Noaptea… Noaptea îl bântuise pe Andrei Iorga ca o iubită neliniștită, ruinată de gelozie, o amantă ce te trage în ghearele ei și-ar vrea să nu-ți mai dea drumul vreodată, sugrumându-te cu posesivitatea dragostei sale. Tot așa și visul, un amalgam de imagini din care își mai amintea doar niște pâlpâiri estompate și incoerente… Un tunel și câteva creaturi ciudate, pe care se chinuia să și le reamintească, leoarcă de transpirație, dar pe măsură ce revenea în trezie, ființele nopții din urmă se pierdeau în uitare, iar gândurile i se îndreptau spre călătoria pe care avea să o întreprindă.

Bărbatul de treizeci și doi de ani se prinse cu mâinile de marginea patului în care Irene încă dormea netulburată. Privindu-și tânăra soție, se întrebă dacă la întoarcere avea să-l mai iubească sau dacă îl va fi uitat, găsindu-și pe altul care să-i încălzească cearceafurile pe care el le lăsa reci. Se ridică agitat, încercând să nu facă gălăgie. Nu avea niciun rost să o trezească, dar îi venea greu să-și abată mintea de la toate acele întrebări ce îl rodeau de ceva timp încoace. Irene era lumina ochilor lui, iar faptul că ar fi putut să o piardă pentru totdeauna îl tortura peste măsură, însă nu îi spusese nimic nevestei lui, nimic care să arate cât l-ar fi durut dacă nu ar mai fi găsit-o în casa lor la întoarcere, sau dacă yala ar fi schimbată și cheile date altuia. Nu putea să-i ceară să îl aștepte, când el decisese soarta lor ca un judecător ce dă o sentință cu moartea. De când o înștiințase pe Irene că, în ciuda dragostei lor, va pleca, se simțea ca un călău, dar în adâncul inimii sale știa că nu există nicio altă cale, nu când spațiul îl striga dintotdeauna. O asemenea aventură se ivea o dată în viață, și Andrei Iorga așteptase șansa aceasta ani întregi, în care simțise că viața pentru un astronaut este goală fără o călătorie în abisurile întunecate ale cosmosului.

Cu mers tiptil, intră în baia de marmură gri-albăstruie adusă tocmai din Carrara, și dădu drumul la apa caldă, așteptând ca geamul de sticlă al dușului să se aburească înainte de a intra sub jetul fierbinte, un ritual obișnuit pentru acele clipe când voia să intre în zona sigură. Avea nevoie de ea acum, mai mult ca niciodată, trebuind să uite ce lăsa în urmă. Vremea îngrijorărilor și a refuzurilor trecuse de mult.

Cum se spăla, parcă sperând că astfel durerile se vor duce odată cu apa, ușa de sticlă se deschise și Irene apăru goală înaintea lui — același trup de gazelă, cu sâni rotunzi, pe care îi sărutase de atâtea ori că pierduse numărătoarea, părul lung catifelat și ochii negri stăruitori, de care se îndrăgostise, pentru că într-o seară, când luna se ascunsese între nori, i se păruse că în ei se afla dezlegarea tuturor enigmelor lumii lui. Uitătura aceea îl ardea acum mai mult ca orice cuvânt pe care l-ar fi putut rosti Irene, din două motive: în ei zărea iubirea pe care nevasta lui încă i-o purta, știind în același timp că ea nu avea toate acele răspunsuri pe care crezuse că le zărise cu mult timp în urmă. Pe unele, numai spațiul ar fi putut să i le șoptească…

Femeia i se alătură, dar Andrei se întoarse cu spatele și își continuă ritualul ca și când ar fi fost singur în acea cabină. Irene îl prinse în brațe, sărutându-i umerii, iar mișcările tandre ale buzelor ei renășteau iubirea ce se voia curmată. Cu toate că încă o mai dorea, nu răspunse în niciun fel chemărilor ei, iar în cele din urmă Irene cedă și se întoarse în dormitor, lăsându-l și mai chinuit ca mai înainte. Ar fi vrut să o ia de la capăt cu ceremonialul său, dar curând trebuia să ajungă la spațioport, astfel că nu-i rămânea decât să își accepte soarta, știind prea bine la ce vor duce acțiunile sale. Irene nu avea să îl mai aștepte…

Jumătate de oră mai târziu, părăsi vila, bântuit de cearta cu aceasta, care îi aruncase în față numai reproșuri despre egoismul lui de nedescris.

