Dincolo de Farul de la Capătul Lumii

 Costi Gurgu

Dincolo de Farul de la Capătul Lumii

Vasul de Sânge al autiștilor aluneca neauzit prin ceața vâscoasă. Alexandru Vromihene încerca să-și mențină postura verticală pe punte, alături de comandantul trupei de mercenari. În spatele lor, aceștia așteptau neclintiți, înfășurați în veșmintele negre ce le acopereau trupul în întregime. Își trăseseră deja peste ochi lentilele realității, ca măsură de precauție. De jos, din cală, se putea auzi susurul autiștilor ce pilotau vasul. Dincolo de ei, o liniște apăsătoare, de parcă însăși apa prin care navigau nu era decât o impresie.

Comandantul își ridică privirea de pe busola de vise. Ecranul acesteia devenise verde fosforescent. Rotițele și acele prinseră a i se roti frenetic pe cadran.

— Suntem aproape, murmură bărbatul.

De undeva, din ceață, se auzi un clopot. Lumina gălbuie a unui far spulberă anemică vălătucii de ceață. O palmă rece îl prinse pe Alexandru de mână. Unul dintre autiști, un copilaș scund și slab, urcase pe punte. Își ridică privirea albă spre el, menținându-și palma pe mâna lui, și continuă să se balanseze de pe un picior pe celălalt.

„Am ajuns. Pregătiți-vă de debarcare”, traduse Alexandru cuvintele ce i se formau direct în creier. „Acum!”

Vasul de sânge se zgudui ușor, apoi păru că se scufundă brusc. Prora se topea sub picioarele lor, în timp ce ambarcațiunea avansa cu viteză direct în pietrișul țărmului. Un șuier profund, ca un oftat, străbătu tăcerea amurgului și vasul se retrase de sub picioarele lor înapoi în apa mării, resolidificându-se. Rămăseseră cu toții nemișcați, cu valurile lingându-le pulpele.

Ceața își pierdu din consistența de vată și lăsă să se întrevadă la câțiva pași spre dreapta un perete stâncos. Lumina vineție a unui soare muribund polei însângerată burțile norilor. Fără zgomot, mercenarii se repliară spre peretele din piatră. Din ceață se auzi iar clopotul Farului și lumina purulentă a acestuia mătură vârfurile pereților din stâncă, cu mult deasupra capetelor lor. Acele busolei de vise arătau concentrația maximă undeva în fața lor. Cu un singur gest, comandantul își urni oamenii în acea direcție.

Nisipul plajei era fierbinte și umed. Alexandru percepu zgomotul unei respirații greoaie, care în mod sigur nu venea de la niciunul dintre războinici. O pală de vânt risipi ceața de pe plaja de la Capătul Lumii. Observă că avansau printr-un defileu, între doi pereți stâncoși și abrupți. Terenul urca, așa că la capătul defileului nu putea vedea decât cerul vinețiu.

Lângă peretele din stânga, un copil așezat pe un bolovan împletea o coroniță din flori. Alexandru se opri uluit, dar comandantul și mercenarii săi își continuară drumul cu mare grijă pentru a nu fi depistați. Nu păreau să-l observe pe copil. Acesta îi făcu semn să se apropie.

Ajunse lângă micul localnic și verifică să vadă ce făceau însoțitorii săi. Războinicii se opriseră în spatele unei stânci, la baza peretelui. Comandantul îl trimise pe unul dintre oamenii săi să inspecteze zona din fața lor. Apoi se uită înspre Alexandru, dar era limpede că tot nu-l vedea pe copil. Acesta nu mai părea așa mic de aproape. Avea trupul unui băiețel de zece ani, dar capul ce i se clătina pe gât ca o păpădie în adierea vântului era de două-trei ori mai mare ca trupul. O diferență pe care constată uimit că nu o observase de la distanță. O cârjă noduroasă îi sprijinea bărbia și-i menținea giganticul cap pe umeri. Ochii îi erau de un bej putregăios, cu iriși negri. Copilul zâmbi și dezveli două șiraguri de colți galbeni, pătați cu gri, contrastând cu pielea rozalie și trăsăturile dulci.

— Bine ai venit la Farul de la Capătul Lumii, îi ură acesta.

Alexandru încercă să nu zâmbească prostește. Încercă să găsească un răspuns politicos, dar ambele încercări fură fără succes. Comandantul începuse să-i facă semne nervoase. Se însera și se apropia momentul pentru care veniseră până la Capătul Lumii.

— Prietenii tăi sunt nerăbdători. Fă-le semn să nu te aștepte. Nu mai au nevoie de tine, continuă creatura, zâmbind sinistru.

Cu o unghie vineție și ascuțită, își râcii pielea de pe umărul stâng. Într-un final reuși s-o cojească. Își introduse unghia sub piele și trase încet și cu atenție, desprinzând de pe carne o fâșie de piele însângerată. Cu ea întări împletitura coroniței, care, acum observă Alexandru, era împletită din flori uscate și ciulini. Îi era clar că nu vorbea cu un copil și simțea că n-ar fi prea deștept să-i spună nu.

