Calea Ispitei

 Jean-Lorin Sterian

Calea Ispitei

Metroul era plin de corporatiști cu căști în urechi care priveau în gol, încercând să se ignore între ei. După două stații se eliberă un loc, pe care Ruxandra îl ocupă imediat, potrivindu-și geanta între picioare. Robert își ținea iPod-ul în buzunarul drept al gecii, lângă un pachet de șervețele nazale. Trase de fermoar și, după ce se luptă un pic să le descurce, reuși să-și scoată căștile. O doamnă în vârstă, cu părul mov, îl privi cu ochi mici cum se agita, apoi se întoarse ostentativ cu spatele. Cu puțin înainte de Piața Victoriei, fata se ridică, lăsând în locul ei o femeie obosită, încărcată de plase. La coborâre, se ciocni de un bărbat îmbrăcat în haine de muncitor, uzate și murdare de praf și vopsea. Acesta își ceru scuze, dar Ruxandra îl ignoră. Robert o urmă către celălalt tronson, ascunzând-se după un stâlp pe care se afla un afiș cu noua comedie a lui Ben Stiller. Își cumpără o merdenea, dar nu reuși să muște din ea, pentru că metroul veni imediat. Era mult mai aglomerat decât precedentul. Un cot îi atinse Ipod-ul, oprind muzica. Din fericire, Ruxandra coborî în următoarea stație, una dintre cele noi, extinse, cu tuneluri înalte, care o legau de pasajele de suprafață, conectând-o cu tramvaie și autobuze. Fata se strecură pe unul dintre acestea, un coridor acoperit cu faianță albă, tăiată de o dungă verde, strălucind în lumina neoanelor puternice. Când ajunseră în dreptul unor dughene unde se găseau tot felul de nimicuri, fata o coti pe un culoar ai cărui pereți își pierduseră demult luciul. În fața unui chioșc, o tanti îmbrăcată în negru aranja genți de toate formele, culorile și mărimile. Fără să se uite în dreapta sau în stânga, Ruxandra deschise o ușa metalică și dispăru în întuneric. Pe ușă se afla o plăcuță pe care scria: „Accesul altor persoane cu excepția celor autorizate este interzis”. Robert se amuză remarcând că nu scrie „strict interzis”.

Spre deosebire de Ruxandra, nu se putu abține să nu privească precaut în jur și astfel se trezi uitând-se fix în ochii vânzătoarei. Avea o privire opacă, în care nu sclipea niciun fel de interes. Ridicând din umeri, intră la rândul lui.

Mirosea a umezeală și aer stătut. Din loc în loc, becuri acoperite cu plase metalice, ca niște botnițe, răspândeau o lumină chioară. Dacă fata s-ar fi oprit, n-ar fi avut unde să se ascundă. La trecerea trenurilor, plafonul tremura ca un corp cuprins de febră. Lumina se stingea și se aprindea apoi cu încetineală, ca și cum s-ar fi îndoit că merita să facă acest efort. După câteva minute de mers, Robert ajunse într-o încăpere înaltă, cu pereții de ciment. Pe unul dintre pereți era prinsă în nituri o scară metalică care se pierdea în beznă. Din peretele opus ieșeau țevi groase, acoperite cu grund, care coborau în podea, ca niște râme uriașe în căutarea drumului spre adâncuri. Printre ele se afla o ușă de fier, de al cărui zăvor atârna un lacăt impunător. În dreptul ei se afla un șervețel. După aspect și consistență, fusese folosit de curând.

Robert se uită la ceas: 6.30. Era foarte devreme. Avea timp suficient să se întoarcă acasă, să mănânce ceva, să doarmă o oră și să ajungă, un pic șifonat, la birou. Joaca de detectivul îl dusese deja departe. Pentru o zi de luni era mai mult decât suficient. Avea ce să-i povestească Antoniei. Într-o doară, trase de lacăt. Se trezi cu el în mână. Își aduse aminte de ce-i spunea bunica: „Cel mai greu se deschide o ușă deschisă”. Fredonând „Hello, darkness, my old friend”, deschise larg poarta.

Robert avea 1.80 metri, 85 de kilograme, părul lung, strâns în coadă, blugi negri și purta bocanci Stone Creek. Era departe de a fi o fată plăpândă care urmează să cadă printr-o văgăună. Făcuse un pic de sport în liceu. În fiecare luni seară, se ducea să joace fotbal cu niște actori pe un teren de lângă Palatul Copiilor. Nu participase la cine știe ce bătăi la viața lui, nici măcar pe vremea când mergea în rockotecă, dar nu-i plăcea să primească fără să dea înapoi. Era un om normal și, ca orice om normal, chibzuia înainte de a intra într-un loc necunoscut. Iar ceea ce se afla în fața lui arăta exact ca o văgăună ce ar fi putut adăposti vampiri, monștri preistorici sau naziști care nu aflaseră epilogul celui de-al doilea război mondial.

După ce aruncă o privire scurtă în hău, mârâind ceva neinteligibil, se așeză pe cât se putea de confortabil pe una dintre țevi și scoase punga de hârtie. Plăcinta era un pic uleioasă, dar avea gust bun.

Din întuneric se auzi un huruit. Zgomotul nu era înspăimântător, dar nici prietenos. Robert se opri din mestecat. Puse restul de merdenea în buzunar. Privi în jur. Cu excepția șervețelului cleios de pe jos, în încăpere nu se afla nimic altceva decât beton.

Huruitul crescuse intensitate. Robert se dădu un pas în spate și, instinctiv, își strânse pumnii. O formă masivă se contura în beznă. În fața lui se ivi ceva ce semăna cu o telecabină fără uși. Rămase nemișcată timp de câteva secunde apoi, cu un scârțiit ușor, începu să lunece înapoi. Fără să stea pe gânduri, Robert sări prin deschizătură.

Înăuntru mirosea ca într-un magazin de medicamente naturiste. Când se întinse pe podea, descoperi că era acoperită cu frunze uscate. Își scoase Ipod-ul și-l fixă pe shuffle. Nu era un tip credincios, ba chiar provenea dintr-o familie cu o lungă tradiție în ignorarea creștinismului. În schimb, una dintre bunici, cu care Robert petrecuse mult timp în copilărie, era extrem de superstițioasă. În fiecare dimineață arunca în praf o mâna de boabe de fasole colorate. În funcție de cum cădeau, afla cum îi va fi ziua. Deși în sinea lui știa că este o prostie, Robert obișnuia să-și folosească iPod-ul în același scop. Prima melodie care-i venea pe shuffle urma să fie considerată semnificativă pentru călătoria care-l aștepta. De data aceasta se nimeri să fie o variantă acustică la Echoes of Tommorow, Darkseed. Veghease toată noaptea ca nu cumva Ruxandra să părăsească apartamentul fără să bage de seamă. Din motive numai de ea știute, fata fusese agitată toată noaptea. La ora două dăduse drumul la apă ca să facă baie, iar la patru dimineața pusese pe foc o oală care răspândea un miros puternic de alcool. Înainte ca moleșeala să-l cuprindă cu totul, Robert își aminti că la prânz avea o întâlnire cu un tip pentru care mai lucrase cândva și care avea să-i ofere, probabil, un extrajob.

— Mișcă-ți vreascurile, prietine, că n-oi fi olog!

Încă pierdut în visul în care un grup de prieteni îl sunau pe rând să-i ureze „La mulți ani” deși nu era ziua lui, Robert ieși năuc din cabina de lemn care, eliberată, porni mai departe, dispărând într-o altă gaură în pământ. Vocea provenea de la un bărbat solid, îmbrăcat cu un cămeșoi lung și alb, peste care purta un cojocel verzuliu, tivit cu blăniță de miel. Era strâns cu o curea lată, înzestrată cu buzunărașe, pe care, de cum o văzu, lui Robert îi veni în minte cuvântul „chimir” deși nu mai văzuse vreunul până atunci. Poalele cămășii atârnau ca un fel de fustă peste cizmele lungi de piele, dându-i un aer caraghios. La fel de caraghioasă părea și căciula îmblănită ce-i acoperea cu greu pletele neatinse de pieptăn. În schimb, în vocea lui nu era nici urmă de amuzament. Când se ridică în picioare, anevoie, Robert constată că ajungea cu capul până puțin peste bărbia stâncoasă a individului. Nu era obișnuit să fie privit de sus. Din fericire nu avu timp să-și adâncească starea de inferioritate pentru că bărbatul se dădu la o parte, dezvăluind o scenă care îl făcu pe Robert să clipească.

De trei ori.

Prima oară, când i se dezvălui ceea ce era ascuns de umerii lați ai malacului. O cavernă mare, boltită, cu pereții scobiți de zeci de guri din care ieșeau și intrau vagonete asemănătoare celui în care venise. Din ele se scurgea în mijlocul sălii o mulțime pestriță, într-o viermuială neverosimilă și amețitoare. Fiecare om căra ceva în spate ori pe umăr, ducea o boccea în mâini sau trăgea un animal de funie. Cele mai apropiate imagini cu care Robert putea compara ceea ce se afla în fața lui erau BookFest la Teatrul Național sau o zi de târg la MȚR. Dar era mult mai mult decât atât.

A doua oară, vacarmul gloatei îi pătrunse în urechi și rămase acolo, ca un forfot neliniștitor.

Clipi a treia oară când deveni conștient că un abur dens, perfid și pestilențial îi dădea târcoale, ca un rechin uriaș rotindu-se în jurul unui corp căzut în apă. Rămase cu ochii închiși până când un brânci al bărbatului îl azvârli în mulțime. Abia atunci își dădu seama care era natura lui. Ca și cum ar fi fost părăsiți de suflete, din oamenii din jur se ridicau duhori felurite ce se contopeau într-o entitate cu viață proprie. Părea că nicio persoană din șirul care înainta ca un râu gălăgios și plin de aluviuni nu se spălase vreodată.

În ultimul an de liceu, se hotărâse să-și petreacă întreaga vară la mare. Împreună cu alți trei prieteni plecase la Costinești. Nu-și luaseră niciun fel de bagaj. Banii se duseseră din prima săptămână. Făcuseră chetă printre turiști, mâncaseră resturile găsite pe mesele teraselor, terminaseră berile începute de alții, dormind pe unde apucau și făcând baie în mare încălțați și îmbrăcați. Nu-și scosese bocancii nici când făcuse sex, ceea ce se întâmplase de două-trei ori. De obicei, fetele din rockotecă erau prea bete ca să le pese de cum arătau partenerii și cu atât mai puțin dacă se și descălțau.

