Cântecul Libelungilor

 Mihail Grămescu

Cântecul Libelungilor

1.

— Ce vară secetoasă! oftă băiatul privind către cerul roşu, senin ca o cupolă de sticlă.

— Da, aprobă şi bătrânul. Este îngrozitor de cald.

Stăteau la marginea câmpiei crăpate de arşiţă. Afurisitele de muşuroaie duhneau ca dracu’. În afara lor, nicio vietate nu anima nesfârşirea de cenuşă radioactivă. Până şi costumele lor de protecţie argintii sclipeau anorganic sub soarele însângerat. Undeva, în zare, se profila ca decupat conturul Oraşului. Paralelipipedele surpate expuneau vederii găuri negre ce se holbau orb spre lumea colorată vesel a Câmpiei. Monoliţii cenuşii erau, de altfel, singurul lucru monocrom pe câmpul multicolor de pulbere.

— De mic mi-a plăcut să vin să stau în preajma Pustiei, zice băiatul. Fugeam de-acasă şi veneam aici. Toţi ceilalţi copii preferau să rămână în Hrubă şi să asculte trăncăneala bătrânilor, poveşti cu popoare de demult, cu Eroi şi Libelungi.

— Nu pomeni de ei aici. Ăsta-i anul lor.

— Da. Şi? Doar nu ai început să crezi şi tu în superstiţia cu invocarea…

— Nu cred în nimic. Dar tu nu ai văzut niciodată Libelungi şi de aceea îţi vine uşor să vorbeşti aşa.

— Asta aşa e. Mă învârt pe aici de peste douăzeci de ani şi, sincer să fiu, nu am văzut încă nici picior de Libelung. Cred că, în atâţia ani, nu-i aşa, dacă ar exista, era imposibil să nu dau şi eu nas în nas măcar cu unul dintre ei. Dar nu. Să ştii că nu, bătrâne.

— Ascultă… cum ziceai că te cheamă?

— Swan.

— Bine. Ascultă, Swan, eu i-am văzut o singură dată, dar, sincer să fiu, nu aş vrea să-i mai văd.

— De ce?

— E greu să înţelegi. După Marele Dezastru, când a trecut peste lume Primul Val, oamenii mai erau încă solidari şi au putut să-i întâmpine, să-i oprească…

— Dar de ce e nevoie să fie opriţi? Lăsând la o parte că un om cu o fucilă este invincibil…

— Taci, taci, că mi se face pur şi simplu lehamite când te aud! Măi băiete, tu nu ai văzut în viaţa ta Libelungi şi de-aia eşti tare la sfat.

— Ei şi, ia zi, cum arată? Hai, mai explică-mi o dată.

— Sunt niţel mai scunzi decât noi. Crusta metalică…

— Dar eşti sigur că e metalică?

— Tu ce crezi? Cenuşa asta e peste 90% metaliferă. 90%, pricepi? Şi-apoi, gândeşte-te numai ce înfăţişare au! Sunt mutanţi. Pricepi?

— Nu, nu pricep. Şi până nu voi întâlni şi eu unul, nici nu am cum să pricep. Asta dacă există. Dar dacă ar fi fost cu adevărat, în douăzeci şi cinci de ani… Şi apoi, ce s-ar întâmpla aşa de nemaipomenit dacă ar ajunge la Ocean? Presupunând chiar că există şi sunt aşa cum umblă vorba, şi aşa cum spui şi tu, de ce atâta trudă ca să nu-i lăsăm să ajungă la Ocean?

— Nu ştiu, recunoaşte bătrânul. Aşa ne-a rămas din vechime, că să nu-i lăsăm. Şi pe-atunci mai erau încă Oameni de Ştiinţă, Savanţi de seamă…

— Poah! făcu băiatul, dând din mână a pagubă.

2.

Cei doi merg prin cenuşă, spulberând-o în curcubeie feerice. La numai un sfert de unitate geometrică cresc Plantaţiile, deşi, din cauza pantei, nu se zăreşte nimic. Acolo rodesc arbori umbroşi cu frunze liliachii şi albe. Acolo, când calci, lutul umed scârţâie sub paşi. Acolo sunt oameni. Oamenii ca mine, ca tine, oamenii vii, care se drăgostesc, care vorbesc, mănâncă şi dorm. Oamenii, unii în spatele celorlalţi, semnalând cu fumurile focurilor din deal în deal, seară de seară, că n-au fost îngropaţi în cenuşă, că populează planeta, puternici, liberi până la Orizontul de dincolo de care se ridică Sorii, şi până dincolo de el. Şi doar la un sfert de unitate geometrică: Pustia, scrumul multicolor, muşuroaiele, solul crăpat, Necropola.

Cei doi străbat Pustia, sondând ici şi colo praful cu lăncile.