Bărbatului i se stinse zâmbetul și-i făcu semn comandantului să plece fără el. Fuioare de ceață se ridicau din carnea sângerândă a copilului, acolo unde se jupuise. Reflexiile vineții ale soarelui amestecau ceața de deasupra apei cu sânge.

— Ce vânt te aduce la Capătul Lumii?, îl întrebă creatura.

Avea o voce subțire și tremurătoare.

— Cine ești?, reuși Alexandru să rostească primele sale cuvinte.

— Numele meu este Kakmoxes. Prietenii mi-ar spune Kaks. Așa mă gândesc eu, adăugă cu un oftat.

— Locuiești pe insulă, Kakmoxes?

— Da, ai putea spune asta.

Mercenarii își reluaseră înaintarea furișată. Lăsarea serii trebuia să-i găsească dincolo de Fermă, în plin Câmp, iar la căderea nopții trebuiau să fie înapoi pe plajă, cu prada. Așa se înțeleseseră cu piloții Vasului de Sânge. Oricum, dacă-i prindea miezul nopții pe Câmp, șansele să se mai întoarcă erau foarte mici.

— Cum se face că ei nu te văd?

— Mă văd, mă văd. Dar mintea lor a decis să nu mă considere real. Pentru ei, tu vorbești de unul singur.

—Ești doar un vis!

Alexandru se retrase, brusc înfricoșat de perspectiva de a fi căzut pradă unui coșmar, mai mult decât de aspectul deranjant al interlocutorului. Își scoase cu gesturi repezite lentilele realității și și le așeză peste ochi. Copilul prinse a râde cu poftă.

— Oh, sunt cu mult mai mult decât un vis, nu-ți fie teamă!

Într-adevăr, nu era doar un vis. Lentilele îl arătară pe băiețel în același loc, împletindu-și coronița cu degețelele boante. Însă prin lentile pielea nu i se mai vedea roz și întinsă, de copil. Îi devenise palidă, iar la încheieturi îi era gri, ridată și buburoasă. Ochii i se măriseră pe față și-i deveniseră de culoarea mlaștinii.

— Deci, ce te aduce atât de departe de lumea ta?, îl întrebă iar pe Alexandru Vromihene.

Nu mai exista cale de întoarcere acum. Trebuia să joace jocul lui Kakmoxes, indiferent cine era creatura.

— Sunt un imagus. Am fost angajat ca interpret al expediției lordului Bureba la Capătul Lumii.

— Un imagus câștigă mult prea bine în cetățile Tuve ca să-și riște pielea ca simplu interpret într-o expediție de jaf în alte lumi, îi spuse Kakmoxes zâmbind.

— Iar tu știi prea multe pentru un copil ce locuiește într-o insulă izolată de restul lumii, ori al lumilor.

— Din ce Tuvă vii?

— Vin tocmai din Zegetuva, din Lumea Ionului. Dacă îți spun ce caut aici, îmi spui ce ești și ce cauți tu aici?

— Este un târg bun, aprobă Kakmoxes.

Ceața se rărise și dezvăluise în capătul defileului un deal sterp și pietros. Iar dincolo de deal se putea vedea clădirea Fermei, întunecată și sumbră. Tăcută și lipsită de viață. Culegătorii ieșeau pe Câmp abia la Miezul Nopții. Pe cer se întindea lumina argintie a primei luni, trăgând după ea aburii înserării. Mercenarii își reluaseră înaintarea furișată. Văzuseră și ei Ferma și știau că în spatele ei se afla ținta expediției lor — Câmpurile de Vise.

— Nu înțeleg de ce nu-i alertezi pe ai tăi, dacă tot ne-ai văzut aici pândind, furișându-ne, îl întrebă Alexandru pe copil.

— Hoții de Vise sunt treaba Gardienilor. Dacă reușesc să fure ceva și să scape, atunci Gardienii nu și-au făcut treaba și vor plăti paguba cu sângele lor. E o lume simplă, continuă Kakmoxes să împletească florile.

Își jupui o nouă fâșie de piele și prinse a lega următoarea parte din coroana de ciulini.

— Realitatea este că în Zegetuva sunt un imagus de succes. N-aș fi avut motiv să iau slujba asta. Dar acum mai bine de jumătate de an am început să visez ceva ciudat. Prima oară se făcea că eram pe niște dealuri albe și pufoase, acoperite cu flori argintii. Păsări verzi și roșii se roteau prin aer. Cerul era de un albastru adânc și senin, deschis și larg, născând orizonturi strălucitoare. Într-o poiană plină de flori, lângă un izvor rece și iute, stătea întinsă în iarba albă cea mai atrăgătoare femeie pe care mi-a fost dat s-o văd. Frumusețea are multe înfățișări, dar ea era întruchiparea frumuseții. Era… mi-am dat seama imediat, iubirea vieții mele. Nu a fost o concluzie rațională, doar că a izbucnit neașteptat din interiorul meu. Dorința mă ardea și eram neputincios.

Bărbatul se opri și înghiți în sec. Zâmbi trist. Avea trăsături fine și obosite. Mâinile cu degete lungi și îngrijite. Își scoase lentilele realității și-l privi pe copil. Fără lentile, pielea acestuia arăta iar rozalie și netedă.