Fusese cea mai mișto vara din viața lui. La sfârșitul ei, când se întorsese acasă, constatase că între talpa piciorului și cea a încălțării avusese loc o simbioză. Se împrieteniseră atât de tare că nu voiau să se mai despartă. După ce separarea avusese totuși loc, nu mai reușise să meargă. Din cauza mirosului pe care-l emitea, nu putea primi vizite, astfel că fusese nevoit să-și petreacă timpul dându-se cu diferite unguente și citind bibliografia pentru examenul de la politehnică. Îi prinsese bine, intrase lejer, în primii treizeci. De atunci asocia toceala cu mirosul de picioare.

Nu-și închipuise niciodată că putea fi mai rău. Era ca și cum și-ar fi scos bocancii în fiecare minut. Nu mai întâlnise așa ceva, nici măcar în wc-urile niciodată curățate din taberele în care mergea în școala generală. Pe lângă duhoarea care-l împresurase și-l cucerise rapid, contactul direct cu semenii îi aducea o mulțime de interacțiuni nedorite: îmbrânceli, înghionteli, înjurături, salivă. O paporniță cu margini ascuțite îl lovi în stomac. Un grăsan, acoperit din cap până în picioare cu o mantie alcătuită din blănurile cusute grosolan a cel puțin o sută de veverițe, îl călcă pe picior. Un țăran grăbit, purtând pe umăr ceea ce părea a fi o jumătate de vițel, îl pocni în trecere peste cap cu pulpa terminată în copită. Desigur, nimeni nu-și cerea scuze.

Gloata avansa pe un culoar care se îngusta pe măsură ce se apropiau de o poartă de lemn. În dreptul ei stătea un voinic îmbrăcat asemănător cu tipul de la vagonete, însă ceva mai puțin impunător. Părea o replică vie a personajelor din carton din filmele de acțiune ale căror siluete sunt plasate la intrarea în sălile de cinema din Mall-uri. Când descoperi cu bucurie că nu toată lumea era înzestrată cu încălțări solide, Robert începu să profite de faptul că purta bocanci cu talpă groasă. Își continuă drumul călcând apăsat, nepăsător la icnete și gemete. Când obținu un pic de spațiu, își scoase geaca, ținând-o strâns la piept, cu mâinile apăsând contururile curbate ale Ipod-ului.

Îmbulzeala se subția în dreptul intrării prin care nu se putea trece decât unul câte unul. După ce mocofanul aflat în fața lui dispăru pe poarta deschisă, cărând o desagă din care se auzeau niște bâzâituri suspecte, vlăjganul îl cercetă cu ochi mici. După ce realiză cu dispreț că nu cară niciun bagaj, mormăi:

— Doi pitaci.

Robert îl privi neajutorat. De ochii celorlalți, se căută în buzunare, murdărindu-și degetele cu resturile de merdenea. Dacă ar fi știut că nu avea să mai pună nimic în gură pentru o lungă perioadă de timp, ar fi înghițit-o pe loc. Cei din spate, în special cei care fuseseră călcați de bocanci, începură să-l împingă, strigându-i să nu le mai stea în cale. Paznicul îi propti însă o mâna în piept, astfel că se găsi în nefericita situație de a fi prins între cele două părți. Niciuna dintre ele nu părea să-l simpatizeze.

— Gologanii-s aicea, spuse o voce. Tătuca mi-o zis să-i țâi io, că prostovanu’ ista-i risipește.

Vlăjganul înșfăcă cele patru monede întinse de un tip mărunțel, cu mustăcioară blondă, apoi își luă mâna din pieptul lui Robert. Cu cealaltă îi prinse, cu o îndemânare surprinzătoare, o brățară de piele la încheietură.

— Slobod, lătră, făcându-i loc prin deschizătura porții.

Când își ridică privirea, Robert văzu că se află lângă un stâlp de lemn. În vârful acestuia atârna o plăcuță pe care scria mare, cu litere frumos pictate: Calea Izbânzii.

— Io mi-s Gopin, Gopin a lu’ Mătărângă, spuse blonduțul care plătise pentru amândoi.

Zâmbi larg, dezvăluind o dantură știrbă și deloc îngrijită.

— Mersi, moșule. Mi-ai salvat curu’. Eu sunt Robert.

— Robert? Aiasta-i nu-i nume de neamț? Încaltea așa am chibzuit io când ți-am zărit straiele.

Robert purta un tricou negru pe care se afla un imprimeu cu o pădure sumbră, deasupra căreia scria mare BEHEMOTH. Dedesubt se afla numele albumului, And The Forest Dreams Eternally. Behemoth era o trupă poloneză de black-death metal. Nu era chiar formația lui preferată, Lake of Tears, dar primise tricoul de la Daria și-l purta mai des decât pe celelalte.

— Sunt din Buzău, spuse Robert. Bine, stau în București de ceva timp. După facultate n-am mai avut chef să mă întorc acasă, oraș mic, nimic de făcut, știi cum e…

Gopin dădu din cap, deși nu înțelesese.

— Io mi-s din Valea Timocului, strigă cu entuziasm. Știi Timocul? Timocul de sus! E foarte frumos pe la noi. Cât vezi cu ochii, numa’ dealuri și stoguri. Și-i multă aramă în adâncuri. Da’ de când slavii s-au repezit la băile noastre, oamenii au început să-și caute de lucru prin alte părți.

Se aflau acum pe o stradă lată, acoperită cu piatră măruntă, bine bătută în pământ. Parcă de nicăieri se iviseră primele case, ca de periferie, destul de neîngrijite. Între ele se aflau terenuri pline de bălării, care alternau cu câmpuri lucrate. Oamenii se răsfiraseră, iar duhoarea se mai îmblânzise, de parcă entitatea și-ar fi tras sufletul. Hărmălaia rămăsese în spate.

În curând ajunseră în fața unei fântâni frumos lucrate în piatră care înfățișa un pescar și unealta sa. Printre buzele groase a trei pești, apa se revărsa în bazinul care închipuia o baltă. O șleahtă de localnici își făcea de lucru în jurul ei. Bărbații păreau că se ceartă, dar de fapt făceau mișto unii de alții. Aveau un accent aspru, bolovănos, ca și cum ar fi fost română vorbită de olandezi. De cum vreunul încerca să bea, apropiindu-și botul de țâșnitură, ceilalți îl înghionteau și, în hăhăielile găștii, îl lăsau cu buzele umflate. Cinci minute mai târziu, niciunul dintre ei nu apucase să-și potolească setea. Robert își scoase telefonul și le făcu o fotografie.

— Ai trabă grabnică acu’? întrebă Gopin. Poți să-ți jertfești un ceas-două?

— Desigur, bro.

După faza de mai devreme, nu avea cum să-l refuze pe băiat. Ba chiar se bucura că găsise pe cineva care știa locurile.

— Strașnic! Hai să udăm gâtlejul cu un țoi! Te cinstesc io, că mini iau simbria. Știu de-o crâșmă strașnică colea în Cavadia, la doi pași de maidanul unde se ține târgul. Ie târg mare azi, cunoști, nu?

Urmat de Robert, Gopin făcu stânga pe o străduță prăfuită. Pătrunseră într-o mahala cu case dărăpănate, cu acoperișuri de paie și mai rar de țigle, în curțile cărora chirăiau copii. Pe marginile uliței zăceau mormane de gunoaie și resturi alimentare, în special coji de pepeni. Gopin îndreptă o unghie murdară către ele și spuse cu mândrie:

— De la noi îs. Recoltă fără samăn anu’ ista!

— Cu ce te ocupi? întrebă Robert, sărind peste cadavrul unei vietăți mici, lipsită de blană. Fără să-și dea seama, vorbea rar, ca și cum ar fi vorbit unui copil sau unui retardat.

— Mi-s ucenic la jupân Lipann. Dau cu mătura în ogradă și deretic în șopron când nu lucrează. Aduc văpseluri când se gată. Când îi merg bine treburile, jupân Lipann mă lasă să le pun una într-alta și să fac colori noi. Zice că nu-s chiar tolomac și că, dacă o să fiu cu luare-aminte, cândva o să fiu și eu iscusit ca dumnealui. Cunoști despre el, nu?

Robert, atent mai mult la ceea ce se afla pe jos, clătină din cap.

— E pictor Lipann ăsta al tău?

— Apăi s-a lăsat de plăsmuit chipuri și peisagii că nu-i aduceau gologani și s-a apucat de firme pentru prăvălii. La început lucra cu olari, măcelari și postăvari. I-a mers bine, acuma toți negustorii vin la el, abia mai prididește cu treaba. Se zice că la următoarea întâlnire a Consiliului ar putea fi ales să ia în grijă însemnele cetății, de la peceți la tăblițele cu toate ulițele. Și-atunci să te ții! O să fie zaveră mare, că-s mulți pitaci în joc. O să moară de năcaz Gherghișan dacă n-o să iasă el iară! Sunt doar trei în oraș care lucrează tăblițe și se zice că jupân Lipann e de la an la an mai meșter. Da-s toți prietini între ei, că doar îs hipjderi cu toții.

Robert pufni.

— Hipjderi? Adică?

— Ei, filfizoni… Nu-i cunoști?

Rober făcu semn că nu.

— D-ăia care se înțolesc de parcă ar fi nuntă în fiecare zi și, cum se întâmplă ceva în târg, hop și ei să-și arate straiele. Și-agață lănțuge colorate pe cămeși și brelocuri de brăcinare, se încalță cu pantofi ascuțiți din piele moale și-și pun pe cap tot felul de gugiumane colorate, de zici că-s de la bâlci. Să te crucești, nu alta! Bărbatul trebuie să fie oleacă mai frumos ca dracul, nu ca aici unde-s așa de făloși și sulemeniți că zici că-s cadâne.

Ajunseseră la o răscruce. În mijlocul ei, un bărbat negricios, la bustul gol, potcovea un taur. Era un taur cum Robert nu mai văzuse, blănos pe gât și cu un cap mare și bărbos, cum era cel de pe stema Moldovei. Stătea blând în timp ce potcovarul îi bătea în copită cuișoare de fier cu un ciocan impunător.

— Ce te chiorăști așea, prietine, n-ai mai văzut potcoave strașnice ca ale mele? întrebă vesel acesta.