— Ai uitat complet de planurile noastre, de viața noastră, de tot ce am trăit și am construit împreună! Și pentru ce? Pentru Kendara! Visul de dincolo de neant…

Ultimele ei cuvinte atârnau greu, fuseseră dure, vorbe aruncate cu furie, despre care ai vrea să te prefaci că nu înseamnă nimic, dar care înseamnă totul. Iubirea ei se transformase în ură, incapabilă fiind a pricepe motivele pentru care urma să se suie la bordul Rocului: dorința de a face la rândul lui parte din marile aventuri ale lumii, de a fi printre aceia care marcaseră omenirea, lăsându-și astfel numele în istorie, tot așa cum o făcuseră atâția alții înainte, sperând că astfel își va câștiga nemurirea… De atâtea și atâtea ori îi povestise soției sale despre marile călătorii ale omenirii care îl fascinaseră încă din vremea copilăriei, când citise despre Alexandru Macedon, vikingi, colonizatori, dar și despre primul om care pășise pe lună — Neil Armstrong. Iată că va fi și el asemenea lor, asemenea lui, pătrunzând pe teritoriile Kendarei… Și Irene tot nu pricepuse…

Se sui în bob-mobil, un mijloc de transport pe șine, cu viteze supersonice, care avea să îl poarte de acasă până la spațioport într-o oră, de unde se va dizolva în marele univers, căutând-o pe Kendara, descoperită cândva sub numele de Kepler-186f. La ordinul Agenției Spatiale Globale, reunind cele mai mari puteri ale cosmosului, pe acea planetă misterioasă se dorea a fi înființate noi locuri de trai, tot așa cum se întâmplase pe Marte, Titan sau Europa, pentru evitarea unui al treilea război mondial, iminent datorită suprapopulării și lipsei de alimentație.

Cum teritoriile colonizate erau prea puține pentru o populație ce creștea pe zi ce trecea, se dăduse o hotărâre prin care zone locuibile asemănătoare cu Terra să fie inspectate. Dacă aveau să treacă testele, ele vor fi locuite la rândul lor. O singură problemă întâmpinase Agenția — mare parte din noile planete descoperite se aflau la ani și ani lumină depărtare de Pământ, astfel că toate eforturile fuseseră îndreptate spre crearea unei rachete suficient de rapide și de puternice pentru a permite călătoria spre acele lumi. Astfel luase naștere Rocul, atât de diferită de ce văzuse omenirea înainte… Apoi urmase perioada de selecție a astronauților. Se prezentaseră cu miile, trecuseră cu sutele, printre ei, și Andrei Iorga, intrat în rândurile Agenției în urmă cu opt ani.

Bob-mobilul se opri. În sfârșit ajunsese la portul de lansare din Houston. Coborî din vehicul și intră în sediul central al spațioportului. Aproape toți cei implicați în misiune sosiseră, excepție făcând Juri Karkov și Madeline Lowe, ceilalți doi membri ai echipajului său. La vreo lună după ce începuseră pregătirile pentru misiune, cei doi căpătaseră obiceiul de a întârzia, apărând de fiecare dată unul după altul la o distanță destul de scurtă încât oamenii să intre la bănuieli. Toată lumea știa că aveau o relație, în ciuda faptului că nu o confirmaseră vreodată — nu era dificil să observi tachinările și insinuările pe care și le făceau, adesea chiar în timpul antrenamentelor. Dacă unii spuneau că se vor lua la întoarcerea din misiune, Andrei nu credea că era ceva serios, ci mai degrabă o relație care implică mult amor și vorbă puțină, mai ales că niciunul din ei nu credea în iubire, despre care spuneau că e doar o iluzie născută pentru a da un sens omenirii. El însă nu fusese de acord cu cei doi. Să fie cinstit, nu îi plăcuse încă de la început, cu crezurile lor ce le contraziceau întru-totul pe ale sale, care până mai ieri își jura iubirea eternă pentru Irene. În ruptul capului n-ar fi recunoscut că dragostea nu poate învinge totul sau că poate, într-adevăr, e o amăgeală. Nici el nu mai știa…. Îi contrazisese de atâtea ori că pierduse șirul, și considera inoportun să le dea dreptate, mai ales că ar fi făcut orice să fi fost atribuit unei alte echipe, nu acelui cuplu ciudat, care probabil va fi mai mult preocupat de alte și alte partide de amor, și nu de misiune. Dar va îndura orice pentru visul său…