— Nu știu unde este lumea asta albă, ori cine este frumoasa necunoscută, dar este ceva scris în sângele meu de mult, poate că înainte să mă fi născut, în memoria strămoșilor mei.

— Știu despre ce vorbești. Memoria sângelui este limba adevărului, spuse în șoaptă copilul.

— După multe astfel de nopți, am visat că trebuie să ajung tocmai la Farul de la Capătul Lumii ca să o pot întâlni pe… Isabela. I-am aflat numele la un moment dat. Numai că eu sunt din Lumea Ionului, o lume fără sfârșit. Așa că m-am angajat ca interpret pentru lordul Bureba, să-i călăuzesc mercenarii prin Petrator. Acolo am cumpărat o hartă a Oceanului Durerii de la însuși Sfântul Petre, Zeul Trecerilor. Am angajat un Vas de Sânge și am purces spre Capătul Lumii. Nu aș fi putut să ajung singur până aici.

— De ce ai folosit serviciile autiștilor?

— Este imposibil să călătorești prin Radharc, venind dinspre Petrator, fără autiști! Sângele lor este singurul combustibil care funcționează în acea lume.

— Asta dacă asculți de legea Sfântului Petre. Dar există și metode mai civilizate.

— N-am idee despre ce vorbești.

— Lordul Bureba nu e prea deștept dacă își trimite oamenii aici folosind Calea Sângelui.

— Poate că nu e, ori poate că este atât de deștept pe cât îi permite știința lumii lui. Oricum, este rândul tău acum.

Între timp, mercenarii dispăruseră dincolo de dealul pietros. O lumină apăruse la una dintre ferestrele Fermei. Aburii înserării coborâseră peste împrejurimi și umpluseră defileul de umbre tremurătoare.

Kakmoxes termină de împletit coronița. Scuipă într-o palmă și frecă flegma peste capetele ei, încleindu-le într-o pastă cenușie. Apoi zâmbi iar, și-și întoarse privirea spre Alexandru:

— Fac parte din Zalm. Sunt Zeul Viselor și al Ceții în Lumea Radharcului, și am fost asta încă înainte ca Sfântul Petre să pună bazele Petratorului. Eu fac trafic cu vise în toată aglomerația Lumilor Mediane.

— Tu ești Stăpânul Viselor?, murmură Alexandru cu sângele înghețat.

— Unii îmi mai spun și așa. Dar nu-ți fie teamă. Ți-am zis că de hoții de vise se ocupă Gardienii, nu eu. Iar tu nu ești un hoț. Tu ești oaspetele meu aici. Tu ai venit cu un alt scop la Capătul Lumii.

— Dacă Stăpânul Viselor îmi permite, aș vrea să o caut pe Isabela pe insula lui.

— Din păcate, Alex… pot să-ți spun Alex? Îmi plac prescurtările prietenești. Din păcate, ai venit prea târziu.

— Nu înțeleg!

— Am cunoscut-o pe Isabela. A trecut și ea pe aici și, nu foarte surprinzător, te căuta pe tine. Spunea că ați fi suflete-pereche.

Bărbatul păstră tăcerea puțin derutat.

— Ai ajuns însă cu trei secole prea târziu, continuă copilul cu voce tremurătoare.

Alexandru simți cum lumea se învârte în jurul lui și-și pierde consistența. Tot ce fusese realitate până cu o secundă în urmă își schimbase sensul. Înghiți cu greu. Nu știa…

De dincolo de deal se auziră primele urlete. Mercenarii se întâlniseră cu Gardienii, sau poate îi întâlniseră pe Culegători, deși era prea devreme pentru ultimii. Urletele continuară un timp îndelungat.

— Am o soluție pentru tine, reluă Kakmoxes.

Imagusul era palid și tremura în ciuda căldurii umede a insulei. Din aburii negri răsunau prelung și sfâșietor vocile îndurerate și disperate ale hoților de vise.

— Ignoră-i. După cum sună, s-au întâlnit cu Mama Viselor. Ceea ce înseamnă că nu veniseră doar să fure niște vise, ci direct sursa lor. Aroganța și ignoranța oamenilor. Asta este ce m-a fascinat întotdeauna la voi. Asta este și ceea ce v-a dus atât de departe, în alte lumi.

Brusc, din ceruri se scoborî peste împrejurimi cântec de îngeri. Urletele se domoliră și într-un final se înecară în gâlgâituri și gemete. Vocile îngerești, împletindu-se în coruri tânguitoare, învălurau vălătucii întunecați ce lingeau dealul în jos, spre nisipuri, spre mare.

— Ah, se trezesc Culegătorii, oftă fericit Kakmoxes.

— Doamne, iartă-mă!

Lui Alexandru îi curgeau involuntar lacrimile pe obraji.

Copilul-zeu își smulse câțiva câlți de păr din cap și îi îndesă bărbatului în urechi. Acesta răsuflă adânc și căzu tremurând în genunchi.

