul Vega, dar ar fi fost ostentativă folosirea uneia dintre ele. Trebuia găsită o astronavă mică de patrulare, folosită pe vremuri pentru paza unor sisteme solare mai puțin importante. În câteva secunde ai avut răspunsul: Dark Spear, corvetă de clasă M, trei tunuri Dendra cu hiperbătaie, o megatonă la 500 de miliarde de kilometri, disponibilă în sistemul Archenar. Aveai o singură nelămurire: pe cine voia Terra să omoare? Emisarul era mut la această întrebare. Mai era apoi problema echipajului. O astfel de navă era complet automatizată, dar totuși, cel puțin o persoana trebuia să stabilească simcomanda cu AI-ul de la bord. Asta implica o persoană în plus, un mercenar probabil, care putea să vorbească pe urmă despre ceva ce trebuia să nici nu se fi întâmplat. Emisarul ți-a răspuns sec. Tu urmai să pilotezi Dark Spear. Existau informații precise despre momentul în care o navă de contrabandă urma să pătrundă în sistemul solar terestru. Trebuia să o localizezi și să o distrugi fără avertisment. Spre surpriza ta, Protectoratul, ca o umbră în mintea ta hiperconectată, și-a dat imediat acordul.

Acum știai. Artefactul era foarte important.

 

În spațiul Protectoratului, călătoriile erau foarte comode. Cei care doreau să se deplaseze undeva în afara planetei sau artihabitatului unde se aflau făceau o comandă unei agenții de transport. Dacă posedau o navetă, intrau în ea și se conectau mental cu simcomanda, obțineau coordonatele și unul din sistemele galaxiei făceau restul, aproape instantaneu și pe nesimțite. Pasagerul era informat că ajunsese la destinație, ieșea din cabină și asta era tot.

Erau zone înspre centrul galaxiei în care aproape toți locuitorii aveau acces la transport individual. Energia era disponibilă din belșug în spațiul dintre lumile centrale, îngăduind etericului sistem de transport să onoreze un număr mare de cereri. Din comoditate, se păstrase termenul incredibil de vechi de zbor. Zborul avea de-a face cu energia invizibilă a spațiului interplanetar, cu gaura neagră colosală din centrul galaxiei și era și el o moștenire a Intersecției. Puteai să te miști oriunde în Univers cu ajutorul său, cu condiția să fii nanocodat și să ai un nivel suficient de extins de acces la el.

Periferia Galaxiei, rece și săracă în energie, era supusă unor restricții naturale. Zborurile durau mai mult și se făceau în comun, în structuri asemănătoare unor hoteluri mai mult sau mai puțin comode, denumite transspațiale, sau tess-uri. Terra avea un singur tess — Eaton Parass KG — cargo de zece milioane de tone, al cărui ultim nivel era amenajat pentru pasageri — o cupolă semitransparentă, sub care se întindea un fel de salon VIP de modă veche, mobilat spartan cu fotolii negre de piele și măsuțe cromate. Tessul nu făcea decât curse pe Tamaris, așa că dotările erau minime. Cei doi ani-lumină necesitau un „zbor” de două ore, destul de mult după standardele centrului galactic. Tessul era administrat în comun de Kaenari Galtrann și de guvernul terestru; personalul era recrutat exclusiv de pe Pământ, cu excepția comandantului, singurul care putea accesa sistemul de transport și ordona zborul.

Lerro Mentese obosise. Avusese o convorbire de aproape o oră cu Roard Gerd, în care șeful reprezentanților tereștri îl informase în detaliu despre numeroasele reguli ale unei lumi în care nu existau mijloace instantanee de transfer de date, iar contactele interumane erau supuse la restricții politice și religioase destul de complicate. Încercase să fumeze; Gerd îi oferise un trabuc rar și scump cu a cărui fum se înecase imediat, tușind, spre amuzamentul delegației. Băuse un pahar de șampanie, proastă și servită într-un pahar primitiv de cristal. Se simțise ușurat când delegația se retrăsese, îi dăduse secretarului câteva instrucțiuni pentru debarcare și se hotărâse să facă o plimbare prin tess.