— Arată… strașnic, spuse Robert după ce se gândi puțin.

Părea un cuvânt des folosit aici.

— Bine-ați venit pe la noi, fraților, mai zise bărbatul și îngenunche din nou lângă taur. Strigați după muiere să vă dea de băut!

Curtea era plină de tot felul de unelte de gospodărie, greble, săpăligi, fuse, forme de pâine ce zăceau pe pământ sau sprijinite pe gardul de nuiele înalt de cel puțin doi metri. Într-un colț se afla un război de țesut nou-nouț. Baloți de paie, mai mari și mai mici, strâns legați cu sirmă, țineau loc de scaune și mese. Pe ei zăceau tolăniți, ca pe canapele, tot felul de indivizi, care de care mai slinoși și mai beți, cu câte-un țoi în mână sau în față. În fundul curții se afla fierăria, din care se zărea sclipind un foc vesel. Pe cuptorul de pământ, închis cu o portița de fier, se afla prinsă o tăblie pe care scria mare, „La Nicoară”.

— Uite, zise Gopin cu mândrie, Jupân Lipann a făcut-o. Da’ io i-am făcut rost de văpseluri.

Robert observă că literele erau alcătuite din potcoave pictate. Undeva, în josul tăbliei, scria mic „Lipann”. Cu doi „n”.

De cum se așezară pe doi baloți, se ivi o femeie uscată și înaltă care, fără să spună o vorbă, le puse în față două țoiuri pline.

Robert băuse ceva alcool la viața lui, dar, cu excepția verii din Costinești, acest fericit eveniment nu se petrecea niciodată la 8 dimineața. Cel puțin atât îi spunea mobilul că este ceasul. Se întrebă dacă Antonia se trezise și-l sunase cumva ca să afle cum decursese marea urmărire, sau dacă încă se afla în camera ei, dormind cu girafa aia de caraghioasă în brațe. În timp ce Gopin își dădu pe gât țoiul, își înmuie buzele în lichidul arzător. Puse paharul la loc și privi în jur. Un bărbat cu părul și barba cărunte se porni să cânte:

 

„Băui azi și băui mine,

Băui 40 de zile,

Băui preț de 9 cai,

De vin nu mă săturai”

 

— Prietine strein, am un târg să-ți propun, rosti solemn Gopin, după ce-și șterse mustăcioara blondă cu mâna.

— Zi, bro, ce vrei tu.

— Nu vrai să-mi vinzi straiele dumitale? Bluză ca aiasta n-am văzut nicăierea, nici aicea, nici afară, și socotesc că lui Jupân Lipan tare i-ar plăcea să o aibă. Dacă Consiliul îi dă lu’ jupân Lipan trebuința, apăi ne-am scos cu tății. Cine socotești c-o să fie mâna lui dreaptă? Să nu crezi că-i de pomană. Uite-ți dau trei, ba nu, cinci pitaci și o cămeșa curată.

Robert privi în ochii albaștri ai timoceanului. Se gândi la ochii albaștri ai Dariei, înconjurați de creion negru, care erau atât de departe acum.

— Bine.

— Să fii bucuros în toate zilele vieții tale cum sunt eu de bucuros acuma, zise Gopin.

— Dar trebuie să-mi spui niște chestii.

— Chestii? întrebă nedumerit timoceanul în timp ce scotea din desagă o cămașă albă.

Robert făcu un gest încurcat, fluturându-și inutil mâna prin aer, apoi își scoase tricoul și i-l înmână flăcăului. Acesta îl luă cu evlavie, îl împături ca pe un odor de preț și-l puse în desagă. Un bărbat ce se afla mai încolo, picotind pe un balot, deschisese ochii și-i urmărea cu o privire iscoditoare. Avea un obraz țepos și plin de găuri, ca un câmp lăsat în paragină. Purta niște nădragi rupți în dreptul genunchiului drept, prin care se zărea pielea julită, iar la picioare ținea o bocceluță.

Cămașa era mai puțin neplăcută la atingere decât și-ar fi închipuit, dar mirosea de trăsnea a brânză. Îl privi nedumerit pe Gopin.

— Ie curată, a spălat-o în zer tătuca, l-a asigurat acesta.

Robert oftă în timp ce și-o trase peste cap. Îi ajungea până aproape de genunchi. Dacă ar fi strâns-o cu o curea, ar fi arătat ca ăia de la Phoenix. Niciodată nu fusese un mare fan, dar aveau câteva cântece mișto. De fapt unul singur.

— Unde-i baia?

Gopin făcu ochii mari.

— Toaleta? WC-ul?

Privirea neajutorată a lui Gopin era înduioșătoare.

— Vreau să mă piș! strigă enervat Robert. Câteva fețe nespălate, printre care și cea a bărbatului cu genunchiul belit se întoarseră spre ei.

— Păi de ce nu zici așea? Te du și te pișă pe gardul dupe fierărie, colo-șa, rosti ușurat Gopin și-i făcu semn babei să mai aducă un rând de țoiuri, deși cel al lui Robert rămăsese neatins.

Pe gard se aflau scrijelite aceleași mesaje perene care se găseau și în toaletele din București, deși erau mai multe desene decât cuvinte. Robert fu încântat în special de următorul: „O gură caldă de tânjești, caută pe Nicu din Costești”.

Nodurile din scânduri îi aminteau de desenele din cărțile din copilărie în care, dacă uneai niște puncte, descopereai tot felul de contururi de obiecte și animale. În timp ce fredona „Fatăă veerde, cu părul păduree” îți puse în cap să deseneze din jet o chitară. În același timp încerca să nu-și ude noua cămașă, așa că nu-l simți pe bărbatul ce se apropiase.

Înainte de a se prăbuși la pământ, auzi o voce care spunea „Să-mi sară ochii dacă ăsta nu-i chiar un neÎnsemnat”!

În mod curios, continua să primească telefoane în care i se spunea „La mulți ani!”. Când l-a sunat și mama lui, Robert și-a dat seama că e mai mult decât o farsă, pentru că maică-sa murise de trei ani. Se decise să-și închidă mobilul. Se uită pe Facebook. Wall-ul său era plin de urări venite de la oameni cunoscuți și necunoscuți, deși data nașterii sale, 5 martie 1982, era vizibilă. Un tip pe nume Gopin îi pusese un link cu un filmuleț. Când îl deschise, îi apăru eroare 800f0826, ceea ce însemna că avea o problemă de actualizare.

Apoi își dădu seama că el era calculatorul și că nu mai putea executa nicio operațiune.

Când deschise ochii, primul lucru pe care-l văzu fu o grindă pe care spânzurau, înfipte în cârlige de fier, bucăți de carne afumată, cârnați, șuncă, salamuri și alte preparate din porc. Pentru prima oară în ultimele ore trase cu plăcere aer în piept.

Robert inspiră și expiră intens, ca la cursurile de yoga de pe YouTube. Era cam tot ce putea să facă, având picioarele și mâinile legate cu sfoară.

Vru să strige, dar îi ieși un fel mieunat jalnic. Când mișcă gâtul, fu săgetat de o durere ascuțită. Tâmplele îi plezneau, ceafa îl ardea. Chiar dacă n-ar fi fost legat, n-ar fi fost în stare să stea în picioare.

Natura moartă cu caltaboși și lebăr fu acoperită de o mutră țepoasă și murdară. Fără nicio legătură cu nimic, Robert se gândi că, de când ajunsese în locul acesta, nu se uitase niciodată la cer.

— Cum ți-e căpățâna? întrebă țepoșenia.

Mirosul gurii îl făcea un demn fiu al duhorii de la vagonete. Robert se bucură că nu se spălase dimineață pe dinți și că putea să-i returneze măcar un pic din efluviile care se revărsaseră asupra lui.

— E cât o baniță, spuse, deși nu știa prea bine ce e banița.

Erau multe expresii pe care le folosea corect, dar fără să știe ce înseamnă de fapt cuvintele ce le alcătuiau. „Trecut prin ciur și dârmon”. „A umbla cu fofârlica”. „A da târcoale”. Mai era și „colac peste pupăză”, care n-avea absolut niciun sens.

— Las’ că n-o să bagi prea mintenaș porumbu’ la unt. Bărbatul își introduse degetele soioase într-o cană de lut și-l stropi pe față, apoi bău cu sete.

— Unde mă aflu? întrebă Robert, oarecum înviorat de baia de stropi.

— Unde crezi? Într-un loc respectabil din Cavadia.

— Și ce caut aici? De ce m-ai pocnit?

Bărbatul rânji.

— Unde-i Gopin?

Drept răspuns, bărbatul se întoarse cu spatele. Avea o haină lungă, zdrențuită, care stătuse mult prin noroaie, dar și în apropierea unui foc puternic.

— Ce caut aici? repetă Robert, apoi își dădu seama că nici el nu putea să răspundă la întrebarea asta. Ce vrei de la mine? strigă el. Sunt un străin, n-am nimic. Îți dau telefonul meu! Nu e cine știe ce, dar e solid și face poze ok! Și geaca de motor! plusă când văzu că nu primește niciun răspuns. Sunt român ca și tine, prietene, mai spuse patetic, dar glasul îi fu acoperit de un zgomot neliniștitor de ciocan.

Din poziția în care se afla nu putea vedea de unde provine. Când încercă să-și miște gâtul, durerea de cap se întoarse. Se hotărî să încerce o altă abordare.

— O să mă omori?

— Ntzz.

Robert răsuflă ușurat.

— Cum te cheamă?

— Zor de Zeamă, chicoti bărbatul continuând să bată cuie în cele patru scânduri.

Resemnat, Robert își ațintit privirea asupra cârnaților. La cină, Antonia făcuse paste cu ton. Dacă n-ar fi turnat un borcan de maioneză peste ele, ar fi fost chiar bune. În acest moment și-ar fi dat iPod-ul și toate cd-urile originale cu Lake of Tears pentru niște resturi de paste reci mânjite cu maioneză.

— Prietene, nu îmi dai și mie niște potol? îndrăzni Robert, încercând că prietene să sune ca „prietine”.

— Ți-o da Romniceanu.

— Cine-i Romniceanu?

— Jupânu’ care o să se îngrijească de ciolanele tale, spuse bărbatul târând un lădoi până în dreptul lui Robert. Trandafilee!

Două minute mai târziu, în încăpere intră bombănind un individ bondoc, purtând un șorț care probabil că odinioară fusese alb, iar acum era plin de pete stacojii și maronii. Avea în mâna un cuțit uriaș, pe care-l lăsă pe un butoi.