— Fii atent! spune bătrânul arătându-i norul din zare.

— Da, va ploua, în sfârşit! aprobă tânărul.

Merg mai departe, discutând despre fantomele pe care, cu excepţia bătrânului, care minte probabil, nu le-a văzut nimeni de pe Plantaţie.

3.

Ploaia a fost mult mai puternică decât lăsa să se creadă anotimpul secetos. Mai fusese şi un an torid! Doar cu câteva luni în urmă, chiar la începutul sezonului, din Soare se desprinsese o limbă de foc, şi zile şi nopţi la rând se văzuse pe cer şfichiuirea ei lentă prin Univers.

4.

Ploaia ropotea peste cenuşa irizând la suprafaţa apei în pete de culori stridente: pielea în mii de nuanţe a Pământului, a Pustiei. Cei doi se adăpostiseră sub pledul argintiu şi admirau bulbucăiala stropilor bătând ca într-o tobă, necontenit.

— Ce-o fi aia? întrebă tânărul.

La poalele unui muşuroi, în apă, se agita ceva, ca o zbatere necurmată.

— Şi eu mă tot uit de la o vreme şi nu pricep ce poate fi, zice bătrânul. Hai să mergem să vedem.

Fiindcă noaptea s-a pogorât, singura lumină se înalţă de jos, din praful radioactiv. Folfăiala din băltoaca de lângă muşuroi clipeşte spre ei colorat, de parcă le-ar face semne.

Se apleacă pe vine şi urmăresc atenţi ceva nemaivăzut. În băltoacă, praful pare să prindă viaţă, absorbind apa care dospea în culori vii. Şi din mâlul fertil prind să se tragă un soi de viermi mici, metalici. Către ziuă, sub ochii lor, din viermii aceia, care se umflaseră însă bine de tot, răsăreau deja un fel de mânuţe suave şi rozalii de copil.

— Dumnezeule! Ei sunt! şopti bătrânul.

Privind împrejur, sub razele palide ale zorilor, tot colbul fremăta multicolor. Pustia se transformase în întregime într-o nesfârşire de larve metalice folfăind energic, trăgându-şi mânuţele rozalii din plămada grea de praf luminescent.

— Ar trebui să facem ceva, spuse tânărul scrutând zarea de sânge a răsăritului. Mai avem timp.

— Sst! murmură bătrânul. Taci! Te rog, taci! Fă ce vrei, dar nu mai vorbi, nu mă mai bate pe mine la cap cu tâmpeniile tale! Priveşte-i numai! Ce vrei să le faci? Uită-te! De data asta vor ajunge!

Noi nu mai însemnăm nimic! Pricepi! Noi nu mai suntem!

Tânărul strivi cu călcâiul câteva larve. Era iritat de pesimismul indiferent al bătrânului, de fatalismul leşinat ce răzbătea din vorbele şi atitudinea lui. Strivea cu piciorul larve şi când crusta metalică plesnea, în aer se răspândea, pentru o clipă, damful cel pătrunzător.

Când obosi şi privi în jur să-şi constate opera, fiindcă i se părea că va fi făcut o pârtie vizibilă în marea de viaţă colcăind, descoperi că habar n-avea pe unde călcase şi pe unde nu. Locul celor striviţi fusese îndată luat de alţii, năvălind din praf. Praful însuşi se umfla şi fiecare particulă era o larvă. Dacă le dădeai deoparte pe cele de deasupra, cele de dedesubt, care-şi aşteptau rândul răbdătoare, prindeau să se dezvolte vertiginos, ajungând în câteva minute plutonul din urmă, scoţându-şi din carapacea metalică mânuţele roze şi fragile de sugari pofticioşi.

5.

Cei doi pătrunseseră pe Plantaţie venind dinspre semiluna plajei Câmpiei ce se întindea în urma lor, în toate direcţiile, gigantică, până la Oceanul despre care pomeneau legendele. Murdari, treceau din om în om, din bordei în bordei, ridicând norodul. Atunci, panica puse stăpânire pe inimile vulgului mizerabil şi toată suflarea se mişcă, înnebunită de spaimă. Ce mai poate stârni, oare, spaima în sufletele unor sărmane leşuri vii, agonizând? De ce mai au a se teme sărmanii cei flămânzi şi acoperiţi de plăgi, urmaşi ai celor ce-au văzut ciupercile de praf deschizându-şi umbrelele deasupra Oraşului? Şi totuşi… totuşi, iată, exista ceva, un spectru teribil smulgând din toate piepturile un strigăt de groază cu care se avertizau unii pe alţii, înfioraţi, că „vin Libelungii”!
Dumnezeule mare, dar chiar moartea ar fi primit-o cu plăcere aceste fiinţe ale adâncului, ca pe o curmare a patimilor! Vin Libelungii? Foarte bine. Treaba lor, să vină!