— Isabela a venit aici acum mai bine de trei secole. A traversat Câmpurile de Vise și a trecut dincolo de Capătul Lumii, în Lumea de Dincolo. Era singura soluție ca să te poată întâlni. O să te învăț cum să traversezi Câmpurile și să treci în Dincolo. Acolo o vei putea găsi, pentru că ea te așteaptă.

— Mă așteaptă de trei secole?

— Nu există timp în Dincolo.

—Tu ești Stăpânul Viselor. Ai putea să-mi spui cine a pus un vis de intrigă pe mine?

— Există o clauză de confidențialitate între mine și toți clienții mei. Nu le pot înșela încrederea, zâmbi zeul.

—Ai putea fi chiar tu! exclamă Alexandru cu o undă de mânie în glas.

— Aș putea fi, încuviință Kakmoxes.

— Ar trebui să mă întorc chiar acum în lumea mea!

— Da, ar trebui. Dar unde vei mai găsi acel scop înălțător dacă-ți abandonezi aventura?

— Ce scop înălțător?

— De unde știi că Isabela nu-i singurul tău scop în viață? Există o singură cale să afli — continuă-ți drumul și descoperă ce se află la capăt.

Alexandru îl privi contrariat:

— Ca să treci în Lumea de Dincolo, trebuie să mori!

— Nu-ți fie frică. Nu există moarte.

— Mi-aduc aminte că am citit că acum mii de ani, răzbunicii noștri se aruncau în sulițe pentru a duce mesaje zeilor Zalmului. Erau vestiți că nu le era frică de moarte. Asta îi făcea invincibili.

— Așa este, nu există moarte!

— Zeii Zalmului erau zei ai începuturilor, zei ai creației. Asta până când Dumnezeu v-a înlocuit pe toți.

Kakmoxes îl privi atent preț de câteva secunde. Din glasul lui Alexandru nu răzbătuse niciun strop de ironie. Nu făcea decât să recite din cărți.

— Ce-ai spus nu are niciun sens. Dumnezeu n-a înlocuit pe nimeni. Nu, noi am fost alături de voi până când Dumnezeu a interzis altora creația, rezervându-și privilegiul numai lui. Atunci, moartea a căpătat consistență și context. Noi am rămas zei ai creației, în ciuda noii orânduiri, dar lumile noastre au acum efemerul viselor.

— Dacă moartea a căpătat consistență, înseamnă că ea există, nu? Cum îmi poți spune să trec în Lumea de Dincolo, că nu există moarte, când chiar tu recunoști că acum ea a căpătat consistență și context?

Kakmoxes luă de alături o nouă cârjă și-și propti fruntea în ea. Îl privi trist pe Alexandru:

— Este o problemă de credință. Tu ai avut credință și ai venit până la Capătul Lumii să-ți întâlnești sufletul-pereche, iar acum nu ți-a mai rămas nicio sămânță de credință să treci dincolo de Capătul Lumii pentru iubirea ta.

— Am credință în iubirea și în menirea mea, așa cum cred că există un scop mai înalt în toată această aventură, dar Dincolo…

— Atunci, ia coronița asta și poart-o când vei străbate Câmpurile de Vise. Te va proteja de Culegători. Dar nu și de Mama Viselor, ori de Gardieni.

Alexandru se ridică din nisip. Își petrecu geanta pe după gât și-și puse lentilele realității la ochi. Apoi luă coronița și și-o așeză pe cap. Aceasta se topi în părul său. Kakmoxes își smulse doi colți din gingiile putrezite și-i înfipse în fruntea bărbatului.

— Cu ei te vei apăra de Gardieni. Singurele sfaturi pe care le mai am sunt să o ocolești de departe pe Mamă și să reziști tentației. Visele din Câmp nu sunt pentru tine.

Atingându-i fruntea, colții zeului crescură într-o pereche de coarne ascuțite și tăioase. Alexandru simți alți colți crescându-i pe umeri, pe brațe, în coate, din omoplați. Erau mici, ca niște dinți ascuțiți.

Prima lună era aproape de creștetul cerului. A doua lună răsărise la rândul ei peste mare, risipind în apele negre o reflexie verzuie, ce îmbrățișă dâra argintie a primei.

 

Alexandru depăși dealul de la gura defileului și văzu Ferma cu toate ferestrele luminate. Își aminti strigătele disperate ale mercenarilor și simți un nod în capul pieptului. Spre stânga, pe coasta stâncoasă, se înălța turnul Farului. Alese drumul șerpuit pe lângă acesta. Piatra albă a Farului era mâncată de sare și umezeală. Câlți de aburi i se agățau de crăpături precum vata de pielea scorojită. La poalele turnului începea Câmpul de Vise. O ceață albă, strălucind mat, îl acoperea ca o pătură de lână. Marea se auzea zbuciumată, spărgându-se de stâncile de la baza Farului. Se lăsase întunericul, însă mai avea măcar o oră până la miezul nopții, ora Culegătorilor.