Porni către vestiar, parcurgând coridorul lung, prins în gândurile sale. Pătrunzând în încăpere, își căută dulapul în care avea să-și lase hainele pentru a-și îmbrăca costumul de astronaut. Camera, cu bănci, cuiere și garderoburi așezate simetric, se afla într-o ordine și tăcere depline. Singurătatea sălii îi aminti de solitudinea pe care avea să o trăiască în spațiu… Apoi își spuse că nu era timpul să se gândească la asemenea tâmpenii, trebuia să rămână cu mintea la misiune.

Se dezbrăcă de cămașa bleu și pantalonii din stofă neagră, punând cu atenție hainele în dulap. Îl vor aștepta zece ani în acel vestiar, poate vor fi singurele care îl vor aștepta dacă Irene va pleca. Și sigur o va face. Să te aștepte niște haine! Măcar omenirea îi va cunoaște numele și atunci nu va mai fi atât de rău…

Pe măsură ce îmbracă costumul, durerile parcă se estompară, iar când Madeline, femeia cu păr roșu vâlvoi și ochi verzi ca frunzele salcâmilor, își făcu apariția, atenția îi fu distrasă de geologa care părea o leoaică venită să își cucerească prada. Zece minute mai târziu, Juri, biologul, intră în vestiar cu nonșalantă. La Juri totul era ușor, relaxat, ca o incursiune pe tărâmurile opiumului, deși omul nu folosise niciun soi de narcotic vreodată.

— Gata de misiune? întrebă el, de îndată ce începu să își dea hainele jos.

Altfel nu ne-am afla aici, își ținu Andrei gândurile pentru el.

— Normal! răspunse Madeline cu un zâmbet pe buze, făcându-i cu ochiul lui Juri în timp ce trăgea pe ea combinezonul, iar Iorga își aminti de primul surâs aruncat de Irene la un concert rock unde se cunoscuseră.

Ieși imediat din vestiar, iar când ceilalți doi terminară, se îndreptară către zona de lansare. Spre deosebire de spectatorii sosiți să vadă plecarea lor (tot soiul de oficiali și presa care se îngrijea ca informațiile despre misiune să ajungă în toate colțurile globului și în noile colonii), nava îi aștepta tăcută și la fel de minunată ca pasărea mitologică după care fusese botezată.

Andrei privi nava cu ochi de îndrăgostit. Preaiubitul său Roc! Cât de mult așteptase momentul acesta, clipa când visul devine realitate, după toate acele ore de simulări, și antrenamente, și pregătiri, iar clipa nu era deloc așa cum și-o imaginase. Fericirea plecării în spațiu îi era știrbită de abandonul produs.

Mai întâi pătrunseră în aeronavă Madeline Lowe și Juri Karkov, care schimbau câte o vorbă sau alta, entuziasmați de iminenta intrare în istorie, Andrei urmându-i în tăcere. Apoi cosmonauții își preluară pozițiile, verificându-și costumele pentru a nu exista vreo problemă de etanșare. În timp ce își fixau centurile de siguranță, din radio se auziră indicațiile turnului de control ce le comunica condițiile de părăsire a Pământului. Totul era în regulă.

— Recepționat! comunică Andrei echipei de la sol.

— Roc-1, aveți acordul pentru decolare!