Există însă, pare-se, ceva cumplit în venirea acestor Libelungi. Ceva care o face pe femeia stearpă să-şi strângă hotărâtă gluga sub bărbie, adunându-şi la pieptul mâncat de ftizie muşamaua pelerinei argintii, să-şi înşface cârja de lângă prag şi, lăsându-şi căminul jilav, să o ia grăbită peste câmpia multicoloră, într-acolo. Ţâncii jerpeliţi, cu mâini şi picioare uscate din naştere de soarele nefiresc zărit cândva de părinţii lor înflorind peste zarea însângerată, îşi târăsc şi ei schilodenia peste câmp, stârnind cenuşa cu paşi târşiţi, dând buzna cu urlete de fiare hămesite asupra fiinţelor celor stranii, trăgându-şi trupurile firave şi neprimejdioase din cenuşa văii Morţii.

6.

Libelungii au fost atacaţi înverşunat, încă din prima clipă, cu tot ce omul putea folosi în scopul distrugerii.

Când primele cete de localnici au ajuns, pe înserat, larvele se ridicaseră de-a binelea şi acum semănau cu nişte tineri dormind. Se plimbau de colo-colo, viermuind, cu ochii închişi, cu mişcări gentile, strecurându-se unii printre alţii într-un popor compact. Ce visau oare frumoşii ăia, cu feţele lor zâmbitoare, cu straiele lor frumos colorate? Ce vise puteau nutri capetele lor rudimentare, minţile lor ceţoase de mimesisuri germinând din spori direct turnaţi în strai de nuntă lucrat în fir, cămaşă de za şi costum de gală funerar! Nu se mai potoleau salutându-se cu emfază atunci când se întâlneau unul cu altul şi, pe înghesuiala aia delirantă, mereu se întâlneau cu câte cineva şi de aceea o ţineau numa-ntr-o plecăciune servilă, în dreapta şi-n stânga.
Cum s-or fi percepând ei unii pe alţii când ritualul dansului lor somnambul îl executau într-o transă oarbă de pase magice? Să fi fost un algoritm programat ce-i ordona? O lege a jocului, cu piese abstracte, în care Noima subzistă, altundeva, deasupra sau dedesubtul figurilor cioplite, în joc sau de joc? Jocul să fi fost stăpânul tainic al fantomaticelor caricaturi, prefăcând ipocrit o farsă de lume? Care lume?

Şi oamenii, schilozii şi mizerabilii oameni de pe margine, se repezeau cu bâte, ori cu arme vechi rămase, prin cine ştie ce miracol, intacte de pe vremea Marelui Dezastru, ori cu uneltele câmpului aduse special în acest scop şi cu lovituri furioase, distrugeau fenomenalele Apariţii. Şi cât de straniu putea să arate acest asasinat colectiv! Cât de curios lucru era legitima extirpare în care victimele erau reproduse mecanic, rânduri-rânduri, de o ştanţă trăgându-le fidel după un arhetip adânc şi PERFECT, obrajii lor curaţi, carnaţia suavă, contrastând până la fantastic cu jalnica stare a călăilor în legitimă apărare de specie. Principiul Binelui îmbrăca o haină exterioară atât de derutantă în acest conflict încât cineva străin, dinafara problemei, ar fi putut rămâne cu impresia profund eronată şi contrariantă că masacrul este al PERFECŢIUNII, şi ar fi fost extrem de greu să convingi pe cineva că brutele cele hidoase erau, de astă-dată, cauza justă. Dar justă din care punct de vedere?

7.

Libelungii şi-au urmat pe parcursul întregii zile metamorfoza. Cu tot măcelul, când zorii îşi prăbuşiră însângerarea peste Pustia fără sfârşit, bordura de cadavre nu reprezenta mai mult decât un insignifiant chenar marginal tabloului grandios al Forţei neţărmurite.

Era de parcă Oraşul din zare, mort de nici nu se mai ştia când, ar fi ridicat din morminte, cu moartea pe moarte călcând, populaţiile de locuitori ce se vor fi perindat pe sub bolţile reci de-a lungul Istoriei, să se reverse din catacombele leproase ale zidurilor, în puhoaie de miriade aglomerate, direct de pe străzile pe care trecea jalnica procesiune a Paraginii, de-a dreptul peste câmpul devastat dimprejur, unde se desfăşura un preacuvios şi vesel carnaval străluminat pestriţ.