— Gata-i, a spus Zori de Zeamă. E numa’ bun de plocon.

Trandafil luă o cârpă soioasă, mirosind apetisant a șorici, o împături fără grijă, după care o vârî în gura lui Robert. Îl întoarseră pe burtă și, cu oarecare grijă, îl urcară în lădoiul care era gata. Robert simți o ploaie de bobițe acoperindu-i corpul, apoi auzi zgomotul unui capac ce nu venea chiar fix. Dacă evita bobițele să-i intre în nări, putea să respire destul de bine.

Plocon era un cuvânt care-i suna cunoscut. Nu era sigur, dar însemna un fel de cadou.

 

— Trebuie să o cunoști pe colega mea, îi spusese Antonia.

— Trebuie? se strâmbase Robert. De ce trebuie?

Daria avea același obicei nesuferit. Îi spunea: „Trebuie să asculți trupa asta. O să-ți placă sigur.” Uneori îi plăcea, alteori nu. Sau: „Trebuie să citești asta. Trebuie să mergem în barul ăla. Trebuie să porți asta.” Era doar o formulare, dar era enervantă.

— Ok, nu trebuie, bătuse în retragere Antonia. Dar cred că o să ți se pară interesantă.

Antonia era una dintre prietenele recente ale lui Robert. Se cunoscuseră la o petrecere a unui prieten comun, stătuseră de vorbă mai mult decât cu alții și stabiliseră firesc să se vadă la o cafea. Când se reîntâlniseră, chimia de prima dată se cam dusese, dar se simțiseră bine împreună, așa că niciunul dintre ei nu etichetase întâlnirea ca fiind un eșec. Se mai văzuseră o dată și, din momentul în care începuseră să vorbească despre persoane pe care le plăceau, fusese clar că vor rămâne doar prieteni.

— Ei bine, este cea mai slabă ființă din Romania. Are mijlocul cât pumnul meu.

— Nu mai spune! spusese ironic Robert.

— Ascultă numai! Stăm aproape de un an împreună și n-am văzut-o mâncând niciodată. În frigider și în cămară are numai sticle de băutură. N-o vezi mai deloc pe acasă. Se trezește foarte devreme și vine seara noaptea târziu. Face băi lungi, stă mai mult de o oră în cadă. La 5 dimineața iese pe ușă, Dumnezeu știe unde! Mi-a spus că lucrează la un birou de avocatură, dar n-am auzit de birou de avocatură cu programul 6 dimineața — 10 seara.

— De când ziceai că stați împreună?

— Stai un pic… Antonia socoti puțin în minte. De zece luni. Și, în timpul ăsta, nu ne-am întâlnit măcar o dată în oraș. N-o vizitează nimeni niciodată. A, ba da, a venit odată un tip care fusese coleg cu ea de liceu și i-a adus ceva pentru taică-su, o chestie de-aia veche pentru lână, aa, suveică.

Se aflau într-un pub de lângă Cișmigiu. Aici se punea rock alternativ, ceea ce reprezenta un compromis pentru gusturile muzicale ale amândurora.

— Și nu vorbiți și voi ca fetele seara?

— Nu prea, a clătinat din cap Antonia. M-am uitat o dată în agenda din telefonul ei, și-l lăsase pe masă în bucătărie. Avea fix 12 numere. Îți spun: she’s something!

Robert mormăise ceva.

— Interesant ce zici tu. Poate că mi-ar plăcea s-o cunosc. În caz că nu e un pretext să mă inviți la tine acasă.

— Ha, ha, a pufnit fata. Ai putea s-o urmărești, să vezi ce face ziua. Mi-ai lămuri și mie o mare curiozitate. Sunt sigură că face niște lucruri captivante.

— Probabil că lucrează într-un restaurant și de-aia nu mănâncă acasă. Sau la KFC și-i e rușine să spună că trăiește din marketizarea aripioarelor picante.

— N-ai de unde să știi… spusese Antonia pe un ton misterios. Poate că, dacă o urmărești, o să descoperi niște lucruri extraordinare și o să-ți vină să scrii despre ele. O să te lași de captivanta lume a calculatoarelor și-o să devii scriitor.

— Sigur, pufnise Robert, o să mă apuc acum să scriu un roman despre colega ta anorexică. Cum de nu m-am gândit la asta până acum?

— Zici tu acum, dar după ce-o s-o cunoști pe Ruxi, o să-ți cumperi niște pantaloni cadrilați, o băscuță din aia cool, ochelari cu rame groase și o să te muți la Starbucks ca să scrii noul Harry Potter. Stai liniștit, nu va trebui să mă treci la mulțumiri, pentru că ți-ai schimbat cariera.

— Cum era titlul articolului ăluia pe care l-ai scris: „HR-ul poate salva vieți?” N-am auzit în viața mea ceva mai patetic. Cine nu și-ar dori să citească așa ceva?

Antonia lucra la o revistă economică.

 

Întrucât Trandafil era mai scund, înclinarea lăzii îl făcea pe Robert să călătorească cu capul în jos. Nu era o senzație chiar atât de neplăcută, și în curând simți o stare plăcută de toropeală care-l făcea să ignore relativ ușor faptul că, în loc să se afle la biroul său, verificând bug-urile din rețea, călătorea într-o cutie de lemn, legat de mâini și de picioare, pentru a fi făcut plocon. Judecând după balansul regulat, se aflau pe un teren neted, poate chiar pe o stradă pietruită. Mirosul tulburător de carne fusese înlocuit cu cel de boabe care, deși nu era nici pe departe atât de apetisant, îi dădea fiori în stomac. Se întrebă ce se întâmplase cu merdeneaua, dacă ajunsese în stomacul vreunui nehalit jegos.

În jurul lor, mulțimea se îmbulzea, flecărea, striga, înjura, se bucura de viață.

Brusc se auzit un fluierat și Robert se trezit coborât la pământ. Trandafil oftă a ușurare.

— Ce mai povară, fârtate…

— Să vă văz brățările! ceru ferentarul.

Cei doi ridicară mâinile drepte. Purtau brățări de piele zdrențuită care, deși la origine fuseseră galbene, mizeria le făcuse aproape negre. Se întoarseră apoi cu spatele, arătându-și cefele mizerabile, marcate cu pecetea Cetății.

— Ce căutați în Rohmani?

— Avem niște arpacaș de dat, spuse nerasul, scărpinându-se pe rana de la genunchi. Și jupânu’ Jurj de luat. A rămas fără provizii și n-are ce pune pe masă la mușterii.

— Scoate capacul! tună ferentarul. După cum vă preumblați, v-ați împovărat cu plumb, nu arpacaș.

— Cum poruncește domnia voastră, zise umil Zor de Zamă și se aplecă să ridice capacul. Dacă te miști, te spintec ca pe-un șobolan, șuieră către prizonier.

— Altădată să folosiți saci, ca tot rumânu’, spuse ferentarul după ce aruncă o privire superficială în interiorul lăzii. Luă un pumn de arpacaș, îl duse la nas, apoi îl băgă în chimir. Se mai servi cu un alt pumn ce aproape că-l atinse pe Robert, care încremenise cu nasul în praf.

— Drept ați grăit, domnia voastră. Vă suntem recunoscători că ne-ați oprit, ne-am mai hodinit și noi.

— Mișcați, târlanilor! Și mai spălați și voi brățările alea, că nu sunteți ciuhabi. Că doar n-a rămas Cetatea fără apă!

 

Un individ cu fața ca o mască se apropie de Robert cu un cuțit în mână. Îl privi cu ochi reci, cenușii, cum se zbate și, cu un gest scurt, se aplecă și-i tăie legăturile de la picioare. După ce făcu același lucru la încheieturi, îi scoase cârpa din gură și îl ajută să se ridice. Robert se scutură de boabele de arpacaș și vru să înghită câteva, dar bărbatul îi opri mâna cu o mișcare fermă. Fără să scoată vreun cuvânt, îi făcu semn să se dezbrace. Gesturile sale, oricât de banale, emanau distincție. Cu excepția gulerului alb de dantelă, era îmbrăcat complet în negru. Fără să protesteze, Robert își scoase bocancii, cămașa de la Gopin, blugii, rămânând în chiloți. Se afla într-o încăpere ticsită de corpuri mătăhăloase din lemn fumuriu, cufere acoperite cu capace de piele vopsită, oglinzi înalte, înnegrite, sfeșnice cu luminări înalte, paravane cu gravuri orientale. Arăta ca un anticariat în care fusese înghesuit conținutul unui palat. Pe jos se aflau întinse covoare groase cărora le încercă moliciunea. Se așeză pe un pat scund acoperit cu o cuvertură cu ciucuri, fină și răcoroasă. Bărbatul se apropie cu un castronel în mână, dintre cele care se foloseau pe vremuri pentru bărbierit. Înmuiase un burete în apă pe care începu să i-l plimbe peste corp. Cu un pieptene de os îi curăță părul, apoi îl unse cu ulei aromat dintr-o sticluță cu dop aurit. La sfârșit îl acoperi cu o pătură de lână albă. Fără să-și dea seama, înainte de a adormi, Robert își duse degetul mare la gură și-l lăsă acolo. Din pricina acestei nefericite posturi ajunsese pe butuci relația cu Daria. Într-o noapte, în timp ce dormea, fata îi făcuse o poză cu telefonul și, în loc să o țină pentru ea, i-o trimisese unei prietene care o postase pe Facebook. Robert înnebunise, urlase la Daria, aruncându-i tot felul de chestii grele pe care nu mai putuse să le retragă. Prietena scosese poza, dar răul fusese făcut.

 

De data asta nu visase nimic sau, dacă visase, uitase despre ce fusese vorba. În încăpere mirosea înnebunitor a friptură și Robert își spuse că, în sfârșit, venise momentul ca stomacul lui să se împace cu lumea, oricare ar fi fost aceasta. Se ridică în capul oaselor și aproape se sperie de prezența unui bărbat gras, îmbrăcat ca un boier de pe vremuri, cu caftan larg făcut dintr-un material de draperie. Stătea prăvălit pe niște perne mari, brodate, ținând cu distincție în mână o frigăruie pe care se aflau înfipte mai multe bucățele de carne bine arse la jar. Purta pantofi negri, cu șireturile strânse în funde ample. În dreptul lui se afla o masă joasă, acoperită cu pânză, pe care se întindeau platouri de argint și castroane pline cu tot felul de mâncăruri. Robert își trecu limba peste buze.