Andrei dădu comenzile de pornire, curând nava luându-și zborul, mai măiastră ca orice pasăre. Pe măsură ce se înălțau, cosmonauții se prinseră în ițele cugetelor lor. Madeline își aduse aminte de pisica sa tărcată, Shanina, al cărei nume fusese dat după o lunetistă rusoaică ce luptase în cel de-al Doilea Război Mondial. Spera ca maică-sa să o hrănească zilnic, așa cum îi promisese atunci când o anunțase că va pleca în spațiu. Inițial, o rugase să o ia la ea, dar nu încăpuse discuție, fiind refuzată categoric pe motivul că bătrâna, cum îi spunea Madeline în glumă, nu avea la inimă părul pe care mâțele îl lăsau prin casă. Dacă englezoaica era plină de îngrijorare, Juri încerca din răsputeri să se relaxeze, trepidațiile creându-i mereu o stare de tensiune, chiar și în simulator, unde adesea căutase să uite de ele în moduri mai plăcute. Acum se imagina departe de acel loc, împreună cu Madeline, pe o plajă abandonată, intrând în stare de meditație, pe care o practica, de obicei, seara înainte de culcare. Andrei, în schimb, rămăsese concentrat la misiune.

Curând se scufundară în noaptea adâncă. Andrei privea imensitatea întunericului cu o fascinație pe care nu o simțise nicicând înainte, nici măcar când se îndrăgostise de nevasta lui. Acolo, în mijlocul neantului, unde alții s-ar fi speriat, el se simțea ajuns acasă, trăind o liniște profundă pe care o căutase mult timp…

Cei trei astronauți își decuplară centurile de siguranță, preluându-și pozițiile pentru a verifica dacă totul era în regulă la bord. După jumătate de oră de controale, stabiliră că nava se îndrepta spre coordonatele predeterminate și comunicară concluziile lor către turnul de control.

— Am receptat toate datele voastre, Roc-1! se auzi bărbatul de la turnul de control. În câteva ore veți intra în hibernare, continuă el.

— Recepționat! îi răspunse Andrei, gândindu-se cum aveau să se trezească cu puțin timp înainte de destinație.

Cum terminară toate verificările, Juri se îndreptă spre unul dintre hublouri, mersul prin navă fiind posibil datorită unui sistem de menținere a gravitației în interior la nivelul celei cu care erau obișnuiți pe Pământ. Contemplă, la rândul lui, imensitatea hăurilor prin care avea să plutească timp îndelungat, tainele întunericului covârșitor, dându-și seama că, oricâte simulări ar fi făcut înainte, doar cosmosul putea să-l pregătească cu adevărat pentru ale sale întinderi infinite…

Juri se îndepărtă de hublou, privind-o pe Madeline cu pofta animalică a bărbatului ce vrea să-și uite temerile în pielea fină a unei femei. Andrei recunoștea privirea aceea, o trăise de atâtea ori cu Irene, pe care obișnuia să o prindă în brațe când zilele îi păreau cumplite și să îi sărute gâtul lung până se sătura ea de el și-l trimitea la plimbare, ca apoi să o prindă de mână și să se uite în ochii ei mistuitori, iar ea să se dezbrace încet și să-l primească în brațele călduroase.

Rusul se apropie de englezoaică și o atinse ușor pe brațul drept, iar Madeline aruncă din nou zâmbetul acela ce i-l arăta doar lui. Andrei mai că începuse să se gândească dacă nu se înșela în privința lor, și ar fi continuat să-și facă un întreg proces al conștiinței dacă n-ar fi fost întrerupt abrupt de vocea groasă, ca de bariton a lui Juri:

— Ce zici de o masă înainte de somnul cel lung? o întrebă el pe Madeline.