Swan lucra şi el cot la cot cu ceilalţi, rotind lama grea cu care hârbuia trupurile, ce se metamorfozaseră teribil sub ochii lui, de la făpturile plăpânde ce fuseseră cu o seară mai înainte, la stadiul de lunatici salutând frenetic şi servil într-o parte şi-n alta, până la înfăţişarea de acum, impunătoare, puternică, degajând o impresie zdrobitoare de perfecţiune şi ideal. Desigur, Swan nu era conştient, aşa cum nu erau nici cei din jurul lui, de impresionantul contrast ce-i diferenţia pe cei ce măcelăreau de măcelăriţi în fantastica încleştare a Morţii, a Vieţii. El doar îşi rotea sabia numită Galantdourh, creând pârtii largi în trupurile zvelte ce se înălţau acum sub soare, tot mai drepte, mai pure, mai suave. Nu, Swan nu ar fi putut afirma că resimte vreo repulsie faţă de semenii lui, alături de care hăcuia fără întrerupere, zi şi noapte, în damful tot mai cumplit al cadavrelor ce intraseră deja în descompunere, pe când alte larve li se strecurau printre coaste, grăbite să refacă handicapul, spre a-şi plimba cât mai curând ţinuta mândră peste Câmpie. Nu! şi nici nu simţea niciun fel de înţelegere sau admiraţie în faţa Perfecţiunii formelor celor adormite pe care le hăcuia, nici milă pentru zbaterea lor în urmă-i atunci când tăişul armei, trecând prin ele, le deştepta pentru o clipă, pentru o singură clipă de zbor: în Moarte. Swan nu simţea decât bucuria acţiunii, alături de oamenii cărora le simţea răsuflarea fierbinte atunci când îşi apropiau feţele roşii, mâncate de şancre de lepră, ca să-şi mai strige câte o îmbărbătare în hărmălaia de nedescris.

Le sosiseră deja întăriri substanţiale. Mii şi mii de braţe puternice vânturau uneltele tăioase răspândind pe câmpul fără margini infinită moarte, dar pe o fâşiuţă atât de îngustă, atât de îngustă!

— Ei, acum ce părere ai? îl întrebă cel în vârstă atunci când se opriră unul lângă altul să-şi şteargă sudoarea care le şiroia pe feţele crispate în măşti fioroase de ură dezlănţuită.

Swan tăcea, privind zarea de somnambuli ce renunţaseră a se mai saluta, trecând acum unii pe lângă alţii fără a mai da semne că s-ar percepe în vreun fel sau altul. Nici pe ei nu lăsau să se vadă că i-ar remarca, nici pe ei, sclavi mărunţi ai unor tradiţii obscure, ucigând fără întrerupere, dar pricinuind pagube atât de mărunte şi de nesemnificative.

— Nu trebuie lăsaţi să se înalţe în zbor! strânse bătrânul pumnul cu îndârjire. Dacă se înalţă, de data asta sunt atât de mulţi încât nu-i vom mai putea opri să ajungă la Ocean.

— Vrei să mă laşi, bătrâne?! Nu te mai suport! se oţărî Swan.

Dar, deşi se răstea la el, nu resimţea niciun fel de repulsie, nici împotriva feţei creponate a celuilalt, nici împotriva mâinilor lui duhnind de zeama tulbure ce se scurgea din trupurile Libelungilor atunci când împlânta în ei tăişul rece, nici împotriva celorlalte amănunte care-i caracterizau. Nu simţea decât că-l iubeşte, şi pe el, şi pe ceilalţi doi, cu coase, care tăiau fără întrerupere de-a dreapta şi de-a stânga, ca la o zi de muncă la ogor, împrăştiind de jur împrejur capete cu ochi sticloşi.

— Trebuie împiedicaţi cu orice chip să se ridice! repetau vorba prinsă din zbor voci anonime, avertizând.

„Şi, în fond, ce mare lucru ar putea să facă dacă vor ajunge la Ocean?” se minuna Swan, deşi, când îşi amintea de cum dospiseră din apă şi cum praful multicolor devenise în atât de scurt timp Libelungii aproape maturi de azi, parcă-parcă se lăsa antrenat şi el de valul de suspiciune, presupunând că teama era, se vede treaba, ca nu cumva, putând profita de atâta apă, praful fantomelor să nu cuprindă întreaga Planetă — sau chiar Universul.

8.

Până la urmă au fost aduşi chiar şi sclavii proveniţi din progenitura prizonierilor de la Marele Dezastru.

— Pe ei, băieţi! le strigau vătafii care lucrau alături de cei pe care-i loveau cu biciul până la sânge. Nu trebuie să se ridice! Acesta e cuvântul de ordine!

Şi sclavii, întărâtaţi de groază, puneau tot sufletul în încercarea disperată de a-şi salva cruzii tirani. Pentru ce se mai poate sacrifica un condamnat la a fi mort de viu?

Dar şi Libelungii se modificaseră esenţial. Înalţi, strălucind multicolor, îşi expuneau piepturile cu mândrie. E drept, ochii tot închişi îi ţineau, dar procedau cu o precizie care te făcea să te întrebi dacă nu cumva au ajuns să vadă prin pleoape. Asexuali, terni, se ridicau din mocirlă ca o sfidare adusă Eternităţii.