Un lift îl coborî la primul nivel. Un steward îl întrebă dacă poate să-l ajute cu ceva. Îi făcu semn că nu. Merse spre o ușă deschisă și aruncă o privire: încăperea de dincolo părea a fi cabina de comandă a tessului. Pe un fotoliu stătea un om în uniforma albastră a Kaenari Galtrann, cu care stabili imediat un contact. Era comandantul, Bart Harden. Obișnuit cu pământenii, acesta se ridică și îi strânse mâna. Era totul în regulă? Așa părea. Era prima oară când cunoștea un înalt oficial al Protectoratului. Nu era chiar așa înalt. Dacă aveți nevoie de ceva să mă căutați. În regulă.

Își continuă plimbarea, începând să aibă senzația că este urmărit. Se uită de câteva ori discret peste umăr, profitând de meandrele coridoarelor. Ajunse într-o sală în care niște mașinării mari erau depozitate pe două rânduri. Se aplecă și citi o inscripție ștanțată pe una dintre ele. „Generatoare”, șopti cineva la urechea lui, făcându-l să încremenească de spaimă. „De pe Vega”, completă Sheila râzând, apoi îl trase spre ea, îi făcu un semn cu degetul la buze, cerându-i liniște și îi arătă direcția în care dorea să meargă. Îl luă de mână, Lerro încă încercând să-și potolească bătăile inimii, și o luară printre două generatoare. Femeia era îmbrăcată cu o pelerină cenușie, cu capul acoperit de o glugă în stilul călugărilor activiști ai stângii islamic-creștine. Lerro observă că e desculță, o brățară fină de argint sclipindu-i la gleznă în ritmul pașilor mici și repezi. Tot mai surprins, fu împins într-o mică cabină din spatele unui generator. „Gerd e periculos” zise Sheila, lăsându-și gluga să cadă pe spate. „Ti-au cerut să distrugi o navă?” Lerro încuviință, simțind o stranie tensiune erotică în faptul că aproape se atingeau, în respirațiile agitate, în privirile ei pasionale… Sheila avea părul de pe cap ras, sau poate chiar definitiv epilat, iar pe pielea rămasă fină și bronzată se desena un tatuaj ca o hieroglifă, continuându-i mesmeric liniile feței. Într-o fracțiune de secundă, prezența femeii îl lovi ca o doză de drog, activându-l într-un mod în care nu mai simțise niciodată. Se îmbrățișară și o sărută, mâinile căutând avide și neîndemânatice să pătrundă printre haine, un val de căldură explodând amețitor când dădu de pielea ei sub pelerină, apoi unduirea umerilor și veșmântul căzând, ca o floare desfăcându-se, lăsând-o goală în fața lui…

 

Ți-a trebuit mult timp să-ți revii după acea unică orgie a simțurilor. Minute în șir după ce ea dispăruse, ai fost incapabil de a te mișca; prăbușit peste propriile haine în scaunul capitonat grosolan, aveai mintea plină de instantanee fulgerătoare ale momentelor incredibilei partide de sex pe care ți-o oferise, transcendentală, iscată parcă de împreunarea rituală cu o preoteasă babiloniană. Bărbatul atingând absolutul cu ajutorul femeii. Simțeai ca ai ajuns la un final, la o nirvana și că orice ar urma ar fi nesemnificativ. Te temeai că toată această trăire ar putea fi dată în vileag de sofisticatul sistem de comunicații care te includea și pe tine, chiar dacă avuseseși grijă să te deconectezi când simțisei că o iei razna. Apoi ți-ai dat seama de ceva tulburător. Sheila nu era nanocodată. Corpul ei nu avea nicio nanomașină care să poată fi detectată de cele din tine. Nu ar fi avut cum să comunice cu sistemele tale. N-ar fi putut să-ți inducă acele stări formidabile, dislocări orgasmice ale minții fără legăturile nano-matricei. Era o enigmă care te lovea ca un ciocan, distrugându-ți încrederea în siguranța propriei ființe. Cine era Sheila? Protectoratul o alesese drept contact. În ce joc, mai amplu și cu reguli necunoscute, intrai?