Fără să stea pe gânduri, geologa acceptă, deplasându-se alături de biolog către zona dorsală a navei. În timp ce se depărtau, cei doi își înlănțuiră degetele ca un cuplu de adolescenți ce se ascunde de profesor, și Andrei pricepu imediat ce avea să se întâmple în dosul Rocului. Dacă jocurile lor deja începuseră, atunci lucrurile vor fi mult mai rele pe Kendara, unde vor împărți o capsulă cât vor dura cercetările. Strânse din mâini nervos, amintindu-și de ultimele cuvinte ale Irenei: Iubești spațiul mai mult decât m-ai iubit pe mine vreodată! Măcar de-ar fi înțeles ce diferite erau cele două pentru el! La naiba cu suferința lui! La naiba cu fericirea lor! La naiba!

— Așteptați-mă! Vin și eu, spuse el.

— Ești sigur că ai terminat verificările? întrebă Juri, evident nemulțumit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile.

— Bineînțeles! confirmă Andrei.

— Haide, atunci! spuse Madeline, ușor scoasă și ea dintr-ale ei, dar mimând o bunăvoință mieroasă.

Porniră toți trei în căutarea celei din urmă mese, dacă s-ar fi putut numi astfel, căci urma ca pentru câțiva ani terrani buni să fie hrăniți artificial în modulele de hibernare. Pe măsură ce înaintau spre rezerva cu alimente, nava avansa prin vidul ancestral al spațiului. Toată acea imensitate putea să te tragă cu ușurință spre nebunie, dacă nu aveai suficientă minte pentru a te menține puternic. Dar Agenția îi pregătise cu vârf și îndesat tocmai pentru acea clipă când întunericul va pune stăpânire pe ei.

În timp ce mâncară, liniștea se așternu între ei. Se vedea că prezența lui Andrei le displăcea complet Madelinei și mai ales lui Juri, care abia își stăpânea tremurul nervos al picioarelor, încleștând pumnii din când în când și aruncând grimase răutăcioase, ce șopteau că într-o zi Andrei avea să-i plătească, însă Iorga îi ignora complet pe amândoi, privind către bezna ce îl atrăsese dintotdeauna și în spatele căreia sperase mereu să afle ce se ascunde, întocmai cum acum căuta prin ea acea planetă misterioasă aflată la sute de ani lumină de Terra.

— Curând vom intra în mormânt, încercă Madeline o glumă pentru a mai destinde atmosfera.

Niciunul dintre cei doi bărbați nu părură să o audă.

— Ce e cu voi, băieți? întrebă ea, lăsând la o parte ambalajele golite de hrana din care se înfruptase cu până câteva momente în urmă.

— Noi înaintăm prin nimicnicie și ție îți arde de glume macabre, mai ales că știi că mai avem vreo jumătate de oră până când ne vom vârî în drăciile alea, zise Juri, încleștând și mai tare pumnii.

— Hai, nu te ambala! Cândva ne vom risipi cu toții ca firele de nisip în adierea vântului, spuse Andrei.

— Avem și un filosof cu noi, i se adresă Juri în zeflemea.

— Doar nu ți-o fi frică, sugeră Madeline șăgalnic.

— Iubito, mă știi tu de om fricos? întrebă rusul.

Biologul avea multe defecte, dar teama nu era printre ele, astfel că Madeline tăcu, deși un lucru era cert: spațiul se putea juca cu mintea oricui. Sau să fi fost locul acela strâmt în care aveau să zacă așa ca într-o comă lungă, până în ziua în care Kendara avea să li se arate în cale…

Strânseră pachetele goale și le ejectară în cosmos, unde aveau să plutească alături de alte deșeuri, urme ale trecerii omului prin univers. Contactară pentru o ultimă oară baza de pe Pământ, care le confirmă că puteau intra oricând în starea de hibernare. Odată primite ordinele, se mutară în modulul în care păreau să fie așteptați de niște sicrie faraonice transformate de tehnologie, fiecare având câte un buton verde ce aștepta să fie apăsat pentru a le deschide calea către un somn îndelungat, cel mai îndelungat avut vreodată.

Juri, cu figura-i transfigurată, fu primul care dădu comanda de deschidere a capsulei. Privind spre interiorul ei, chipul i se schimonosi, însă după ce Madeline se apropie de el și-l atinse pe umăr, întocmai cum Irene îl atinsese pe Andrei în dimineața plecării, rusul se culcă în modulul ce avea să-i răcească corpul și să îl hrănească, pentru a-l aduce viu la destinație.