— Nu mai pot fi împiedicaţi, îi suflă bătrânul la ureche lui Swan. Hai să căutăm cai şi să le-o luăm celorlalţi înainte, că după aceea va fi prăpăd.

— Eşti sigur, bătrâne? îl căută Swan drept în lumina ochilor.

— Da. În noaptea asta. Eu i-am mai văzut o dată.

— Şi aşa sunt întotdeauna? mai întrebă tânărul.

— Nu, aşa nu au mai fost niciodată. E de groază!

Masa compactă fusese antrenată de un turbillon central al cărui ritm se accelera continuu. Fiinţele cu ochii închişi, care nu păruseră a avea vreun scop precis în rătăcirea lor oarbă, se adunaseră într-o mişcare unică şi uniformă, modelându-i în rânduri regulate. Nici acum nu luau în consideraţie mulţimea braţelor ce-i secerau pe margini, fiindcă erau mulţi, nenumăraţi, şi braţele secerau până la epuizare fără ca urmări sesizabile să poată fi percepute.

Swan şi bătrânul îşi încărcaseră câteva traiste păduchioase pe doi cai şi aşteptau ceva mai încolo de teatrul evenimentelor. Se urcaseră pe un tumul ca să vadă mai bine şi, după atâtea zile de nemâncare, ronţăiau de zor rezervele din tainul cuvenit ce-i aşteptase intact la popotă până se ofilise de tot. Nimeni nu se atinsese de ceea ce li se cuvenea, fiindcă în aşezare nu mai rămăsese nimeni. Toţi erau aici.

Dominând harta împrejurimilor, la început nu fuseseră decât ei doi, ridicaţi în scări să scruteze zarea folfăind. Apoi, treptat, în jur se mai strânseseră şi alţii, tot mai mulţi, călări, aşteptând. Barba colilie a bătrânului flutura în vântul aprig al înserării, impunând cunoaşterea unei taine la care ceilalţi nu aveau acces. Din vreme în vreme, toate privirile se întorceau spre el. Dar bătrânul rămânea neclintit, privind departe în zare. Când noaptea s-a întins, pe toate colinele, s-au aprins focuri cât cuprindeai cu ochii, demarcând limitele Pustiei de limitele Plantaţiei oamenilor stratificaţi în valuri concentrice de impact: întâi mii, apoi milioane, apoi miliarde, popoare de popoare, unii în spatele celorlalţi: focuri până în zarea fără fund, strălucind din gorgan în gorgan până acolo de unde se ridică sorii din Oceanul pe care pluteşte Planeta ca o carapace de broască ţestoasă, rătăcind prin Cosmos. Şi fiecare colină era ca un far în noapte, călăuzind calea de praf a unor corăbii nevăzute ce porniseră domol, în mare taină, împotriva Timpului, pe cursul unui Fluviu cu ape tulburi şi leneşe. Prin întuneric nu răzbăteau decât foşnete ciudate şi vuiet adânc, precum al mării, stârnit de talazurile celeilalte armii, nenumărate, ce pregătea ceva, acolo, la câţiva paşi de ei. Ceva neprevăzut şi de o colosală importanţă, ceva care te făcea să te înfiori şi să strângi la piept cu mâna tremurând pelerina argintie antiradiantă sfâşiată pe alocuri. Pelerinele vechi lăsau să se întrezărească sânii războinicilor, cu cărnurile atârnând, roase de o incurabilă descompunere. Ici şi colo, ţipătul sau hohotele unei femei în junghiul plăcerilor sfidau parcă solemnitatea momentului; iar scâncetele de copil păreau smulse cu brutalitate trupurilor fragede, aduse de curând jertfă la altarul unei vieţi „mult mai aproape de moarte decât de eroare” sau adevăr. Era noaptea unei nunţi colosale, la care neantul se împreuna cu cenuşa, pentru a făta bastarzii monstruoşi ai incestului. Mirele era înveşmântat în Pulbere, mireasa în rochii de întuneric de ev, cu steluţe mii sticlind în urzeală. Iar oaspeţii purtau semn de noapte; de parcă Banchetul la care primiseră invitaţia ar fi fost un botez funerar.

— Şi, mai ales, ţineţi minte: când se vor ridica, nu trebuie lăsaţi să se mai aşeze nicăieri! rosti sentenţios bătrânul. Asta ne mai e speranţa! Ăsta este acum cuvântul de ordine!
Şi ceilalţi dădeau din cap, aprobându-l în tăcere.

9.

Femeia trimisese copilul mai departe, să nu o vadă chinuindu-se aşa. Icnea din greu, înecându-se în răsuflarea horcăitoare, când glasul firav o făcu să-şi înghită lichidul amar ce-i umpluse gura.