Te-ai întors în domul pasagerilor, te-ai retras în apartamentul tău de VIP și ai devenit brusc interesat de o anumită istorie. Ai aflat lucruri care te-au făcut să te miri, la fel ca acum, când te uitai la ceea ce îți întinsesem pe masa bodegii virtuale. Kernelul programului se folosise de un applet grafic special. Originalul era undeva într-o arhivă fizică, un depozit din cine știe ce buncăr climatizat al galaxiei — replica simul-stimul era admirabilă, o fotografie pe hârtie, puteai să-i percepi textura, să-i miroși vechimea de trei milenii și să tresari la vederea ei, aceeași femeie într-o poziție provocatoare într-un nud sepia printre fiarele și betonul stropit de rugină a unei hale ruinate, încălecând o motocicletă Triumph oxidată și acoperită de pânze de păianjen, lovindu-ți și acum subconștientul ca o comandă subliminală…

„Mi-a trebuit ceva să găsesc asta”, ți-am mărturisit. „Ce-i asta?” „Bună întrebare. O artistă moartă din timpul Intersecției, cu care te-ai culcat după trei mii de ani. Asta ar fi cel mai simplu răspuns. Dacă nu cumva ai tu unul mai bun…” Pufnit disprețuitor, dat din umeri, teama nedefinită strecurându-ți-se printre faldurile sinelui, încercare disperată de a aduna elementele lumii într-o viziune coerentă, întoarcere pe Terra pentru un exercițiu mental… Gândirea ta ca un program caleidoscopic de analiză, tipică pentru un diplomat, nod computațional pe rețeaua hiperdimensională, deschizându-se spre infinit, a simneturilor galactice, avându-și toate originea în mințile atinse de Intersecție, ca o revelație a adevăratei divinități…

Putea fi oare o explicație? Desigur, ar fi făcut totul să arate altfel, așa cum mă și temeam.

 

Secretarul General era un bărbat de statură mică, suplu în tunica feldgrau simplă, purtând doar insigna crucii-ciocan într-un semicerc, și arătând ceva mai vârstnic decât în portretele oficiale omniprezente în toate spațiile publice. Avea o strângere de mână fermă, chiar violentă, denotând o energie interioară periculos de ignorat. Blesior Arthan era ultimul dintr-o lungă serie de șefi politico-religioși ai Terrei, succedându-l pe Eaton Parass, cel care redeschisese parțial contactele cu restul galaxiei. Ceremonia de acreditare fusese scurtă, cu personalul consular aliniat într-o sală uriașă și rece iluminată orbitor, cu Lero Mentese la câțiva metri înainte, față în față cu Arthan și cu membrii guvernului lui, la doi pași în spatele liderului. O strângere de mână, cardul oficial al Protectoratului înmânat, dat apoi de Arthan în spate unui secund, o altă strângere de mână, aplauze, cocktail… Așa cum fusese prevenit, nicio femeie nu fusese prezentă. Protectoratul avusese și el grijă să-i repartizeze o echipă exclusiv masculină, pentru a nu încălca obiceiurile locale.

Persoanele care făceau parte din instituțiile oficiale terestre erau toți bărbați. Fiecare avea dreptul la o parteneră, a cărei existență era foarte discretă. Blesior Arthan, deși nu era la fel de deschis ca Parass, predecesorul său, îngăduia totuși soției sale să participe la unele evenimente cu caracter mai privat. Dineul oferit lui Lerro Mentese fusese unul dintre acestea.

Atmosfera fusese una de conciliu religios, cu o masă destul de spartană, motivată de principiul componentei spirituale a alimentației, care nu trebuia să constituie o distragere a simțurilor, ci doar un aport nutritiv. Lerro gustase cu politețe din bucatele fade, aranjate însă artistic în farfurii. I se explicase că fiecare aranjament are o semnificație pentru activiștii-sacerdoți, contribuind la amintirea unor adevăruri scrise în sacra biblie-platformă coranică. Consulul aprobase binevoitor, enervat în sinea sa de obscurantismul despotic și totalitar apăsător al lumii în care ajunsese. Tocmai se întreba cum putea să-și scurteze mai mult prezența la dineu, când și-a făcut apariția soția secretarului general, Tansella Arthan. Nu s-au făcut prezentări, doamna Arthan așezându-se în liniște în dreapta și puțin în spatele soțului ei, pe un scaun mai mic. Avea fața acoperită parțial de un fald al scufiei pe care o purta pe cap, iar corpul i se pierdea într-o haină lungă și cenușie. Tansella Arthan nu mânca, ci doar răspundea din când în când la întrebările șoptite peste umăr ale secretarului. La un moment dat, l-a privit scurt pe Lerro și acesta s-a înfiorat. Putea să jure că erau ochii Sheilei…

Ceva mai târziu, era condus de Blesior Arthan și de ea la o masivă limuzină atomică, o relicvă a fostei epoci obsedate de tehnologie a planetei recondiționate special pentru Parass. Apropierea mai mare i-a sporit suspiciunea că partenera liderului terestru era cea cu care se culcase de curând în cala tess-ului. Era total bulversat. A intrat in limuzină și și-a rumegat gândurile până la reședința consulară. A intrat în apartament, a rămas singur și aproape imediat a primit un incredibil semnal de transfer. Undeva pe această planetă exista un mecanism de transport compatibil cu el, care îl contactase. Stătu o clipă pe gânduri, apoi își luă arma și confirmă transferul.