Urmă Madeline, care, înainte de a se vârî, la rândul ei, în capsulă, se uită la Andrei și îi zâmbi prietenește.

— Somn ușor, până ne-om revedea din nou! îi ură ea, iar apoi capacul se închise.

Rămas singur, Andrei privi din nou în jur, cercetând cosmosul tăcut. Liniștea domnea, liniștea care avea să-l însoțească după ce va fi intrat în propriul său bârlog hibernant. În cele din urmă, se alătură celor doi…

***

Timpul se scurse și se scurse și se scurse, și la ora stabilită capsulele se deschiseră, iar cei trei cosmonauți ieșiră pe rând din modulele ce-i ținuseră neclintiți. Deși pe Terra trecuseră ani buni, somnul parcă le fusese o anestezie pe timp de operație. Arătau, într-adevăr, mai neîngrijiți, dar vremea nu părea să-și fi pus urmele pe niciunul dintre ei, cu excepția bărbilor ce le crescuseră lui Juri și Andrei.

— Păreți doi Moși Crăciuni tineri, le zise Madeline în glumă.

Abia când Andrei își răsese barba îi dăduse în gând dreptate femeii. Văzându-se iar cum fusese la plecare, și-o aminti pe Irene care obișnuia să intre peste el în baie, privindu-l în timp ce se bărbierea, de fiecare dată ca și cum ar fi făcut-o pentru cea dintâi oară. Era cât pe ce să se taie cu lama, înconjurat de aceleași griji stupide. Irene. Oare deja îl uitase? Ar fi mai bine pentru ea, acum când glasul Kendarei îl ademenea din ce în ce mai tare, mai puternic ca orice vorbă a soției sale… Kendara! Numai să sfârșească odată cu bărbieritul și să o vadă, și să ajungă la ea…

După ce termină, se alătură în camera de control celorlalți doi astronauți, care se hrăneau cu niște fructe deshidratate. Îi depăși și se apropie de tabloul de comandă, privind prin hublou spre Kendara, mai fascinantă decât planeta albastră, un potențial alt leagăn pentru civilizația pământeană, unul pe care va fi cel dintâi să pună piciorul (la fel ca Neil Armstrong pe Lună), locul pentru care renunțase la atâtea și care îi șoptea că îl așteaptă ca o amantă îndrăgostită. Kendara îl hipnotizase și de n-ar fi fost vocea rusului să-l trezească din reverie, ar fi rămas într-o transă îndelungată…

— Ai făcut comunicările către bază? întrebă acesta.

— Imediat după ce am părăsit starea de hibernare, răspunse Andrei, întorcându-se către Juri.

— Cât mai avem până la asolizare? vru să știe Madeline.

Andrei se reîntoarse către tabloul de comandă, verificând cu exactitate orele, minutele și secundele. Înainte de a răspunde, cu ochi scânteietori, mai aruncă o ocheadă Kendarei. Apoi se adresă Madelinei.

— Opt ore, douăzeci și două de minute și paisprezece secunde terestre, spuse el.

— Am avea timp, îi zise Juri cu glas scăzut englezoaicei, și aceasta se hlizi nevinovat, ridicându-se și făcându-i cu ochiul.

Andrei încleștă pumnii, tâmplele tremurându-i nervos.

— Mai e puțin până la intrarea noastră în istorie și singurul lucru de care vă pasă e să vă găsiți o cameră ca doi tineri ce se feresc de părinți! urlă el.

— Nu e vina mea că ți-ai lăsat nevasta și va trebui să-ți înduri singurătatea, îi spuse Juri, trăgând-o pe Madeline după el. Dacă tu ești nefericit, nu văd de ce să fim și noi…

— Nenorocitule! Ce știi tu despre fericirea mea?! întrebă Andrei, strângând și mai tare din pumni.

— Nimic, dar știu despre a noastră… Așa că cine ești tu să te bagi? zise rusul. Haide, Madeline!