— Mămico, uite un înger!

— Ţi-am zis să nu mai stai aici şi să te joci niţel mai încolo, în iarba înaltă… şopti femeia străduindu-se să-şi stăpânească tusea insuportabilă. Dar fiindcă ridicase totuşi privirea, tusea i se transformă într-un râgâit jalnic. Stătea cu gura căscată şi, fiindcă nu mâncase nimic de mai multe zile, iar apa sterilizată şi fără gust nu era asimilată de organism, răspândea împrejur putoare de putred din măruntaiele ce se macerau pe sine. Se holba tâmp în sus, în vreme ce copilul o trăgea de pelerina desfăcută, dezvelindu-i obscen pântecul supt şi năpădit de un păr nefiresc, negru şi creţ, până între sânii tumefiaţi.

— Mamă, mamă, ce e, ce s-a întâmplat?

Femeia îşi coborî în sfârşit privirea spre capul chilug al micuţului şi, într-un gest necontrolat, întinse mâna să-l mângâie pe plăgile deschise în craniu.

— Doamne-Dumnezeule! repeta ea. Dă, Doamne, să treacă mai departe! Dă Doamne să nu se oprească din zbor tocmai aici! Du-l Doamne la vecinul de peste deal, du-l pe pustii.

Ochii holbaţi urmăreau evoluţia suavelor creaturi pe sub cerul înalt parcă picurând de sânge.

Nu era decât un pui, cu figura deschisă, cu ochii întunecaţi şi goi, cu ţeasta rotundă de metal, sticlind rubiniu în soare: un Libelung care abia deschisese ochii spre lume după un somn lung şi fără vise, în care nu făcuse nimic altceva decât să repete programul automat al unor gesturi de neînţeles, pe care specia i le sădise în trup mai dinainte de a se naşte, urma o traiectorie, un sens care-l anima, confuz, lansându-l pe drumul acesta ca pe o cale anume. Aripile fluorescente, cu striaţiuni de holografie geometrică, băteau cu sute de mii de pulsaţii pe secundă, ţinându-l suspendat în aer deasupra imaginii inedite ce i se reflecta feeric în căutătura-i spectroscopică. Astfel, jalnicul gard de nuiele împrejmuind ogorul străin îi părea de acolo de sus ca o miraculoasă deschidere de iradiaţie, ca un mirific curcubeu de viaţă, iar femeia îi făcea semn lui, lui în mod special, arătându-i mica formă spectrală de alături. Şi Libelungul se apropie să se coboare alături de ei, să-i aline. Simţea o milă fără sfârşit pentru zbuciumarea tragică a măruntelor creaturi, a viermilor acelora ce nu cunoşteau zborul, târându-se atât de aproape de pulberea tirană.
Dar când întinse mâna să-i mângâie, încercând să le ofere măcar un strop din tandreţea nespus de dureroasă şi amară ce-i umplea golul de sub armura metalică, fiinţele pulberii se repeziră, doborându-l cu lovituri feroce.

Fusese un Libelung foarte tânăr. Cuirasa îi cedă scrâşnind sub izbiturile lemnelor apucate la nimereală de muribundă şi de fiul ei.

— De ce nu a schiţat niciun gest să se apere? întrebă uimit copilul scărpinându-şi grijuliu ulceraţiile scrofuloase dintre picioare.

— Libelungii nu se apără niciodată, îi explicase femeia.

— Bine, dar atunci de ce-i omorâm? mai întrebă copilul tâmp.

— Ca să nu se aşeze, răspunse femeia neatentă, trăgând cu urechea la tropotul ce se apropia. Ăsta este cuvântul de ordine.

Apoi tropotul s-a revărsat. Călăreţii treceau chiuind sălbatic, agitându-şi armele ascuţite. Zărindu-i singuri, câţiva se avântară cu caii lor iuţi peste brazde şi îi ajunseră, despicară copilul cu o lovitură, iar cei ce nu se strânseseră să roadă carnea puţină de pe oasele strâmbe, tăvăliră femeia sau se distrară pe seama suferinţelor ei.

Erau primul val.

10.

Înaintea Libelungilor se rostogolea hoarda, hăulind şi devastând teritoriile străine, profitând din plin de nesperata incursiune, căsăpind tot în cale, să nu se aşeze, să nu se oprească din zbor. Era formidabil de plăcut să poţi izbi între ochii fiinţelor coborându-ţi din cer în cale! Să ai o spadă în mână, udă de sperma lăptoasă ce se scurge prin trupurile mai uşoare ca fulgul ale Libelungilor tineri!

În urma primului val nu rămâneau decât norocoşii ce izbutiseră să se ascundă în vizuinile de sub pământ, fiindcă primul val era format din cei mai temerari, porniţi năvalnic să prade, să sfâşie şi să ucidă.