— Ce socotești despre sosul de agrișe? întrebă grăsanul, pe care îl chema Romniceanu, deși unii îl numeau greșit Râmniceanu.

Robert dădu din cap, incapabil să scoată un cuvânt.

— N-ar trebui să lipsească de la niciun ospăț, încuviință cu încântare boierul, înmuind o bucată de carne într-un bol și aruncând-o apoi în gură cu o mișcare scurtă.

— Dar chitrele?

Robert dădu din nou din cap și se ridică de pe divan. Se încurcă în cămașa lungă, pe care nu-și amintea când o îmbrăcase. Bărbatul ținti frigăruia spre el. Căpătul era ascuțit, dar lui Robert îi era prea foame că să-i pese de o scobitoare de fier. Realizând că nu fusese prea convingător, grăsanul cotrobăi printre perne și scoase o sabie impunătoare pe care, cu o agilitate neașteptată, i-o propti în dreptul gâtului.

— Șezi!

Era prima sabie pe care Robert o vedea vreodată. Era strălucitoare și părea foarte periculoasă. Cu un oftat jalnic, se așeză la loc pe divan.

— Mi-e foame, domnule. Fie-vă milă. N-am mâncat nimic de când sunt aici. Nici măcar nu știu de când sunt aici. Nu mă tratați ca pe un animal.

— Dacă ar fi după mine, aș turna sos de agrișe și peste conopida murată, continuă bărbatul, ținând încă sabia îndreptată spre omușorul lui Robert. În schimb, după gogonele nu m-am dat niciodată în vânt. Cu pepenașii murați da, altă poveste, îi înghit ca pe stafide.

Îl privi pe Robert cu atenție.

— Slavă Domnului, nici n-a trebuit să merg astăzi la târg ca să găsesc ce aveam nevoie. Cum te cheamă, domnule neÎnsemnat?

— Robert, îngăimă trist băiatul.

— Ce te aduce pe tărâmurile noastre? Zi drept.

Terminase de ronțăit frigăruia și apucă repejor alta, scuipând o bucățică de os pe covor. De sub divan se ivi o vietate țepoasă care se repezi să-l apuce. Logofătul puse o talpă lată între el și rămășițe.

— Ho, că nu dau turcii! Ariciul se uită nedumerit în ochii grăsanului până când acesta zâmbi și ridică piciorul. Înșfăcă osciorul cu oarecare demnitate și se retrase de unde venise.

— Așadar, ce te aduce pe tărâmurile noastre? Zi drept.

— Mi-e foame, spuse Robert cu voce mică. Își șterse lacrimile de frustrare cu un colț al cămășii. Simțea că are să leșine.

— De fapt, nici că mai contează. Vrei să îmbuci cevașilea? întrebă pe un ton înțelegător boierul.

— Da, rosti pierit Robert.

— Ai răpus pe cineva vreodată?

Robert căscă ochii.

— Nu, domnule, ce întrebare e asta?

— E mai ușor decât se zice, zise Romniceanu, ronțăind o aripioară. Și e plăcut. Acum, de ești iscusit la minte precum îmi închipui, știi ce se aștept de la tine.

Robert învățase limba engleză ascultând death-metal și black-metal. Puține cântece ale trupelor care se încadrau în această categorie nu vorbeau despre moarte, tortură sau masacre. Avea un vocabular vast în privința cuvintelor legate de suferință și durere. Își petrecuse multe ore plăcute măcelărind monștri în Doom, Quake și în shooter-ele care urmaseră. Îi plăceau filmele horror. Colecționa figurine cu Jason, Leatherface și Hellboy. Însă nimic din pasiunile acestea nu se reflectase vreodată în felul lui de a fi. În timpul liceului, când ziarele publicau tot felul de istorii tembele despre sataniști, orice individ cu părul lung era privit ca un potențial profanator de morminte. La petreceri se făceau întotdeauna două tabere: rockerii și ceilalți. Uneori ieșea cu bătaie. Însă nici atunci, când vreun cocalar imbecil își flutura pumnii mari prin fața lui, înjurându-l de mamă, nu-și imagina cum ar fi să omoare pe cineva.

— Aș face-o eu, mă jur, cu mâna mea, căci nețărmurită mi-e mânia, dar nu-i cu putință. Din pricina arheului, niciun cetățean nu are cum purta pumnal pe străzile Cetății. Dacă pe ferentari îi poți duce c-o înșelăciune simplă, numai un neÎnsemnat adevărat îi poate sfănțui pe stâlpnici.

Romniceanu scuipă un alt os, destul de mic, către Robert.

— Tu.

Robert simți că leșină la loc.

— Îți mai e foame?

— Îhî.

— O să mănânci cât te cuprinde stomahul acasă. De voiești ca la noapte să te hodinești în al tău așternut.

 

Boierul se ridică greoi, sprijinindu-se în sabie, încă molfăind. O bucățică de carne îi căzuse din gură și Robert se gândi, jenat, că ar fi fost în stare să o mănânce. Dintr-un dulap cu intarsii de bronz, acesta scoase o cutie din lemn prețios, cu încuietoare strălucitoare ce păreau din aur. Un sipet, își spuse Robert. În cutie, printre coliere, inele, lănțișoare și alte bijuterii, se aflau câteva telefoane mobile, printre care și un Nokia 3310 pe care Robert îl privi cu drag. De când ieșise din vagonet, era primul lucru cu adevărat familiar pe care-l avea sub ochi. Mâncăciosul pescui din cutie Ipod-ul lui Robert.

— Aiasta ce-i? Tot tilifon?

— E pentru muzică, explică Robert. Îți pui firele acelea în urechi și din el vine muzică.

— Aha, aprobă neconvins grăsanul. Dintr-acesta n-am mai oblicit. Mă miram eu că n-are slove să apeși. Voi ăștia de Afară, tot timpul vă schimbați giucărelele. De la an la an se înfățișează altfel. Dacă așa ar fi rostul și la noi, apăi s-ar duce toate pe apa Sâmbetei. Câtă viață mai are?

Robert nu se grăbi să răspundă. Un bărbat gras îmbrăcat ca un dregător de la curtea lui Ludovic sau Mircea cel Bătrân, mânuind un Ipod, era prea mult pentru Robert. Bănuind că l-a întrebat cât durează bacteria, răspunse precaut:

— Cred că vreo 6 ore.

— Atunci nu face trei pingele, oftă bărbatul. N-avem curent aicea.

— Nu vă supărați că întreb, dar ați fost vreodată…? întrebă Robert, arătând fără să vrea cu degetul spre tavan.

Dregătorul pufni.

— Că doar n-oi avea toate țiglele pe casă. Sus? Tu acuma socoti că ești subt Bucuresci, nu? Romniceanu râse zeflemitor. Mi-aș putea jertfi zece minute și să te lămuresc. Da’ cum nu socotesc că o ne mai videm vreodată, mai bine nu. Ții la aiesta? întrebă arătând spre player.

— Nu, spuse demn Robert.

Dacă grăsanul își închipuia că avea să omoare pe cineva pentru un copan prăjit sau ca să-și recupereze Ipod-ul, se înșela amarnic.

Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, bărbatul ridică din nou sabia și-o flutură amenințător.

— Dacă nu faci ce-ți poruncesc, negreșit ca-aicea o să-ți lași ciolanele. Și nu grabnic, ci în cazne cum nici n-ai cuprins cu mintea. Bagă de samă, ca să-ți scoți gărgăunii din căpățână: în Cetatea noastră tot rumânu’, de la vlădică la opincă, e Însemnat. Căci dacă nu e, nu-i de-al nost și dacă nu-i de-al nost, nu ne vrea binele. Când un ins e dezvăluit a fi fără pecete, orice prostovan poate să-l bage la jug, iar ferentarii să-l ucidă pe loc. Sorții ar trebui să-i mulțumești și să-mi săruți inelele c-ai nimerit la mine. Carsone! zbieră el.

Bărbatul îmbrăcat în negru intră în încăpere.

— Pregătește-l pe dumnealui, ordonă boierul. În două ceasuri îl urci în butcă.

— Cum poruncește domnia sa, vorbi pentru prima oară Carsone.

Avea o voce albă, fără inflexiuni, ca și cum ar fi avut coardele vocale din hârtie.

Plutind parcă printre mobile, slujitorul căută într-un cufăr, de unde aduse la lumină o pereche de pantaloni din catifea neagră, o cămașă asemănătoare cu cea a logofătului, dar de dimensiuni mult mai mici, și o haină lungă, de culoarea muștarului. În timpul acesta, Robert, cu un aer de câine bătut, urmări cum Romniceanu dă gata tot ce se mai afla pe masă.

Carsone dispăru pentru câteva secunde, revenind cu o tăviță de lemn pe care se aflau mai multe cutiuțe și ustensile. După ce-l îndemnă pe Robert să-și scoată cămașa, îl întinse din nou pe divan cu fața în jos. Cu mișcări precise, înfipse niște ace subțiri din oțel în spinarea băiatului, ca stegulețele pe o hartă de război. Deși nu simțea nicio durere, Robert gemu la fiecare împunsătură. În scurtă vreme, arăta ca un arici. Starea de slăbiciune în care băltea de când călcase în acest loc neprietenos făcuse loc unei senzații plăcute de relaxare. Nu protestă în niciun fel când slujitorul îi ridică părul ca să-i aplice o falsă pecete pe ceafă. După ce-i frecă locul cu o soluție mentolată, îl lăsă pentru o vreme în pace.

O jumătate de oră mai târziu, când Carsone îi scoase acele, încrederea în viață îi revenise complet. Robert privi către blidele cu resturi de mâncare și nu mai simți niciun fel de poftă. E drept că arătau de parcă din ele hălpăise o turmă de porci. În timp ce fluiera intro-ul de la To Blossom Blue, se îmbrăcă din nou cu hainele de dregător. Pantalonii, care-i veneau destul de bine, se strângeau cu un șnur gros la mijloc și cu un altul subțirel în dreptul gambelor. Spre fericirea lui, după ce-i cercetă bocancii, Carsone dădu aprobator din cap. Îi prinse o brățară roșie în locul celei albe primite la intrarea în Cetate. Îl privi din cap până în picioare. Pe fața lui se ivi o urmă de mulțumire, care dispăru ca o pală de vânt. Dintr-un buzunar aduse la lumină un degetar astupat cu ceară. Găuri capacul cu unghia de la degetul mic, care era mult mai lungă decât celelalte. Îl așeză pe o plăcuță de marmură neagră, potrivindu-l astfel încât din el să se scurgă un praf alb. Desfăcu un pachet de cărți de joc, extrase una și împărți cu ea praful în două linii. Logofătul Romniceanu își potrivi un bețișor scobit în dreptul nasului și trase pe nări dâra mai lată. Îl îndemnă pe Robert să facă același lucru. Deși nu fusese amenințat cu sabia, Robert se supuse imediat.