 

Ai ieșit din cabina de transfer cu o durere de cap îngrozitoare și ai vărsat de câteva ori, înainte să te dumirești unde ai ajuns. Instalația era imemorial de veche, mascată cu panouri de placaj într-o curte de beton înconjurată de zidurile descompuse ale unei case. Prin fisurile betonului acoperit parțial de o baltă înverzită și încinsă de soare, ieșeau ierburi de înălțimea unui om. Insecte nevăzute își emiteau sunetele uscate de elitre în toate direcțiile, parcă întărind pustiul locului. Cineva te-a fluierat autoritar: ai văzut o umbră în cadrul unui portic pe punct de prăbușire, care a dispărut imediat ce a crezut că ai observat-o.

Ai ieșit precaut. Un individ într-un combinezon de camuflaj te-a privit prin ochelarii de soare și ți-a făcut semn să urci într-un vehicul de teren. Niva, scria pe spatele lui, printre dârele de rugină. Era probabil ceva unic în toată galaxia, ți-ai spus, și ai sărit pe scaunul tare și incomod. Erai, desigur, în mlaștina unde trebuia să cauți Artefactul. Prea repede și cu totul pe neașteptate. Tipul mesteca un trabuc identic cu cel pe care ți-l oferise Gerd, nu răspundea la nicio întrebare, doar manevra smucit volanul jerpelit și schimbătorul de viteze. Te-a dus într-un loc ce probabil fusese cândva o piață și a oprit, făcându-ți semn să cobori. A ambalat motorul și a țâșnit apoi înapoi în mlaștina de unde venise. Când zgomotul făcut de acel vehicul s-a estompat, ai putut auzi un altfel de sunet. Te-ai întors și ai văzut, în lungul unui străvechi bulevard, o procesiune bizară de motocicliști apropiindu-se aproape la pas, ca la o paradă. Erau toți călare pe Nemesis-uri modificate, arătând fioros, ca niște cavaleri ai Apocalipsului. S-au oprit toți, formând un cerc în jurul tău. Doar doi au înaintat până lângă tine. Un tip bărbos și bronzat, cu un batic negru în jurul gâtului și haine uzate de piele, cu o motocicletă vișinie având un craniu de cal ca efigie pe aripa din față, o însoțea pe Sheila. Wargoth, căpetenia Black Sun Chapter.

Din acel moment a început viața ta dublă. Ca a tuturor celor de pe acea planetă blestemată.

 

„Ce-ai vrea să afli?” Erai obosit. Trăiai în derivă cu firava convingere că o vei revedea cândva. Fotografia răsturna un eșafodaj de teorii. Terra era în carantină, populația deportată, accesul interzis total. Singura cale de a ajunge acolo era cu ajutorul unei nave subluminice, ceea ce implica zeci de ani de zbor din cea mai apropiata lume locuită. De ce reacționase așa Protectoratul?

Ai fost acolo. Ai avut contact cu ce doreau ei. Raportul tău a fost făcut dispărut. Ce se întâmplase?

 

Dark Spear plutea în zona transplutoniană, în zona în care Mentese știa că ar trebui să iasă din saltul hiperspațial nava căutată. Ajunsese acolo de două zile și se întreba dacă nu cumva oamenii lui Wargoth își schimbaseră planurile. Ar fi trebuit să apară un alt vehicul, fără oameni la bord, cu o încărcătură lipsită de importanță, pe care Lerro să o atace. Nava iritantă care îl deranja pe secretarul Arthan și pe Gerd și îi aproviziona pe insurgenți ar fi părut distrusă; Dark Spear urma să-i remorcheze rămășițele pe o orbită circumterestră, unde ar fi fost vizibilă prin telescop.