Al doilea val venea cu preşuri colorate desfăşurate-n vânt. Se cântau colinde, se cotrobăiau cotloane, se răpeau femeile cu arcanul, se ucideau pruncii. Bărbaţii care nu suiau de îndată-n şa să se amestece cu hoarda erau spânzuraţi cu capu-n jos de crengile de mărgean de la poalele arborilor vitrificaţi ce străjuiau partea dinspre Câmpie a Culturilor luate în copite de caii iuţi ai Pustiei.
Suntem oameni! Miliarde! Şi după noi vin Libelungii, care nu au voie să se aşeze, care nu trebuie să se aşeze!

Şi, într-adevăr, după al doilea val, urmau Libelungii. Când poposea câte unul din zbor era legat cu aripile de stâlp şi transformat în rug viu. Cei din al treilea val, călărind tot timpul dedesubtul stolului, îi loveau din fuga calului, săgetându-i din zbor, doborându-i cu pietre, frângându-le gleznele. În urma stolului, Culturile rămâneau acoperite de cuirasele metalice sfâşiate.

Dar nici Libelungii nu mai erau aceleaşi fiinţe suave care se trăseseră cândva din colbul Pustiei de lângă Necropolă. Se făcuseră înalţi, strălucitori şi lucioşi, cu chip săpat adânc în metal, cu trup de carapace solidă din titan şi aluminiu. Aripile sclipeau neîntrerupt şi, când veneau, orizontul se întuneca de un crepuscul de ev. Miriade rămâneau în urmă să se descompună sub soarele roşu al serei Planetei. Miriade îşi continuau zborul înalt, triumfător. Din clipa în care veniseră pe lume nu se hrăniseră cu nimic. Crescuseră şi se dezvoltaseră din sine, germeni de nestăpânită energie, ridicându-se să treacă peste supliciul lumii acesteia şi să ajungă acolo unde erau destinaţi să pogoare. Nimic nu-i putea opri. De data asta nimic nu avea să-i împiedice să-şi atingă ţelul tainic spre care se urniseră de fiecare dată în entelehii tot mai sublime, către o victorie de neînlăturat.

11.

Swan călărea alături de bătrân. Hrana se isprăvise şi ajunseseră să se devoreze între ei. Dormeau în şaua calului, cu sabia în mână, gonind neîntrerupt pe sub stolul care se îndrepta, în linie perfect dreaptă, spre ţelul nebulos.

— Nu trebuie să-i lăsăm să se aşeze! striga bătrânul.

Dar lui, în şoaptă, îi dezvăluise demult că nu-i vor mai putea opri ca-n alte dăţi.

Şi Swan privea acum cu interes şi stimă spre fiinţele din norul compact sub care călăreau zi şi noapte, aducând întunericul pe unde treceau.

— Oare de ce-or fi trecând peste ogoare? Dacă ar fi luat-o de-a dreptul pe calea cea mai scurtă către Ocean, de mult ar fi ajuns şi noi nu le-am fi putut face nimic, se minună Swan.

— Poate că nu Oceanul le este ţinta, ci, cine ştie, vreun loc anume…

Se roteau neîncetat, stârnind vârtejuri şi curenţi ce le fluturau panaşele, lăsând să cadă de deasupra o fulguială eternă de îngeri sfâşiaţi. Cu toate astea, norul continua să existe, plutind apăsător sub cer şi indicând ca o săgeată SENSUL.

12.

Ajungând la limitele cele mai avansate ale Zonei Locuite, cea mai mare parte a cavalerilor descălecară, renunţând. El şi bătrânul îşi continuau însă drumul, călărind în tăcere, şold lângă şold, steguleţ de lance lângă steguleţ de lance, cu spadele bătând ritmic peste crupă caii violeţi. Şi Swan realiză pentru prima dată că, deşi stătuse lângă bătrân ani şi ani în şir, o viaţă de om, nici măcar nu ştia cum îl cheamă, nu avusese niciodată curiozitatea să-l întrebe ce nume poartă, dar, îşi zise, în fond ce importanţă ar putea avea numele?

Ce adânc întipărită în memorie purta imaginea Libelungului ăluia căzut din înalt care privise liniştit cum vin, ridicându-se respectuos în picioare, cu aripile frânte! Se apropiaseră în galop şi, când ajunseseră faţă în faţă, se scrutaseră unul pe altul o vreme, cu curiozitate. Şi Swan întinsese mâna, cuprins de un tremur de emoţie, să pipăie anvelopa lucioasă şi rigidă a cărei înfăţişare se schimbase din nou. La atingere, îi stârnise o senzaţie străină şi pielea i se încreţise de un frig lăuntric. Privind de departe, se aşteptase la complet altceva.