Inspiră adânc, înghițindu-și frica, și o luă la fugă peste Câmp. Recolta era deasă și încâlcită, moale și rece. O auzea sfâșiindu-se la înaintarea lui, precum o pânză putrezită. Alerga într-un ritm constant, încercând să mențină direcția cu Ferma în spate. Cât mai departe de Fermă, de Culegători și de Mama Viselor. Lordul Bureba îl mințise. Poate că oamenii lui ar fi avut o șansă să fure câteva vise dacă nu intrau în Fermă. Cum își putuse închipui Bureba că printr-o simplă acțiune vulgară putea răpi o ființă mistică, probabil o zeitate în felul ei?

În ciuda câlților de păr ai zeului din urechi, putea auzi un zgomot ciudat, ca un zbârnâit de insecte. Ca un stol uriaș de țânțari, ori muște. Era un zgomot enervant. Încercă să-l ignore, așa cum încerca să-și mențină ritmul alergării. Nu avea antrenament și deja simțea cum îl înțeapă splina. Viața mondenă își spunea cuvântul. Un șir de luminițe tremurătoare își făcu apariția la orizont. Se opri mirat, respirând cu greutate. Privi în spate, dar Ferma nu se mai vedea. Doar lumina Farului, ca o lamă tocită tăind aburul. Prima lună era în creștetul cerului. Își apăsă palma peste zona dureroasă a splinei și inhală adânc, încercând să-și regleze respirația. Zumzetul de aripi se întețea odată cu avansarea șiragului de luminițe.

Daca se întorcea din drum, s-ar fi lovit de Culegători, care trebuiau deja să fie în Câmp. Dacă își continua goana, din față veneau mai mult ca sigur Gardienii. Și peste toate, neputința sa fizică.

Oh, Kakmoxes, zeu al deșertăciunii!, gândi panicat. Ce folos puteau avea acum dințișorii crescuți sub piele!

O luă iar la fugă în direcția Gardienilor. Apropiindu-se de ei, începu să distingă detaliile. Trupurile le erau vag umane, cu o piele albă, pătată. Gurile erau despicături pe fețele late, înconjurând jumătate din circumferința capului. Colți ascuțiți și subțiri ca niște ace le ieșeau de sub buzele vineții și groase. Pe spate și pe brațe aveau mii de perechi de aripi micuțe, străvezii, de insecte, care vibrau cu o frecvență uriașă, susținându-le trupurile buhăite în aer și ajutându-i să zboare cu viteză. Aripioarele emanau o lumină roșiatică, ce lăsa o dâră în spate.

În ultima clipă îl zări la o oarecare distanță în față pe unul dintre mercenari, probabil un supraviețuitor al măcelului de la Fermă. Țâșnise din aburul viselor, unde probabil se ascunsese, și alerga cu viteză în aceeași direcție cu el. Gardienii păreau să nu-l observe. Bărbatul își scoase din fugă sabia și șarjă în tăcere.

Într-o fracțiune de secundă, unul dintre Gardieni își căscă spintecătura gurii și îl înghiții pe războinic în întregime. Apoi capul i se micșoră la loc și-și păstră formația de zbor cu ceilalți, continuând să mestece.

Alexandru se opri gâfâind. În câteva secunde paznicii viselor urmau să-l înghită și pe el. Uitase de durere, uitase să respire. Se aruncă pe jos, în ceața albă a viselor și încercă să se lipească de sol pentru a fi acoperit complet. Zbârnâitul aripilor era infernal. Se apropia cu viteză. Imagusul își închise ochii și-și înfipse degetele în solul afânat. Zgomotul trecu cu rapiditate pe deasupra lui, apoi se îndepărtă. Așteptă un timp pentru a se asigura că distanța dintre el și monștrii era atât de mare pe cât se putea, apoi își aminti să respire. Inhală cu nesaț și se înecă cu aburul luminos. Un soi de semințe îi intraseră în gură. Scuipă speriat. „Rezistă tentației!”, îl avertizase Kakmoxes. „Tentației îi rezist, dar cum să rezist accidentului?”, zâmbi el cu ușurare. Scăpase de Gardieni!

Se ridică în genunchi, scuipând și râzând. Închise gura și crăpă între dinți o sămânță pe care nu o simțise. Îl cuprinse o senzație de sufocare și căldură, și un gust dulceag i se răspândi pe limbă. Noaptea prinse a se lumina în jurul său în culori blânde. Cu un ultim efort de voință, înainte de a ceda visului, scuipă iar și sămânța ascunsă zbură spre covorul de ceață. Doar o crăpase, nu o spărsese complet. Întunericul șuieră înapoi, în realitate, și cu el, un ușor zbârnâit.

La câțiva pași de el, din beznă se desprinse unul dintre Gardieni. Unul singur, rămas în urma liniei celorlalți. Un zvâcnet iute din aripi, o dâră roșiatică în urmă și distanța dintre ei se topi. Monstrul își căscă gura și-și expuse acele dinților brusc crescute în lame tăioase, lungi ca niște săbii.

Panica puse stăpânire pe Alexandru și, odată cu ea, furia. Neputința. Dinții divini plantați sub piele îi ieșiră reflex sub forma unor țepi uriași și spinoși. Auzi colții Gardianului izbindu-se de țepi și atunci icni cu ultimele puteri și izbi disperat cu brațele spinoase.