Andrei tăcu, privind spre propriile picioare. Dacă el visa la Kendara, poate că ei se iubeau într-adevăr într-un fel pe care el nu putea a-l pricepe, întocmai cum biologul și geologa probabil n-ar fi înțeles în veci dragostea lui pentru acea planetă îndepărtată, dar care acum era tot mai aproape, că mai că simțea atingerea teritoriilor sale.

— Ce știu eu, îngăimă el.

Și chiar când spuse acele cuvinte, Juri repetă îndemnul către Madeline care rămăsese pe loc, cu chipul înțepenit de oroare, țintă spre hubloul principal.

De dincolo de el, își făcuse apariția ceva ce aducea cu o gaură neagră răsărită de nicăieri, interpunându-se între ei și Kendara, atât de dragă lui Iorga, de când aflase că o va vizita. Fenomenul acela, ce-i amintea pilotului de tunelul în care i se terminau visele de obicei, îi trăgea spre noaptea finală în care lumina n-are scăpare.

Andrei se apropie rapid de pupitrul de comandă, încercând să ia legătura cu turnul de control și să abată nava de la traiectoria sa. Fu în zadar. Emanațiile energetice emise de acel fenomen ciudat deveniseră tot mai puternice, făcând sistemele de comunicații să pice. Erau trași spre nimic…

— Fă ceva! strigară pe rând Juri și Madeline, ambii îngroziți.

— Nu avem nicio soluție, le spuse Andrei, care capitulase înainte universului nemilos.

La puțin timp înainte să pătrundă în bezna deplină, Andrei privi o ultimă oară către Kendara, visul de dincolo de neant, cum îi spusese Irene, cel care nu avea să se materializeze vreodată. Omenirea nu îi va ști numele pentru primul pas făcut pe planeta ce va rămâne o himeră, Kendara nu îi va afla în veci dragostea purtată, iar întregul Pământ va vorbi despre ei ca despre o altă dispariție ciudată.

Apoi planeta sa preaiubită dispăru, însă cei doi coechipieri erau la câțiva pași de el, ținându-se în brațe ca o statuie de îndrăgostiți și dizolvându-se ușor, precum gândul în uitare. Întreaga navă se distrugea încetul cu încetul, iar odată cu ea și Andrei se evapora măcinat de imposibilitatea împlinirii, de remușcarea de a fi părăsit-o pe Irene pentru un destin ce nu avea să se împlinească în veci. Apoi amintirile se pierdură una câte una, iar corpul material se roase încet, și deodată ființa care fusese nu mai era nimic.

Andrei, Juri, Madeline, nava… Totul dispăruse.

***

Argotrath, cel care zace în întuneric, se zvârcolise toată noaptea în somn, întorcându-se de pe o parte pe alta, prins în visul său. Când se trezi, se târî cu ajutorul tentaculelor de pe piatra pe care dormise, prin grota tenebroasă în care locuia de când se născuse. Cum se mișca, imaginile nopții trecute încă îi dădeau târcoale: un vehicul ciudat, niște creaturi stranii și un tunel — sfârșitul ca atâtea alte sfârșituri…

Gongul sună, și reverberația lui pătrunse în grotă prin sistemul creat de conducătorii Orașului de Fildeș. Acela era semnul că ziua de lucru va începe curând, iar supușii trebuiau să iasă din vizuinile lor și să se ducă spre locurile repartizate. Nu voia să-și părăsească peștera, pentru că Argotrath iubea întunericul ca nimic altceva pe lume, însă datoriile îl chemau.

Argotrath se târî spre lumină. Cât putea să o deteste… Cum ieșea la lumină, realitatea existenței sale punea stăpânire pe el, iar visele se dizolvau în uitare, tot așa cum el se va risipi cândva, căci nu era decât parte din visul lui Kagen, cel care a creat lumea, cel care doarme și într-o zi se va trezi. Iar atunci lumea și Argotrath nu vor mai fi, la fel ca ființele nopții din urmă…

Suntem ființe făurite din visul lui Kagen…

(Inscripție de pe templele Orașului de Fildeș)

Despre autoare