Creierul navei îl contactă, semnalându-i o anomalie gravitațională în formare la circa o mie de kilometri de Dark Spear. Mentese își corectă poziția în fotoliul de pilotaj și armă tunurile. Văzu cum apare nava așteptată, o alcătuire stranie de portcontainere în jurul unei sfere centrale, apoi brusc, globul orbitor de lumină a unei explozii fulgeră în imediata apropiere a fregatei. Era atacat, își dădu seama cu stupoare Lerro. Senzorii de pe Dark Spear nu detectau nimic. Contactă simnetul și comandă o scanare a zonei, folosindu-se de codurile speciale de securitate la care avea acces. Căzuse într-o capcană. Nava intră automat într-o rutină de manevre evazive în timp ce bombardamentul se intensifica. Lerro îi ordonă să se apropie cu cea mai mare viteză de cealaltă navă care plutea în derivă. Una dintre loviturile tunurilor inamice detonă în plin în aceasta, de îndată ce Dark Spear trecu la câțiva metri de ea. Simnetul îi transmise coordonatele unui obiect detectat la zece miliarde de kilometri în exteriorul orbitei lui Pluto. Le transferă directorului de tir și ordonă foc. Bombardamentul se opri imediat, și senzorii sesizară o explozie puternică în zona în care trăsese. Atacatorul fusese pulverizat. De la începutul luptei trecuseră treizeci de secunde.

Lerro Mentese simțea o furie rece. Cine îi pregătise capcana nu știa că are acces la peste 90% din capacitățile Protectoratului. Niște primitivi ignoranți încercaseră să-l omoare. Moartea lui ar fi trebuit să provoace un incident diplomatic. Cui i-ar fi folosit? Își lovi pumnul drept în palma stângă într-un gest furios, apoi comandă un hipersalt spre Terra.

 

L-ai omorât pe Wargoth în aceeași noapte. Îngerii se adunaseră în deșert la cosmodromul improvizat unde cobora nava de contrabandă. În locul ei a aterizat cargoul ce trebuia să servească drept țintă tunurilor de pe Dark Spear; computerul de bord a greșit intenționat secvența de coborâre și nava s-a izbit de sol cu o mie de kilometri pe oră. Explozia a vaporizat tot pe o rază de un kilometru. Ai urmărit scena de pe orbita geostaționară pe care se înscrisese Dark Spear. Nu a mai contat nimic. Ai încheiat programarea navei pentru întoarcere și ai coborât pe Terra. La câteva minute după transferul tău, corveta a făcut saltul spre Arcturus, dispărând din Sistemul Solar.

Ai ieșit din cabină cu aceeași senzație de rău. Vedeai parcă pentru prima oară graffiti-urile obscene din interiorul cuștii metalice a dispozitivului de transfer. Lumina zorilor le dezvăluia într-un halo trandafiriu. Ai ieșit din curtea ruinată, șoferul Nivei a scos un strigăt surprins și a încercat să scoată arma. Te-ai gândit doar la ce voiai să se întâmple, și hipertunul pe care-l purtai în spate a detonat câteva grame de explozibil în interiorul cutiei lui craniene. Decapitat, șoferul a curs încet prin portiera deschisă. Ai scos o folie de protecție și ai acoperit scaunul plin de sânge, ai urcat la volan și ai pus scanerul pe locul din dreapta. Când l-ai pornit, ți-a indicat o prezență, o concentrare de energie. Nu putea fi decât Artefactul.

 

„Deci? În locul acela ai găsit-o pe ea?” „Da”. „Și Artefactul?” „Nu exista nimic acolo, decât…” Imaginea tulburătoare a unei siluete negre așezate în piață și așteptând, ghemuită într-o poziție clasică de meditație. „Ai vorbit cu ea, atunci?” „N-am mai avut timp”. Cyborgii Protectoratului apărând ca prin farmec, somația, femeia ridicându-se amenințător, desfăcându-și pelerina de pe un straniu schelet fosforescent, tunetul asurzitor și întunericul comoției cerebrale care te-a trântit în praf la zece metri mai încolo… Te-ai trezit ceva mai târziu, printre rămășițele calcinate ale cyborgilor, încercând să înțelegi. Sheila dispăruse.

La fel și soția Secretarului General. I-ai văzut portretul afișat în speranța că ar putea fi văzută de cineva. Cu fața descoperită, era exact contactul tău.

Ai mai privit o dată fotografia. Intersecția, ca o operă de artă… Te-ai uitat în jur, simțindu-te ca în mijlocul unui joc cu păpuși rusești, în interiorul matrioșkăi celei mai mici… O lume într-o lume într-o lume… Toate generate de o singură minte.

Ai luat fotografia și ai plecat…

 

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.