Se opri când își dădu seama că nu mai lovea decât aerul și că inamicul său zăcea sub pătura de ceață. Stropi negri de sânge pluteau ca într-o suspensie la suprafața aburului. Țepii i se retraseră sub piele. Respira sacadat. Era singur. Era liniște. Era întuneric în toate direcțiile. Nu mai știa de unde venise și încotro se îndrepta.

Încercând să-și controleze greața, studie îndelung peisajul. Era iarăși pustiu și întuneric. Apoi realiză că de fapt percepea iarăși, foarte vag, vibrația aripilor Gardienilor. Alexandru privi în jur, cu inima bătându-i violent în piept. Încă nu-i vedea. Închise ochii și se concentră. După câteva secunde îi deschise, întoarse capul spre stânga și desluși o linie de punctișoare roșiatice.

O luă la fugă în direcția opusă. Plămânii nu-l mai ardeau, durerea de splină îi trecuse, cât de departe putea fi Capătul Lumii? Doar era pe o insulă, nu putea fi chiar atât de mare. Alerga fără să se gândească, încercând doar să-și păstreze un ritm constant și o respirație regulată. Alergă pentru ceea ce i se păru o noapte întreagă, dar zbârnâitul continua să se apropie inexorabil. Știa că într-un final îl vor prinde din urmă dacă nu ajungea la destinație mai repede, dar nu voia să se gândească la asta. Voia doar să poată respira până la capăt. Îl dureau șalele, spatele, umerii, ficatul, dar picioarele încă rezistau.

Într-un final se împiedică și căzu ca un trunchi de copac, făcând pârtie printre vise. Se ridică iar și auzi zbârnâitul foarte, foarte aproape. Sesiză cu colțul ochiului lumina roșiatică a aripilor Gardienilor și atunci se aruncă la loc pe burtă, încercând să intre sub plapuma de ceață.

După câteva secunde bune, își dădu seama că zbârnâitul continua să se audă la fel de puternic și nu se îndepărta. Se ridică din ceață și privi în spate. Gardienii erau aliniați pe o linie invizibilă, la doi pași de el. Îl priveau toți inexpresiv, clămpănind din gurile mari și scrâșnindu-și colții ca acele. Toate miile de aripioare li se roteau cu o frenezie nebună, răspândind în aer văpăi de foc.

Se ridică tremurând și gâfâind. Icni la durerea generală din trup. Îi privi uimit. Ce așteptau? Era al lor. Nu mai avea putere să se apere, nu mai avea unde să fugă.

O lovitură în spate îl dezechilibră și-l obligă să facă un pas în față. Era la o întindere de braț de paznicii viselor și le putea mirosi izul dulceag, de putrefacție. Un val de aer rece îi îngheță obrajii. Fălcile celui mai apropiat monstru clămpăniră în gol, în direcția lui.

Auzi șuierul din spate și se aruncă într-o parte, înainte să primească și a doua lovitură. Nu văzu pe nimeni, însă simți aerul mișcat de lovitura invizibilă. Părea că o fantomă încerca să-l lovească cu o lopată. Se rostogoli câțiva pași, cât mai departe de Gardieni și se ridică. În urma lui, lopata invizibilă izbi pământul de două ori, cu tăișul. Își smulse lentilele înnebunit și-l văzu pe groparul descărnat, ce târa lopata după el.

Privi în jur și urlă cu toată deznădejdea. Ieșise din Câmpul de Vise în Câmpia Sălbatică, întinderea de la Capătul Lumii pe care creșteau visele sălbatice si necontrolate de niciun Zeu.

 

***

 

După foarte mult timp, Alexandru căzu în genunchi, apoi se sprijini în pumni.

Când își luase lentilele de la ochi se trezise înconjurat de toate coșmarurile pe care omenirea le putuse avea vreodată, pe toate lumile și în toate universurile. Panica îi activase reflexul prin care toți dinții plantați sub piele de Kakmoxes i se transformaseră în colți și țepi. Trupul îi devenise o mașină de tocat coșmaruri. Alergase, mersese, apoi se târâse toată noaptea și ziua următoare, prin ceață, neguri și aburi urât mirositoare. Sub lumina anemică a unui soare sufocat de nori, prin ploaie și ciulini, prin urlete și horcăituri. Prin sângele negru și carnea sfâșiată a viselor sălbatice.

Pentru ca într-un final să ajungă la Capătul Lumii, pe buza neantului. Un val de pământ acoperit de mărăcini se întindea dintr-o margine de orizont in cealaltă. Iar dincolo de valul de pământ era un gol întunecat. Până și ceața se oprea tremurătoare, lingând neantul pe buza lumii.

Rămase acolo un timp îndelungat în genunchi, doar respirând. Respirând și existând. Nu-ți fie teamă. Nu există moarte, îi zisese Kakmoxes. Sigur că nu exista, însuși Dumnezeu le spusese oamenilor că dincolo de moarte îi aștepta fie Raiul, fie Iadul. Normal că nu exista moarte în sensul stingerii totale, al neființei.

Războinicii noștri nu credeau în moarte. Asta-i făcea invincibili.

— Nu mai înțeleg nimic, Kakmoxes!