Din acel moment, simți că poate să i se întâmple orice, că poate să facă orice. S-ar fi putut lupta cu zece cocalari, ar fi putut cânta impecabil Master of Puppets fără să fi pus vreodată mâna pe chitară, ar fi putut crea o aplicație care să revoluționeze file sharing-ul. Dacă ar fi fost o oglindă în încăpere, s-ar fi dus să-și arate mușchii.

Romniceanu îl privi zâmbind, cu un aer aproape părintesc. Scoase din sipet un inel pe care i-l trase pe deget.

— Mulțumesc, domnia ta, rosti solemn Robert.

— Așa te voiesc, ficior. Ai fi putut fi dregător la curtea mea. Asta dacă prietinii și tovarășii mei nu m-ar fi lăsat de izbeliște! Iar stâlpnicii, ah, stâlpnicii!

Încruntat, își ridicat arătătorul, amenințând într-o direcție imprecisă.

— Va veni și vremea mea!

— Nu mă îndoiesc, spuse Robert, făcând o plecăciune.

Era imposibil să nu se comporte ceremonios purtând o asemenea îmbrăcăminte.

— Poate că sorții o să ne mai aducă împreună cândva, zise logofătul, întinzând-i un cuțit subțire, cu miner de os, cu tăișul învelit într-o teacă de piele fină.

— Ține-l și folosește-l cu pricepere! Carsone o să-ți explice în butcă ce ai de făcut cu aiesta.

Înainte să iasă, Robert întoarse capul și-l văzu pe bătrân prăvălit pe un jilț, privind în gol, cu burta-i puhavă revărsându-se spre podea. Aproape că simți milă pentru el, deși cu ceva timp în urmă îl amenințase cu sabia.

Când ieșiră în stradă, vechiul lui prieten, duhul pestilențial ce-l întâmpinase la venire, îi dădu din nou binețe. De data aceasta, Robert nu mai fu atât de impresionat. La trăsură se afla înhămat un fel un taur, cum era cel pe care-l văzuse la Nicoară, ce se urni la o plescăitură de limbă a lui Casone. Trăsura avea roți solide, din lemn negru, fără despărțituri între spițe, ce se porniră să scrâșnească de câte ori se întâlneau bolovani.

Înainte de a urca cu un salt vioi pe capră, Robert răspunse cu grație temenelelor a doi țărănoi care erau cât pe ce să se izbească de el. Arăta și se simțea bine în noile sale haine, în deplină armonie cu lumea în care se afla. I se părea că vede prin pereții subțiri ai caselor pe lângă care treceau, că înțelege toate limbile care se vorbeau în jur pentru că, spre deosebire de Cavadia, pe ulițe păreau că umblă și vorbesc toate neamurile pământului. Un chip de fată din mulțime i se păru familiar, și în mintea lui se ivi Daria, pe care știa că o va suna imediat cum va ajunge în București, chiar dacă nu mai are telefon, ceea ce însemna, și mai bine, că se va duce direct la ea acasă. Nu-i purta pică nici lui Zor de Zeamă, pentru că-l ajutase să-și îndeplinească visul. Visul lui ascuns, care ieșise acum la iveală, era pe cale să se împlinească. Uită de el când privirea îi fu atrasă de o firmă mare pe care scria „Spițerie”, unde Robert recunoscu stilul inconfundabil al maestrului Lipann. Se uită în sus și înțelese că, deși ceea ce se afla deasupra nu era chiar un cer, nici nu era departe de a fi unul. Se întinse pe capră ca să mângâie blana animalului. Curenți electrici îi străbătură corpul, ca o baie de fulgere. Îi veni o idee pe care, dacă ar fi pus-o în aplicare, ar fi schimbat viața locuitorilor din Cetate. Își aduse aminte de chipul ridat și aristocratic al administratorului de bloc, o femeie de modă veche care-l servise o dată cu dulceață de nuci verzi, pusă într-o farfuriuță delicată. Din altă cameră se auzea tusea soțului ei, care era bolnav de ani de zile și nu mai ieșea din casă. Mâna lui Carsone îl trase înapoi tocmai când se pregătea să pună în faptă dorința de a înainta călare până în sala teatrului, ca un mare domn ce era.

— Șezi frumos, streine, îl mustră slujitorul. Ascultă aicea!

Pe măsură ce afla ce are de făcut, ochii lui Robert străluceau tot mai intens. În ciuda lipsei de concentrare de la mai devreme, acum simțea cum fiecare cuvânt auzit i se sapă în creier. De fapt, nu simțea, ci vedea cum un sculptor, care semăna cu Brâncuși pozat în atelierul din Paris, cioplea cuvinte pe plăcuțele de bronz în care se transformase creierul lui.

Zgomotul copitelor pe dalele de piatră răsunau ca un beat de muzică făcută în Abletone. I-ar fi prins bine să aibă iPod-ul la el, se gândi Robert. Parcă nu mai ascultase muzică de ani de zile. Oare ce muzică ascultau oamenii ăștia? Cum ar fi fost dacă le-ar fi pus Moonspell?

În mijlocul pieței se afla un complex monumenta, care din depărtare arăta ca o pădure de granit. Când se apropiară, Robert observă cu uimire că trunchiurile erau de fapt coloane împodobite cu desene și inscripții, terminate cu platforme alcătuite dintr-o singură lespede. Pe fiecare dintre ele se aflau indivizi scheletici, îmbrăcați doar cu o legătură de pânză în jurul șoldurilor. Cei mai mulți dintre ei erau cufundați în meditație, alții stăteau întinși, odihnindu-se sau conversându-se între ei.

— Ce e asta… Cine sunt ăștia? întrebă tulburat Robert, cuprins de o senzație inexplicabilă de pioșenie.

— Stâlpnicii, răspunse Carsone, fără să mai adauge nimic, ca și cum un singur cuvânt ar fi fost suficient.

Trase de hățuri puternic spre dreapta și animalul fornăi subțirel, mai mult un mieunat decât un nechezat.

Când ajunseră în fața teatrului, o clădire masivă, rotundă, cu ferestre mici, efectul prafului se dusese. Pe Robert îl apucă disperarea.

— Sunt doar un IT-st! strigă, refuzând să coboare. Am o muncă plicticoasă! N-am făcut rău la nimeni! N-am omorât pe nimeni niciodată!

Se întoarse surescitat spre Carsone:

— Acum câțiva ani, eram cu niște prieteni la mare și am dat peste o pisică. Unul a avut ideea să turnăm benzină pe ea și să-i dăm foc. Eram beți și am fost de acord. Sărăcuța a luat foc. Eram beți, pe urmă mi-a părut rău de tot. Dar n-am omorât pe nimeni niciodată…

— Știu, spuse blând Carsone. E prea târziu acuma. Oamenii sunt subt vremi, nu deasupra lor. Dacă nu-l ucizi pe ispravnic, tu vei fi cel ce va sfârși ucis. Și-ar fi păcat de tinerețile tale să faci vreo neghiobie.

Se căută în buzunar, de unde apăru o punguță de piele. În ea se aflau frunze cu nervuri, asemănătoare cu cele de ficus, dar mai mici. Îi întinse una lui Robert.

— Mestecă! O să-ți vii în simțiri numaidecât.

Deși nu călcase în viața lui într-o biserică, Robert își făcu cruce și băgă o frunză în gură. Simți numaidecât cum îl cuprinde amăreala, dar și cum cuvintele săpate mai devreme în tăblițele minții începeau din nou să strălucească.

 

După ce trecură de arcada de marmură de la intrare, în fața lor apăru o femeie zdravănă care purta aceleași uniformă ca și indivizii de la gara de vagonete. În locul căciulii de blană avea o bonetă roșie. Le cercetă cu luare aminte brățările și cefele, cât și cele două plăcuțe subțiri de aramă pe care se afla gravată harta teatrului. Locul lui Robert era marcat cu o flăcăruie stacojie. Pe spatele plăcuței se putea descifra semnătura artistului: Gologan.

În spatele lor se afla o ceată veselă, a cărei larmă nu trecea neobservată. Cu o singură excepție, o brunetă micuță încălțată cu sandale romane, toate fetele aveau în picioare cizme colorate de cauciuc. Una dintre ele, îmbrăcată cu un fel de fustă pantalon, strânsă cu o cataramă de dimensiunea unei farfurioare de cafea, chicotea la orice remarcă a celorlalți. Un ilic cu nasturi supradimensionați, alungiți ca niște gloanțe, îi completa ținuta. Alte două fete, care păreau nedespărțite, își ascunseseră părul sub peruci roz. Cea mai înaltă purta o rochie cu imprimeuri cu unelte de tâmplărie, rindele, tesle, fierăstraie, dălți. O blăniță roșcată de jder îi înconjura gâtul subțire. Cealaltă, care avea fruntea boltită și ochii migdalați, îmbrăcată cu o cămașă roșie, cu guler răsfrânt, peste care atârnau două șiruri de mătănii din lemn negru, îi spuse primei, după ce aruncă o privire în foaier:

— Ce plictis!

— S-a stricat și locul aiesta! confirmă scârbit un tip cu pantaloni scurți și cu bretele.

În barbă purta cochet penele unei păsări de mici dimensiuni, sugerând cum că ar fi dormit într-un hambar. Băieții care gravitau în jurul lor se mândreau cu diferite grade de pilozitate pe față, începând de la neras de două zile la bărbi serioase, de prelat, însă frumos tunse și periate. Pentru a-și compensa poate statura firavă, un puștan ai cărui pantaloni negri de piele îi puneau în evidența oasele pelvisului, își ținea ridicate cu uleiuri vârfurile mustății. Un altul, care nu avea mai mult de douăzeci și cinci de ani, vârsta lui Robert, se echipase cu o uniformă care se voia ironică la adresa ferentarilor. În loc de verdele vânătoresc, cojocul și căciula sa aveau o nuanță liliachie. Alți doi purtau pe deasupra cămășii veste brodate, cu nasturi falși din smocuri de blană roșcată. Fără excepție, și fetele și băieții aveau agățate de gât traiste de pânză sau genți de piele, a căror curea era trecută peste piept. Pe bluza unuia scria: „6 sași în 9 saci”. Șasele și nouăle erau mult mai mari decât literele, astfel că părea că poartă un fel de tricou de rugby. Deși și-i imaginase ceva mai în vârstă, cu siguranță că aceștia erau hipjderii de care-i spusese Gopin. Poate că unul dintre ei era chiar Lipann.