Atunci bătrânul îi întinse spada şi Swan, apucând-o cu amândouă mâinile, o ridică deasupra capului, cu ochii în ochii de gheaţă ai Libelungului. Când tăişul a căzut, şfichiuind aerul, din trupul distrus nu a scăpat niciun geamăt. Un om, o femeie chiar, lovit de moarte, geme, rosteşte ceva, blestemă, mulţumeşte sau plânge măcar. Dar zvârcolirile Libelungului erau mute.

— Poate că n-au limbă, îşi dădu cu părerea, dar bătrânul clătină dezaprobator din cap.

Cavalcada continua pe Pământul de la Capătul Lumii. Au pătruns într-un oraş gigantic, mult mai puţin afectat decât Necropola din Câmpie, semnalând o zonă în care se folosiseră arme curate. Copitele cailor sunau prelung pe caldarâmul străzilor dintre blocurile care rămăseseră, tot aşa cum vor fi fost şi odinioară: fără uşi, fără ferestre: simple paralelipipede intacte urmărite indiferent din trapul cailor, legănat, cum defilează pe lângă ei, în veşnicul crepuscul ce domnea sub norul Libelungilor.

— Păşeşti prin Cetatea Eternă, îi spuse bătrânul.

— Prin Cetatea cum? întrebase el, crezând că nu a auzit bine.

Au mers neîntrerupt prin Oraşul bântuit de hoituri bine conservate. Apoi, brusc, Oraşul se cufunda în Ocean. Din larg se mai înălţau până deasupra apei construcţii scufundate, dar la locul unde valurile izbeau uscatul se formase o plajă îngustă. Înaintea plajei se deschidea o piaţă vastă, înconjurată de coloane până la cer.

Acolo au pogorât Libelungii. Deşi nu mai rămăseseră din cei plecaţi cândva din Pustie decât a milioana parte, probabil, erau totuşi mulţi, zdrobitor de mulţi.

— S-a sfârşit, murmură bătrânul.

Într-adevăr, nu mai era nimic de făcut. Vârtejul libelung se lăsase, deşteptând un vânt puternic în timp ce soarele îşi făcu apariţia din nou pe cerul senin şi roşu. Talazurile verzi-plumburii se izbeau de stânci, răspândind în aer irizaţii de curcubeie. Mortăciunile de pe mal, curate şi frumoase ca noi, duse de curenţi, îşi mişcau alene membrele.

Libelungii se strânseseră în semicercuri concentrice. Pâlcurile de călăreți dădură iureş cu lăncile în cumpănă. Vârfurile oţelite au răpăit ca grindina pe carcasele lor de za, dar Preaînalţii nici nu luau în seamă atacul furibund al cavalerilor din şeile cailor vineţi, cu capetele de os alb. Oţelul izbit de cuirasele diamantate de călirea în stratosferă scotea doar scântei, nemaipricinuind nicio pagubă. Swan şi bătrânul descălecară şi se strecurară prin împletitura omogenă de înaripate trupuri metalice către punctul central ce focaliza adunarea circulară. De jur împrejur se înălțau chipurile lungi şi neclintite, modelate în cel mai dur metal din Univers. Înaintea primului rând, cu picioarele afundate în apă până mai sus de genunchi, un Libelung ca un far ridică spre cer tăişul sclipitor al braţului, despicând cu vuiet aerul, într-un gest măreţ, sacru, emoţionant. Soarele însângera aripile străvezii prin care se refracta în nenumărate nuanţe necunoscute, dezvăluind jocuri de imagini spaţiale abstracte, în relief. Cel ce părea a fi regele Cârdului îşi înălţă iar mâinile peste mulţimile nenumărate şi, atunci, din piepturile puternice şi goale irupse un muget gutural, dar armonic, vibrând asemeni unei orgi ale cărei tuburi ar fi Istoria.

— Doamne-Dumnezeule! şopti bătrânul. Deci asta era! Deci asta e!

Părea că o tristeţe fără de margini le alina, acum şi pururea, sufletele răvăşite. Swan căzu în genunchi, cu faţa în nisip, smulgându-şi părul din cap cu amândouă mâinile şi izbindu-şi fruntea de o dală de mozaic şlefuit ca un cristal.

Şi din ochii bătrânului se rostogoleau lacrimi mari, picurându-i de pe barba încâlcită în sân.

Şi cântecul Libelungilor creştea tot mai pătrunzător, luând o alură măreaţă şi dramatică, urcând sfâşietor, fără egal, deasupra Oceanului mort, deasupra Lumii pustiite. Grav, fără intonaţii, metalic, direct, zdrobitor, elevând spiritul către cele mai înalte culmi ale Abisului şi Dezolării. Cântecul Libelungilor de pe plaja unde Oceanul bate în zidurile Cetăţii Eterne.

(1980)

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.