Glasul îi era răgușit.

Războinicii din vechime se aruncau în sulițe pentru a ajunge la zeii lor. Un drum fără întoarcere. Știa asta din cărțile de istorie. Dar cine le promitea lor că vor ajunge în Rai și nu în Iad? Sau de fapt, că vor ajunge la zeii lor și nu la Dumnezeu? Glasul de copil al lui Kakmoxes repeta la nesfârșit în mintea sa: Nu-ți fie frică de moarte…

Alexandru se ridică. Privi în jur, seara mohorâtă, mărăcinii, valul de pământ, apoi bezna de dincolo de Capătul Lumii. Trase aer în piept și făcu un ultim pas peste buza lumii.

 

***

 

Nu știa cât timp fusese inconștient. Ori poate mort! Plutea printr-un spațiu în care nu vedea, nu auzea și nu cădea nicăieri. Încercă să strige, dar sunetul care-i ieși printre buze fu absorbit ca într-un burete înainte de a putea fi auzit. Nu era liniște. Era o lipsă totală de sunet, așa cum era o lipsă totală de lumină. Se afla în Lumea de Dincolo, care de fapt nu exista. Se afla în neființă. Nu numai dincolo de Capătul Lumii, dar și dincolo de capătul drumului. Sfidase orice rațiune, își abandonase credința în Dumnezeu și viață de după moarte pentru ca s-o găsească pe Isabela. Ca sa fie împreună cu ea în Dincolo, și acum era singur și nimic nu exista în jurul său.

În neființă nu exista timp, așa încât trecerea sa nu conta. Tot ce conta era timpul intern. Simțea trecerea timpului chiar și fără niciun reper exterior. Ceea ce însemna că în neființă el era singurul lucru care exista. Ideea îl oripilă. Căzu într-o disperare și mai cruntă.

La un moment dat, simți că îi era foame. Începu să plângă, ajuns la capătul exasperării. Lacrimile nu-i alunecau pe obraji ca în lumea normală, ci pluteau în jurul feței lui. Le vedea până la o distanță de o palmă, după care dispăreau în beznă. Își imagină că sunt stropi de ploaie, grași și grei, ploaie de toamnă târzie, căzând în jurul lui cu ropot furios. Îi plăcea toamna. Îi plăcea în special în orașele mari, cu ploaia udând piatra și cărămida, și cu lumina aceea gri-portocalie, apăsătoare, de seară ploioasă.

Deschise ochii și constată cu stupefacție că în neființă ploua. Ploua cu stropi grași și grei din bezna de deasupra, iar în jurul său începuse să se lumineze cu raze cenușiu-roșiatice, de amurg tomnatec. Prinse a râde — sigur că da, el era un imagus. Crea imagini, crea realități vizuale pentru afacerile clienților săi. De ce nu și pentru el! Își imagină o stradă cu caldarâm umed de la ploaie și fațade de case din cărămidă roșie și udă, cu ferestre înalte și lucioase, și acoperișuri cu șindrilă. Felinare luminau strada din trei în trei pași și la capătul drumului…

Oftă cu greutate. La capătul drumului ar fi trebuit să fie Isabela. Închise ochii și-și aminti imaginile din vise — pielea bronzată, părul roșcat căzând în zulufi grei peste umerii goi, ochii verzi, rotunzi și mari, pomeții ridicați și proeminenți, pictați vag cu pistrui, buzele pline și roșii. Isabela era un înger. În ciuda faptului că cineva îi manipulase visele și că fusese victima unei intrigi de vis, nu putea nega că sentimentele sale mergeau dincolo de manipulare. Întâmplător sau nu, Isabela era chiar sufletul său pereche!

Indiferent ce ar fi creat în Lumea de Dincolo, nu va putea niciodată umple golul lăsat de absența Isabelei…

Care stătea în capătul străzii și privea buimăcită în jur. Avea aripi cenușii de ceață crescute în spate. În cele din urmă privirea îi căzu pe el.

—Ai venit! șopti ea.

— Isabela?

— Te-am așteptat trei secole!

Ochii ei erau întunecați și neclintiți. El îngheță.

— E imposibil! Cum ai putea știi așa ceva? Aici nu curge timpul. Ești chiar tu, adevărata Isabela?

— Uneori îmi pierdeam credința, dar în adâncul sufletului știam că nu mă vei abandona.

Se strânseră în brațe cu răsuflările întretăiate. Aripile ei erau calde și lipsite de substanță. Cu toate astea, își păstrau forma. Ploaia încetase în momentul apariției. Alexandru inhală cu nesaț, apoi se opri — părul ei mirosea a „închis”. Ca un lucru ținut prea mult timp în dulap. O privi în ochi — era chiar ea, frumoasă ca-n primul vis și totuși schimbată. Nu îmbătrânise nici măcar o singură zi, dar nu mai avea aerul de prospețime și veselie din amintirile lui. Era aspră și foarte tristă.