Ceilalți oameni strânși în holul teatrului păreau că reconstituie o curte de domnitor. Peruci pudrate, dar și cușme de zibelină, pantaloni bufanți, dar și colanți negri, cizme de piele, mătăsuri, topazuri, conduri, volane de dantelă, cămăși de satin, jiletci de catifea. Cei mai în vârstă purtau caftane până la genunchi ce atârnau ca niște perdele grele. Poate de la combinația de praf alb cu frunzele magice, sau poate pur și simplu, Robert se simțea din ce în ce mai confortabil în noile sale haine. Cu excepția zilelor în care avea întâlniri cu oameni importanți, când se străduia să-și poarte singurul costum, ținuta lui zilnică era compusă de ani de zile din bocanci, blugi negri, tricouri metaliste și geaca de motor. Deși la început îl priviseră circumspect, cei de la birou se obișnuiseră cu stilul vestimentar monoton. De ziua lui, ca semn de acceptare deplină, îi făcuseră cadou un hanorac cu So Fell Autumn Rain.

 

Pe lângă hipjderi și nobili, în foaier se mai aflau și oameni obișnuiți, îmbrăcați în ițari albi și cămăși lungi și curate, strânse în chimire. Purtau opinci și cojoace, iar în mâini strângeau cușme de astrahan. Un băiețel durduliu, cu părul tuns castron, umbla printre oameni cu o lădiță prinsă de gât cu o sfoară roșie pe care se aflau sticluțe mici cu limonadă și frunze de busuioc. Robert vru să-și cumpere ceva de băut, dar Carson, ale cărui haine mohorâte îl făceau să arate ca un corb într-o colivie cu păsări exotice, îi făcu semn să se abțină. Din sală se auzi bătaia gravă a unui gong, semnal pentru mulțimea ce se răsfiră de îndată pe cele trei porți înalte.

— Tărie și curaj, îi ură Carsone, înainte de a se amesteca printre oameni, aruncându-i aceeași privire ternă de la prima întâlnire.

Conform instrucțiunilor primite în trăsură, Robert se îndreptă spre scările de piatră, înconjurat de gașca de hipjderi. Aceștia rămaseră la primul etaj, iar băiatul, împreună cu câțiva boieri, urcară la cel de-al doilea. Aici se afla un hol lat, acoperit de scânduri băițuite, pe pereții căruia fumegau torțe. Călcând apăsat, nobilii intrară în lojele lor, așa că Robert rămase singur. Nu reușea să-și dea seama unde se afla locul său. Întrucât holul era circular, se trezi din nou în dreptul scărilor.

Într-una dintre loji, cu ochii închiși și mâinile împreunate în dreptul pieptului, se afla un bărbat slab, acoperit de ceea ce părea o mantie albă. Când ajunsese în dreptul lui, Robert simți cum stiletul devine fierbinte.

Fără să se întoarcă, stâlpnicul deschise ochii pentru o clipă, își trosni degetele, apoi și le împreună la loc. Robert o șterse de parcă l-ar fi fugărit cineva.

Pe coridor mai apăruseră doi bărbați înalți, cu părul prins în coadă, discutând într-o limbă care semăna foarte bine cu româna, dar din care Robert înțelegea doar cuvinte disparate. Îi urmări cum privesc tocurile ușilor. După ce dispărură, descoperi că pe grinzile de lemn se aflau săpate desene ce corespundeau semnelor de pe plăcuță.

În lojă, care nu era mai mare ca trăsura cu care venise, se aflau două scaune de lemn sculptat. Pernuțe de catifea roșie le făceau mai confortabile. Cu un oftat de ușurare, Robert se trânti pe cel mai apropiat de ușă. În scurtă vreme, celălalt loc fu ocupat de un bărbat înalt, cu fața întunecată, acoperită de o barbă căruntă. Privi spre Robert cu oarecare surprindere, apoi dădu ceremonios din cap. Robert îi răspunse tot printr-o aplecare a bărbiei și, încercând să-și ascundă tremuratul, se cuibări mai bine în moliciunea pernei.

În mod cert, locurile la teatru se dădeau în funcție de statutul social. La parter, spectatorii stăteau ca la peluză, în picioare, prea aproape de scenă ca să aibă o perspectivă largă. Cei din clasa de mijloc, printre care și hipjderii, ale căror blănițe scânteiau în mulțime, se aflau la primul etaj. Nobilii se lăfăiau la cel de-al doilea. Robert își privi cu mândrie inelul care-i oferea acest statut, apoi se uită în sus. Teatrul nu avea tavan. O lumină gri-albastră, difuză, cobora până în mijlocul sălii, unde se afla scena rotundă, din lemn deschis la culoare. Pe ea se afla doar o masă lungă, înconjurată de un șănțuleț, iar la distanță de un metru era balustrada care o separa de public.

Un nou dangăt de gong răsună în clădirea teatrului. În fața publicului apărură două siluete înveșmântate în robe, una neagră și alta roșie. Salutară printr-o plecăciune scurtă și așteptară, cu brațele încrucișate peste piept, până când mulțimea își potoli treptat larma. Când în sală se înstăpâni o tăcere deplină, cei doi ieșiră. Reveniră în scurtă vreme, purtând o targă în care, judecând după efortul pe care-l depuneau, se afla un corp greu. Îl așezară pe masă și, după o pauză dramatică, dădură la o parte pânza albă.

Mulțimea începu să aplaude zgomotos. Vecinul de lojă al lui Robert se întoarse spre acesta și făcu un gest disprețuitor către publicul de jos. Abia acum Robert observă alunița ca o pată de cafea ce i se întindea pe încheietura stingă. Fără îndoială, era Licărete. Pumnalul atârna greu în buzunar, așteptând momentul potrivit când va fi nevoit să-l folosească.

Trupul de pe masă nu aparținea niciunei rase cunoscute. Era, fără îndoială, umanoid, pentru că era înzestrat cu cap, trunchi și patru membre, distribuite cam în același fel ca la oameni. Totuși brațele, care după cum atârnau păreau lipsite de oase, se aflau mult mai aproape de așa-zisele picioare. Fața conținea orificii pentru respirat și globi oculari, lipsiți de pleoape, dar nimic care să poată fi considerată gură. Poseda în schimb o bărbie osoasă, ascuțită, terminată cu peri aspri, cenușii.

Roba în negru scoase de sub masă o cutie metalică. În ea se aflau instrumente metalice ascuțite, pe care le prezentară mulțimii. Roba roșie le numi pe fiecare, dar Robert nu înțelese niciun cuvânt. Apoi, cu o voce gravă, anunță că trupul provine de dincolo de insulele Blajinilor. Când roba neagră luă un bisturiu și, cu o mișcare fermă și lină, secționă trupul începând cu ceea ce părea un fel de bărbie și terminând în despărțitura membrelor inferioare, Robert își dădu seama că ceea ce se întâmpla în fața ochilor avea tot atâtea în comun cu teatrul ca un accident de mașină. Toți cei prezenți, inclusiv tinerii îmbrăcați fistichiu, se strânseră acolo să vadă cum doi maniaci disecă un cadavru al unei bestii. Își întoarse capul scârbit, mișcare care nu scapă vecinului său.

— Prima oară? întrebă.

— Da, șopti Robert.

Carsone îi poruncise să nu scoată niciun cuvânt în prezența lui Licărete, pentru că accentul l-ar fi dat de gol.

Bărbatul dădu înțelegător din cap.

— O disecție faină, domnul meu, trebuie să răspundă celor patru întrebări esențiale: Cum se hrănește, cum se înmulțește creatura, cum a murit, care a fost ultimul ei vis? Maestrul Vitican este cel mai bun anatomist pe care-l are Cetatea, mai spuse înainte să se întoarcă către scenă.

Datorită inciziei, corpul despicat în două dezvăluia un țesut gras, buretos, străbătut de canale. Ispravnicul Licărete își puse la ochi un lornion. Cu un gest dramatic, maestrul Vitican îi indică ajutorului său ce instrument să folosească pentru etapa următoare a operației. Era un cleștișor de oțel, pe care acesta îl utiliză pentru a trage de pielea ființei, fixând-o cu un cuișor de suprafața mesei.

Dacă ar fi avut ceva în stomac, probabil că Robert ar fi vomitat. Icni scurt. Mațele-i bolboroseau ca o instalație de toaletă. În ciuda repulsiei pe care o simțea, ceea ce se avea în fața ochilor era fascinant. Antonia avusese dreptate. Dacă scăpa de aici, ar fi avut ce scrie sau măcar ce povesti. Desigur, ar fi fost socotit țicnit dacă n-ar fi spus că e ficțiune.

Silueta îmbrăcată în robă neagră își ridică un pic gluga ca să-și șteargă fața de transpirație. Robert constatată că era o fată, ba chiar una cu trăsături foarte drăguțe.

Maestrul emise un sunet ca un lătrat scurt și bisturiul mânuit de ea coborî în profunzimea toracelui, alunecând printre oasele subțiri, dispuse ca un pieptene curbat. Un lichid vâscos, galben ca fierea, începu să se scurgă în șanțul din jurul mesei.

Oricât de obișnuiți ar fi fost locuitorii Cetății cu duhorile, cei din rândul întâi se țineau de nas. Nici cei care își introduseseră în nări frunzulițele de busuioc pe care le cumpăraseră mai devreme nu păreau mai fericiți.

Maestrul cotrobăi cu o lopățică în interiorul creaturii, dar și-o retrase repede. Părea că prepară un fel de mâncare în timp ce rostea cu voce baritonală un poem. Robert nu pricepea nimic, dar publicul încetă să se mai agite.

Fata începuse să depărteze oasele cutiei toracice. Înăuntru, ca într-o colivie, se aflau ascunse organele ființei, niște ficați mai mari, de culori distincte, palpitând ca niște cățelandri adormiți. Vitican încheie incantația în limba necunoscută și explică etapa următoare, în care organele interne vor fi îndepărtate și analizate separat.

După ce-l agită, roba neagră scoase capacul unui recipient de sticlă. Înăuntru se afla un lichid transparent pe care îl turnă peste organe cu delicatețea unei gheișe care pune ceaiul în ceșcuțe.

Așa începu nebunia.

Ficățeii prinseră să se foiască și să se desprindă unul de altul. Fata se dădu un pas în spate tocmai în momentul când unul dintre ei, de culoarea prazului, sări direct pe fața maestrului. Acesta se prăbuși în genunchi, dând din brațe și încercând în zadar să-l desprindă. Cel de culoarea vișinelor putrede se lipi, cu un zgomot sinistru, de gâtul unui spectator care căzu peste balustradă. Lumea de la parter începu să urle și să se îmbulzească spre ieșire. Hainele negre ale lui Carsone dispăruseră în mulțime. Cei de sus priveau cu interes învălmășeala. Hipjderul mustăcios scosese o foaie de hârtie, încercând să prindă într-o schiță ceea ce se întâmpla la parter. Se opri doar în momentul în care, proiectat de unul dintre tentacule, cel de-al treilea organ, brun ca blana de urs brun, săltă până în peruca roz a unei fete. Urletul ei stârni panică în întreg etajul întâi. Oamenii începură să se precipite pe scări. Ultima creatură, cea de culoarea oului de rață, rămăsese pe fundul coliviei, scoțând un fel de triluri, deși nu părea să aibă niciun orificiu.

Cu mâna încleștată pe stiletul otrăvit, Robert îl privi intens pe Licărete, care urmărea cu interes netulburat ceea ce se întâmpla pe scenă. În minte îi veniră versurile unei piese Lake of Tears: The hour late, outside it’s dark, you better stay inside now, or you may get caught in my wrath, and I will send the demons, you’ll run but you cannot hide, and I will send all my minions, to haunt you. Se strecură din lojă în timp ce le fredona. Conform indicațiilor lui Carsone, câțiva metri mai la dreapta, pe peretele opus, ar fi trebuit să fie o ușă. Descoperi o placă de lemn încastrată în zidul alb. O atinse. Era ușoară ca un carton. O dădu la o parte. Se afla în ceea ce putea fi numită scara de serviciu, îngustă și cufundată în beznă.

Pereții groși înăbușeau hărmălaia așa că, atent să nu-și rupă gâtul pe treptele înguste, Robert nu se mai gândi la ceea ce se întâmpla înăuntru. Ca să evite să dea peste Carsone, nu se oprit la parter și coborî mai departe, în căutarea unei alte ieșiri. Din câte știa, teatrele aveau intrări separate pentru actori și angajații instituției. Nu era un teatru obișnuit, dar monstrul ăla nu intrase pe poarta principală. Îl dureau oasele, o durere surdă, nelocalizată precis, care-i încetinea elanul. Foamea îl chinuia ca o febră. Amăreală îi cuprinsese din nou gura, o simțea ca și cum ar fi zdrobit aspirine între dinți. Când ajunse la ultima treaptă, înfipse torța într-o crăpătura din zid. Avea nevoie să se adune un pic. Era primul moment de singurătate de când se trezise în nenorocitul de vagon. Mirosea a pivniță, a lemn mucegăit și piatră umezită. Știa că trebuie să găsească o cale să se întoarcă. Ceea ce îl adusese aici, îl putea duce înapoi.

Din întuneric se auzi un foșnet. Fojgăitul se repetă, de data asta mai puternic, completat de un zgomot de pași. Fără să-și dea seama ce face, apucă de jos o bucată de lemn pe care o aruncă în direcția de unde proveniseră sunetele. Cineva scoase un țipăt. După tonalitatea ascuțită, vocea aparținea unei fete. Cu emoție, se gândit că ar putea fi ajutorul maestrului Vitican, care-și căutase refugiu în același loc ca și el. În același timp, în mod absurd, își închipui că ar putea fi monstrul de pe masa de disecție. Precaut, își căută stiletul. Cu torța în cealaltă mână, înaintă până desluși o siluetă firavă.

Palidă, ușor lugubră, figura Ruxandrei apăru în spatele flăcării. În mod neașteptat, vederea ei îi declanșă lui Robert un val brusc de furie. Din cauza ei strângea acum între degete un cuțit otrăvit, a cărui înțepătură ar fi urmat să ia viața unui om. Din cauza ei ajunsese prins într-o țesătura de evenimente incontrolabile care erau departe de a se fi sfârșit. Din cauza ei rămăsese fără Ipod. Din cauza ei și a Antoniei. Și a lui. Oftând, băgă stiletul în buzunar.

— What the fuck! exclamă fata. Care-i treaba cu săbiuța aia?

Robert trase aer în piept. Nu crezuse că-i va fi vreodată atât de dor să audă o înjurătură în limba engleză. Privi chipul speriat al fetei și furia îi trecu așa cum venise. Își aduse aminte de urmărirea din metrou. De seara dinainte când, cocoțați în patul confortabil, se uitase cu Antonia la un film vechi cu jurnaliști, în care toate personajele vorbeau unul după altul, fără pauze, dând numai replici memorabile. Își petrecuse restul nopții în sufragerie, tresărind la fiecare zgomot venit dinspre camera Ruxandrei și tânjind oarecum să se afle în camera Antoniei.

— E o poveste lungă.

— Ce cauți aici?

— Ce cauți tu aici?

— Aici trăiesc, spuse cu voce joasă Ruxandra. Adică și aici. În fine, e o poveste lungă.

— Nu înțeleg, zise băiatul. Cum adică și aici?

— Nu cumva m-ai urmărit? răspunse fata cu o întrebare.

Robert tăcu.

— Pe bune?

— Da, zise spășit Robert.

— De ce?

Robert tăcu din nou.

O vreme nimeni nu mai spuse nimic.

— Și camera din București? întrebă băiatul.

— Ce-i cu ea?

Ruxandra se panică brusc.

— Spune-mi, ai mâncat ceva până acum?

Întrebarea fetei avu impactul unui pumn în stomac. Încovoindu-se, Robert se lipi de perete. Niște urme de salivă atenuară amăreala din gură.

— Ai ceva de mâncare la tine? Spune-mi că ai. N-am mai mâncat de un car de ani.

— Slavă Domnului, răsuflă Ruxandra ușurată. Atunci ai scăpat. Hai să o tăiem de aici. Într-un sfert de oră suntem la Enciu.

Robert o privi întrebător.

— Dacă ai fi mâncat ceva, orice, n-ai mai fi putut mânca nimic din altă parte, explică fata. Și ai fi fost silit să rămâi aici pentru totdeauna…

— Nu înțeleg, clătină din cap Robert. Despre ce vorbești?

— Ai iPod?

— Am avut, oftă Robert. E într-un sipet acum.

— Deci știi cum e: dacă-l setezi pe un PC, nu poți să-l folosești pe Mac și invers. Așa e și e și cu mâncarea. O dată ce organismul tău primește hrană din Cetate, nu mai poate procesa alt tip de hrană. E un proces, din câte știu, ireversibil, pus la punct de stâlpnici, ca nimeni din Cetate să nu-și mai imagineze vreodată că ar putea pleca de aici. Ești sigur că n-ai mâncat nimic? Ai băut apă?

Robert își plimbă limba peste buzele uscate.

— Nu cred. Am tras niște… ezită. Nimic…

— Strașnic! Haide!

Cu un gest tandru, fata îl luă pe Robert de braț și-l direcționă către un culoar ce se deschidea dintr-o firidă. Merseră prin întuneric mai bine de zece minute. Ce ironie, se gândi Robert, să mergi prin subteranele unui oraș subteran. La un moment dat, din spatele pereților se auzi curgerea unei șuvoi, ca și cum tunelul ar fi traversat o apă. Când torța era aproape să se stingă, ieșiră la suprafață printr-o poartă de lemn pe care fata o deschise cu o cheie. Se aflau într-un depozit. Sute de saci stăteau stivuiți unul peste altul, ca niște metereze. Robert era frânt.

— Să facem o pauză, zise.

Efectul prafului dat de Carson se dusese de mult. Avea picioarele moi și-l durea cumplit capul, ca și cum ar fi avut gripă și ar fi fost mahmur în același timp.

— Mai e puțin, spuse fata.

După ce ajunseră pe o stradă lată, pietruită, opriră în fața unei fântâni asemănătoare cu cea pe care o văzuse la intrarea în Cetate. Vechiul lui tovarăș, duhul pestilențial, era acolo, dar nu-i mai păsă de el. O femeie pătrățoasă, cu două boccele trecute peste umăr, își aștepta răbdătoare odraslele, o fetiță și un băiețel, să termine de băut. Deși terminaseră, se jucau cu jeturile de apă. Privindu-i pe copii, lui Robert i se făcu foarte sete. Își simțea limba umflata și moale. Vru să se îndrepte spre peștii-țâșnitoare, dar fata îl trase de mânecă. Înghiți în sec și continuară să meargă printre case și magazii până la o poartă mare. Pe arcada de deasupra intrării scria: Enciu. Robert pricepu că ajunseseră la gară. Se uită la Ruxandra. Pe chipul ei se ghicea melancolia.

— Și tu? Rămâi aici?

— N-am de ales, zise fata. Aici lucrez. Uneori…, mai zise ea și se opri. Când o să-l găsesc pe…, începu din nou, o să găsesc o cale să rămân… E o istorie complicată. Poate o să ți-o povestesc cândva.

— Atunci să ne vedem în București.

— Ne vedem în București, repetă fata întinzând-i doi pitaci. Al șaselea tunel din dreapta, mai spuse și plecă.

La intrare se afla un alt flăcău voinic. Robert știa acum că e un ferentar. Îi întinse monedele și acesta le luă fără să scoată vreun cuvânt. Era o sală la fel ca cealaltă, cu pereții scobiți în pământ, ca un mușuroi. Deși era aproape pustie, nu părea mai mare. Câțiva oameni stăteau întinși pe desagii goi. Un tânăr cu cușma dată pe ureche încerca să cânte la frunză. Nu prea se pricepea, și tovarășul lui îi făcu semn să înceteze. Robert se îndreptă spre locul indicat și se așeză în fața acestuia. Din obișnuință, se scormoni după Ipod, dar haina n-avea buzunare.

 

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.