Degetele ei îi trasară bărbatului conturul feței, apoi o palmă grea pe obrazul stâng îi zgudui capul. O privi surprins, neștiind cum să reacționeze. O lumină stranie îi lucea Isabelei în ochi. Aripile i se zbătură stropind ceață împrejur. O a doua palmă căzu ca fulgerul și-i arse și obrazul drept. Se retrase șocat.

— Isabela!

— Știi cât înseamnă trei secole?

Privi în jur, cuprins de panică. La ambele capete de stradă se desfășura bezna neființei. Acum era sigur că era Isabela cea reală și nu o creație de-a lui, pentru că o asemenea creație nu l-ar fi pălmuit! Sau cel puțin, ea era ceea ce mai rămăsese din Isabela după secole de singurătate.

— Unele lumi se destramă în mai puțin de trei secole, iar eu am stat în beznă, în nimic, timp de trei sute de ani, trei mii șase sute de luni, 108.000 de zile, 2.592.000 de ore…

— Acum sunt sigur că cel care a pus intriga de vis pe noi a fost Kakmoxes. Ne-a păcălit pe amândoi. Eu m-am născut la mai mult de două secole după tine, spuse Alexandru.

Îi prinse mâinile într-un gest tandru, în parte pentru a-i arăta că ajunsese, că acum era acolo cu ea, în parte pentru a preveni viitoarele lovituri.

— Nimeni nu mi-a spus că am de așteptat trei sute de ani. N-ai cum să înțelegi! În întuneric.

Vocea îi tremura.

— Nu există timp în Lumea de Dincolo! repetă el. N-ai fi putut simți trecerea timpului…

— În liniște!

Alexandru spera să-i vadă lacrimile umezindu-i ochii. Dar ochii ei erau uscați. Seci. Luceau ciudat.

— Nimic solid în jur. În disperare!

Strigătul ei umplu strada de ecou. Îi împroșcase fața cu salivă. Îl lovi cu botul cizmei în osul piciorului.

Alexandru scrâșni de durere, îi dădu drumul la mâini și șchiopătă câțiva pași în spate. Înțelegea. Înțelegea pe deplin. Așteptă ploaia de lovituri, dar acestea nu mai veniră. Isabela se uita în josul străzii. Avea ochii stinși și o privire pierdută. Părul ei, observă el acum, își pierduse din strălucirea roșiatică, era mai mult ca un castaniu șters, prăfuit. Iar pielea nu-i era bronzată, așa cum o știa el din vise. Era de un alb străveziu, parcursă de vinișoare și pătată de pistrui. Încă era frumoasă, dar într-o manieră ce-ți îngheța sângele în vine. Aripile o învăluiau protector într-un cocon de ceață. Se scufundase și mai adânc în mintea ei. Simțea că o pierde.

— Îți place strada mea? încercă el, dar ea nu reacționă.

— Este strada pe care locuiesc…, reluă el și vocea îi tremură.

Oftă.

— Strada…, murmură ea și în acel moment el simți că strada capătă substanță dincolo de voința sa.

Că începe să existe.

Kakmoxes. Un zeu al Zalmului, căruia i se luase dreptul de a mai crea lumi. Alexandru înțelese acum — asta era modalitatea lui de a se răzbuna pe Dumnezeu. În Lumea de Dincolo, într-o lume nonexistentă, dincolo de Capătul Lumii lui Dumnezeu, Kakmoxes adusese doi oameni cu calități complementare, un Imagus și o Vorbă, cu talentul și puterea de a crea o lume în afara jurisdicției dumnezeiești, ca un ultim act de frondă al vechilor zei.

Alexandru o luă în brațe pe Isabela. Spera doar să nu o fi pierdut complet. Spera ca dulcea și buna Isabela de acum trei secole încă să mai existe în mintea ei deranjată.

— Șșșșș, o să am grijă de tine, îi murmură în ureche.

Înaintară până la capătul străzii și se opriră în fața beznei. Imagusul își imagină un Câmp cu flori și copaci, iar în mijlocul Câmpului un deal împădurit.

— Poiană, îi șopti el în ureche.

— Poiană, repetă ea și peisajul începu să trăiască.

Își imagină o casă mare în vârful dealului, cu ferestre zăbrelite și pereți albi. Întreaga imagine era ca o insulă în mijlocul oceanului de beznă, dar el o înconjură cu un gard din metal, înalt și des. Deschise poarta și intrară în poiană. Sub ei apăru o alee pietruită care se sfârșea la poalele dealului cu niște trepte din piatră.

— Casă, îi șopti el.

— Casă, repetă ea cu ochii seci.

Da, ajunseseră acasă și el trebuia să se asigure că această Evă a Lumii de Dincolo de Lume nu se putea aventura în beznă, să se piardă, în timp ce el avea să fie plecat să construiască lumea.

 

***

 

Alexandru a creat lumea în șapte ani, apoi a spus copiilor săi:

Voi avea grijă ca niciun zeu să nu pătrundă aici, să-mi pângărească creația cu divinități crude și iresponsabile.

Ce zei, Tată?, l-a întrebat Mihail, fiul cel mare, Stăpânul apelor. Nu noi suntem zeii?

Mă referam la zei falși, răspunse Alexandru după un timp.

Tahon: Facerea Lumii, Cartea I-a

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.